joi, 21 aprilie 2011

BUCURIILE SFINTELOR PAŞTI

Am ajuns, prin voia Domnului, ca şi anul acesta să putem sărbători Învierea Mântuitorului nostru Iisus Christos, Soarele Dreptăţii, Lumina Lumii. Bucuriile noastre se răsfrâng asupra celor dragi, din noi înşine, iar asupra noastră se răsfrâng din bucuriile întregii Naturi, reînviate şi ea… muguri şi flori, parfum de flori, verde crud şi freamăt de fraged. Avem un Nou Început, o Renaştere. Sfintele Sărbători ale Paştilor ne readuc mereu aminte că orice crucificare este un drum spre Înviere… o În-Viere în Viaţa de Apoi. Un Înviat va via veşnic în Lumea Tatălui Ceresc, Creatorul Lumii acesteia şi al nostru, al celor din jurul nostru, al Timpului dar şi al Lumii Celeilalte, celei Veşnice.

Se întâmplă însă, ca în vremea din urmă, contemporani obosiţi de fremătările cotidiene, rutinaţi de luptele cu amănunte şi nimicuri şi banalităţi, să uite lucrurile fireşti şi de cele simple, aducătoare de bucurii sufleteşti şi întăritoare ale sufletului. Suflet care ne este de cel mai mare preţ. Fiindcă este Darul lui Dumnezeu din Fiinţa lui Dumnezeu, Darul cel mai de preţ al Omului şi al Fiului Său. Dacă răsare Soarele în dimineţi covârşitor de frumoase, dacă răsare Luna şi se aprind stelele pe cer ca semne ale existenţei cosmice umane (căci omul are un chip precizat Sus, în Inima Lui Dumnezeu), este pentru că ochiul (această fereastră a Sufletului) să se bucure. Dacă plouă ori dacă bat vânturile, dacă ne loveşte gerul şi iernile aspre, tot spre Făptura bucuriei noastre. Dacă răsare iarba, dacă înverzeşte primavara câmpul, dacă se aud mieii în ocol ori dacă se aud cocoşii strigându-ne gândurile ori numele, tot înspre bucuriile Fiinţei. Dacă avem lacrimi, dacă ni se dăruie zâmbetul şi emoţiile… vibraţiile… nu înspre bucuriile noastre sunt? Toate sunt simple şi toate duc Fiinţa spre Lumină, drumul ei firesc, locul din care a plecat.

Se întâmplă însă să uităm numele unor lucruri şi astfel să uităm de principiile pe care le reprezintă aceste nume. Şi astfel să uităm de bucurii şi să cădem pradă ispitelor şi suferinţelor inutile, locuri din care pleacă bolile şi aroganţa, îngâmfările dar şi neliniştile zadarnice.

Un Om care ştie că Fiul Omului, Iisus - Salvatorul sufletelor noastre, a Înviat, este un bun Creştin, un om al Bucuriilor simple, al moralei şi al eticii.

De o vreme încoace, lumea modernă falsifică brutal şi inconştient limbajul şi numele simple ale lucrurilor şi faptelor bucuriilor simple. Limba română este vorbită, adesea, parcă în silă. Nu doar agramatismul se manifestă ca un cancer ci şi falsificarea acestei limbi străvechi. Graseiaţi confuzi, sâsâiţi gonflabili ori colocviali manelişti, fiţoşi ai mangafalei de cartier, pronunţă cum vor, plini de ei, parcă scuipând cuvintele sacrului nostru grai strămoşesc, rostind cuvintele la fel cum scuipă seminţe. Adăugăm observaţiile legate de avalanşa de "neologisme", nevricalisme ieftine ale gângavilor irecuperabili, lamentabili moştenitori ai prostiei savante.

Un curent mediocru, care dă năvală şi tulbură grav înţelesurile şi sensul Creştinismului, este şi denumirea "nouă" a Sărbătorii Sfintelor Paşti. Pe înscrisuri, pe ilustrate de felicitare, în publicaţii şi în cărţi, în reclame publicitare, dar şi rostite pe canalele video-media apare urarea: "Paşte fericit!".

