articol publicat de "Obiectiv gorjean", 17 martie 2010 şi în "Anuarul APPC/2009"
Prin pădurile noastre de stejar alergau odinioară zimbri. Cerbii şi ciutele răsăreau privirii - vremuri în care slugile nu împânziseră încă pământul, când omul mai era încă liber şi demn. Coloana vertebrală nu ştia a se încovoi. Se ţinea încă dreaptă şi pupincurismul nu îşi proiectase cariera. Ciorile parcă erau mai puţine, săracului îi trăgeau boii, nevasta îl iubea şi în biserică nu apuca să îi curgă mucii.
Era ţara în care se năştea Brâncuşi. Dacă venea primăvara, venea Duminica.
Pe atunci clăile de fân erau mai înalte, urechile mai puţin clăpăuge, rândurile de coasă mai dese, ţâţele boreselor mai lăptoase. Viermii nu cucereau încă lumea, obrazul oamenilor nu era cât şipcile cizmei. Pe vremea aceea mai găseai încă Nordul şi mai erau încă fete de măritat.
Aşa că, într-un sat pastoral, aşezat în Subcarpaţii Getici, la Hobiţa, pe 19 februarie 1876, când oile începeau a făta şi se zărea capătul iernii, se năştea Constantin Brâncuşi. Se va sfârşi în miezul Europei, într-un oraş vulcanic, mozaicat şi gălăgios, pestriţ şi declamativ, poliglot şi cosmopolit, Paris, pe 16 martie 1957.
Dar acest om va revoluţiona Arta. Deşi blând, i se va auzi tunetul vocii de sculptor. Lemnul va cânta, piatra va plânge, oţelul va aduce surâsul.
Gorjanul acesta nu e înalt, are ochii adânciţi în lucruri, în timp. Îi va răspunde unei ziariste că şlefuieşte sculptura cu privirea aceasta a sa. Dar el nu şlefuieşte doar materia ci şi sufletul prietenilor, fluierele picioarelor doamnelor, clavicula acestei tinere buimăcite. Priviţi: el dă luciu sculpturilor sale, conferă graţie spirituală balerinelor care îi vizitează atelierul, polisează migdalarea acestei doamne din Orient. Ah! Dar cum exclamă gazetele! Dar cum scriu cronicarii! Americanii exultă. L-au primit pe Brâncuşi.
Încă e tânăr, abia sosit la Paris. Prinţesele noastre îl prezintă elitei franceze. Anna Brâncoveanu de Noailles, Martha Bibescu, Elena Văcărescu. În spatele lor se află Regina Elisabeta - Carmen Sylva, aceeaşi protectoare a artelor care-l sprijinise cândva pe tânărul Eminescu. Aceste patru doamne au cucerit Europa. Anna Brâncoveanu are deschis cel mai de seamă Salon literar al Parisului. Aici vin diplomaţi, doctori, prinţi şi cei mai importanţi artişti. Martha Bibescu e deja intrată în Mistere, are spâncenele subţiri, gâtul de lebădă, poartă mănuşi albe sau roşii dar lungi, pe tot antebraţul. Elena Văcărescu e trupeşă, are o tinereţe robustă şi irezistibilă.
El este în cercul lor. Este invitat la masă. El aduce buchete de flori. Prinţesele îl încurajează, îl sprijină, îl alintă. Ele îl prezintă Otiliei Cozmuţa şi Mariei Bengescu, apropiatele celebrului Rodin.
Este mare Rodin – el însuşi monumental. Brâncuşi îi sărută mâna Otiliei. Idem doamnei Bengescu. Au mâini catifelate, aristocrate. I se comunică: Regina îl roagă să o asculte, îl roagă să se încredinţeze voinţei doamnelor şi să îl viziteze pe Rodin, va fi însoţit de doamnele Cozmuţa şi Bengescu, ele il vor înştiinţa pe Rodin de recomandarea regală.
Ceşcuţele de porţelan scump cântă la atingerea farfurioarelor, cafeaua e neagră ca pielea femeilor de la Ecuator. Brâncuşi amestecă zahărul în cafea cu o linguriţă de aur.
Da. Va fi elevul marelui Rodin. Se gândeşte cât de mult are de învăţat. I se pare că Rodin este o instituţie, o universitate.
Mâine dimineaţă, la ora 10, va pleca însoţit de cele două doamne, cu recomandarea Reginei.
Rodin îl aşteaptă, ascultă pe doamne. Ascultă pe tânăr. Îl va primi pe tânăr ucenic în atelierul său. Pe zi ce trece, însă, Brâncuşi devine mai trist, mai abătut. Nici ploaia nu e mai tristă decât el. Cafeaua e proastă. Apa e sleită. Nu ăsta e drumul. Nu asta e viziunea sa despre Artă. În plus, Rodin e tare confuz, uneori e isteric, alteori e ca o nevastă cicălitoare. Se suceşte, comandă, dă ordine. Ucenicii sunt ca nişte slugi. O! Dar câtă fericire pe ei. Maestrul are o durere de cap şi sufletul lor plânge. Ucenicii sculptează, maestrul semnează.
Ajunge! Tirania rodiniană îl determină pe Brâncuşi să privească în urmă. În Ţara sa Bâncuşi văzuse arta cioplitorilor lemnului. Geometria formelor. Revede volumele. Chipurile cioplitorilor. Felul în care transpiră, felul în care privesc. Ei privesc adânc în materie. Cu linişte, calm. Seninătatea lor e ca un ritual al sculpturii. Rodin se agită, ţipă.
Brâncuşi îşi ridică privirea şi priveşte înspre Răsărit. Acolo e măiestria lui, în apele ţării sale. Dacă îşi va lua un peşte maestru, fie un păstrăv, cu adevărat va ajunge la învăţătură.
În sufletul său se iveşte un Strămoş - Bâncuşi înaintează cu hotărâre spre camera maestrului, îl salută, îl elogiază şi îi spune: „Trudesc aici de două luni şi nu am învăţat nimic. Eşti mare dar în umbra marilor arbori nu poate creşte nimic!”. Şi pleacă.
În Coloana fără Sfârşit este cuprinsă şi această atitudine. Această hotărâre a spiritului. De aceea i s-a dat omului Coloană vertebrală: să îşi ţină spatele drept şi fruntea în puterea cerului. Coloana fără de sfârşit e Coloana vertebrală a poporului român, Axul Polar al demnităţii sale.
Pe 16 martie îl comemorăm pe Brâncuşi. Stâlpul funerar dedicat jertfei şi demnităţii eroilor din întâiul Război Mondial e menit să ne amintească de Coloana vertebrală a poporului român. Ruşine celor ce şi-o pierd, elogiu celor care o păstrează!
