TIMPUL GORJ, Numărul 18 (528), săptămâna 4 iunie 2010 - 10 iunie, 2010Ion Popescu-Brădiceni
"Un arbore la mijloc de lumi, arborele cosmic cu vârful în cer şi rădăcinile în pământ, adică în sacru şi în profan. Bradul ce se pune la capul mortului de tânăr. Aşa vedea Ernest Bernea: Moartea şi înmormântarea în Gorjul de nord. Constantin Brâncuşi este cu mult mai ancorat în realitatea etnografică a românităţii, şi acest aspect esenţial şi-l propune excelentul film al domnului Horia Muntenuş. E de altfel primul film care se face întru (semnul prepoziţiei e noician) relevarea surselor (resurselor) tradiţionale ale sculpturii brâncuşiene şi mai exact întru arătarea acestor aspecte con-centrate pe tematica tripticului monumental de la Târgu Jiu - unul ontologic, în primul rând: Tăcerea, Sărutul, Infinitul (Înţelepciunea, nunta, reintegrarea în cosmos).
Autorul - un prodigios comentator al brâncuşianismului ca tutelar al întregii arte moderne - insistă pe ritm, pe ritmul vertical (paradigmaticul înălţării şi al iniţierii), pe pulsul imanent şi evident al celor trei capodopere de la Târgu jiu.
Ştim că Brâncuşi însuşi consideră Coloana ca fiind expresia respiraţiilor dinspre materie spre spirit. În acest sens, autorul pune în relief forme sacrosancte, ale etnotradiţiei metafizice, geometrizate conform portului gorjenesc sau/şi maramureşean... Se văd în film: cămăşi, vase de lut, ii, opreje etc. Un critic american afirmase, prin anii ’60, că modelul Coloanei Infinitului l-ar fi luat Brâncuşi de pe un desen al unei perdele de la fereastra unei burgheze americane.
Acest critic american, după două decenii (e vorba de Sydney Geist) avea să-şi reconsidere poziţia şi să afirme că modelul plastic brâncuşian descinde, în pofida oricăror evidenţe hermeneutice (sau non-evident), din buna şi sănătoasa tradiţie (a se citi clasicitate folclorică) românească.
Filmul lui Horia Muntenuş debutează (latinii zic ex abrupte) prin a sublinia dedicaţia pe care a făcut-o Constantin Brâncuşi: Marii jertfe din primul război mondial: acea îndreptată către floarea junimii româneşti, martirizată, în bătăliile de pe Jiu, de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz.
De ce-a sponsorizat Statul Român, la insistenţele doamnei Aretia Tătărescu un asemenea complex arhitectural proxemic? Pentru că femeile gorjene îşi celebrau fiii, soţii şi părinţii. Ele aveau grijă enormă a-i circumscrie pe aceşti dispăruţi, în areograful strămoşilor. Şi, cum se accede cu greu în această ilustră galerie, demersurile marii doamne a României - al cărei soţ chiar a fost un prim-ministru de toată isprava - au fost cu atât mai augmentate.
Am contemplat filmul dinlăuntrul lui. Am avut impresia - deloc stranie, că Masa valsează. Horia Muntenuş a şi vrut să prindă, în miezul resurecţiei ei, mişcarea internă, independentă, autonomă valoric.
Ce-i Poarta în ultimă instanţă? Un sacrificiu al haiducilor jieni, al vladimireştilor. Iar, pe sub ea, tânărul se nunteşte cu moartea. Avem acea identitate dintre actul nupţial şi cel funerar: o nuntă simbolică şi purificatoare."
