sâmbătă, 7 august 2010

POETUL RASHED ELIAS DAOUD


www.drdaoud.com

Zilele trecute, m-am reîntâlnit cu un prieten vechi, şi îi aduc aici un elogiu: Dr. RASHED ELIAS DAOUD, poet şi terapeut, născut între cedrii Libanului, o mare personalitate a literaturii arabe şi române şi o la fel de mare personalitate a medicinii pe care o practică la Londra şi la Beirut.

În corespondenţa pe care a purtat-o cu filosoful Constantin Noica, acesta îi scria:

"Dragă Domnule Daoud,

am citit cu deosebit interes volumul d-tale de versuri, în care am găsit originalitate, inteligenţă, lirism de bună calitate şi măreţie a limbii. Sunt sigur ca în engleză şi mai ales în arabă, poemele d-tale vor suna la fel de bine, căci tema şi factura sunt universale.

Te felicit din toata inima şi sunt bucuros pentru ţara mea că un tânăr cărturar de calitatea d-tale îi acordă interesul. (...) Cu toată prietenia, al d-tale, Constantin Noica"


Mi-a dăruit cărţile sale de poezie pe care a scris-o în limba română, de-a lungul timpului, o limbă în care simte şi în care crede, o limbă pe care nu o consideră moartă. Opera sa ştiinţifică a publicat-o la Londra. Absolvent al Facultaţii de Medicină de la Cluj, este un specialist al medicinii tradiţionale şi alternative. Dinaintea autografului aşezat pe una dintre cărţile sale, "Gând de mulţumire", mi-a scris:
"pentru Horia, cu mulţumire că ne-am reîntâlnit după 20 de ani, aici, la Cluj, şi am devenit împreună două oglinzi paralele, să reflectăm lumina până la infinit".

Pe o altă carte a sa, "Escale pe Golgota", mi-a aşezat această dedicaţie:
"Pentru Horia Muntenus: aici avem, împreună, o escală pe Golgota, până suferinţa noastră devine un gând cu aripi de lumină. Cu mare prietenie, Rashed"

Îi postez aici, pe blogul meu, mulţumindu-i, două poezii:

COSMICĂ

Vezi, stelele dispar, se duc
îngrămădindu-se năuc
în hăuri negre, fără fund,
cătându-şi moartea în străfund

În urmă, sorii îi ajung
şi clopotele bat prelung
se frâng în cer hotărnicii
la margine de galaxii.

Stihii se zbat în univers
de necuprins în slabul vers, -
civilizaţii vechi dispar
în cataclismul planetar.

În beznă a căzut o cheie
din poarta căilor lactee,
pleiadele la drum s-aştern
spre minus-infinit etern.

Şi urlă durerosul puls
întreg eşafodajul smuls
din forţa marilor tării
zăgăzuite-n pirostrii.

Săgeata Timpului şi-a frânt
nestăvilitul ei avânt
şi-n spaţii, curbe s-au destins
strivind pe marele învins.

Explozii uriaşe cresc
în crugul 'naltului ceresc,
concretul cată să-şi surprindă
sălbatic, chipul în oglindă.

Nebune, astrele în spasm
se zbat în marele marasm
şi totul caută scăpare
în elementele primare.

Şuvoaie-n foc scânteietor
îşi cată stingerile lor,
luminile de iad converg
spre locul unde merg.

Din rostul tainicelor legi
nu ai nimic ce să alegi
şi ce-a fost sus, acum e jos,
întregul este de prisos.

Puteri ce au ţinut, zorind
atâtea galaxii, rotind,
dispar sleite în neant
în nevăzutul sufocant.

Ascunsul tot, din nevăzut
revine viu şi cunoscut;
himere de coşmar devin
blestemul lumilor ce vin.


COROLA RUBINIE

Sunt libanez,
cum tu eşti român,
prietenul meu de azi
şi din anii toţi
care ne vor mai albi tâmplele.
Am ştiut unde să te caut,
românule,
atunci când neomenia
m-a alungat,
desculţ şi flămând,
dintre cedrii mei.
Mi-ai dat zâmbind
umbra stejarului,
pe care ai împarţit-o
frăţeşte cu mine.
M-ai învaţat limba ta
în care cântă clopote şi ciocârlii.
Mi-ai dat din blidul uimitoarei tale omenii.
M-ai luat de mână,
dându-mi abecedarul meşteşugului
pe care l-am visat
când încă
alunecam chicotind
pe derdeluşul dunelor fierbinţi.
Din două cămăşi
una mi-ai dat-o
acoperindu-mi goliciunea.
Şi adăpost trainic mi-ai dat,
românule,
nepreţuitul meu prieten.
Eu nu-ţi pot da,
deocamdată,
nimic.
Negreşit însă
un cedru va înflori
numai şi numai pentru tine.
Şi când mă voi întoarce acasă
îţi voi trimite,
fratele meu român,
cupa rubinie,
neîntinată,
a florii de cedru libanez milenar.

Ba nu! - Rashed Elias Daoud, ne-ai dăruit atat de multe! Fii binecuvantat!