Întâi, omul nu e o rumegătoare, să pască. Apoi, noi, creştinii, nu sărbătorim Paştele, care este o sărbătoare mozaică. Ci Sfintele Paşti.

Paştele este sărbătorit de evrei, în amintirea Eliberării din sclavia Egiptului, a Trecerii Mării prin care Moise le-a făcut drum, şi în amintirea Trecerii Deşertului timp de 40 de ani. Pesah, în ebraică, înseamnă "Sărbătoarea azimilor.", a pâinilor nedospite, căci în graba de a se elibera din robie, poporul evreu nu a mai avut timp să aştepte dospirea pîinilor şi le-a mîncat nedospite.

Spune Tradiţia Creştină, care include în sine şi Vechiul cât şi Noul Testament, că avem de-a face cu două Treceri: Pesah-ul evreiesc dar şi Trecerea de la Moarte la Viaţa Veşnică a Sufletului, a Mântuitorului, Eliberarea Omului de păcatul primordial şi de păcatele lumii acesteia şi Mântuirea lui prin Jertfa lui Iisus Christos. Învierea Domnului nostru adună în sine, astfel cele două şi fundamentale Treceri. Deci avem PAŞTI şi nu Paşte. Aşa ne deosebim, noi, cei botezaţi întru Iisus de cei care nu au fost botezaţi.

A denumi Sfintele Paşti "Paşte" este o gravă eroare. Un act necugetat pe care trebuie să îl îndreptăm. Căci ne este nu doar îngăduit ci şi îndrumare creştină. A denumi Sărbătoarea Sfântă a Sfintelor Paşti "Paşte" este un gest nu doar necreştinesc ci şi unul anticreştin.


miercuri, 6 aprilie 2011

ZOE DUMITRESCU BUŞULENGA - MAICA BENEDICTA. O MĂRTURISIRE

Doamna Doina Frumuşelu, corespondenta de onoare a blogului meu, mi-a trimis aceste randuri ale unei mari personalităţi Zoe Dumitrescu Bușulenga.

Mărturisesc faptul că, în foarte frageda mea tinereţe, în adolescenţă, graţie judecătorului Pascu, (pe strada Victoriei de la Sibiu avea o curte mare plină cu lacrămioare dinaintea unei case mari şi frumoase - locuia singur şi ne dădea nouă, mie şi celor două fete de la Liceul de Filologie "Octavian Goga", precum şi studentului constănţean Liviu, de la Drept, camere cu chirie), am parcurs operele integrale ale lui Shakespeare şi Goethe. Citisem Opera lui Dostoievski si pe cea a lui Lev Tolstoi, "Război şi pace". De-acum eram în anul IV de liceu şi, într-una dintre sălile Bibliotecii "ASTRA", parcurgeam revistele de cultură ale vremii. Una dintre ele era "REVISTA DE ISTORIE ŞI TEORIE LITERARĂ", condusă de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Alături de revista "VIAŢA ROMÂNEASCĂ" şi de "SECOLUL XX" era situată în Tripleta de prestigiu a publicaţiilor culturale.
Îi aduc un omagiu, Im memoriam, alături de prietenele mele, Doamnele Doina Frumuşelu şi Andra Dumitrescu.


ZOE DUMITRESCU BUŞULENGA - MĂRTURISIRE

"Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se
risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea, mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

...Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri si de la Teologie si calugari si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.


...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...
...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, ci numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.
...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?
...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.
...Nu am prejudecati de niciun soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.
...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.
...In octombrie 1964, in Italia, la Venetia, marea eminescologa Rosa Del Conte, impreuna cu presedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi, au organizat la Venetia un colocviu in cinstea lui Eminescu. S-au strans atunci, la un loc, romanii de acasa si romanii din diaspora. La sfarsit, in seara inchiderii, Angelo Monteverdi si Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toata lumea a fost entuziasmata. A ramas stabilit ca a doua zi aceasta scrisoare de propunere sa fie redactata si apoi semnata de toti participantii la colocviu. Toata lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi insa, cand propunerea fusese redactata, Bazil Munteanu s-a ridicat si a spus: "Eu sunt contra. Nu e cazul sa se dea un premiu unui poet care a pactizat cu rosii". Ne-am despartit cu cele mai dureroase sentimente. Noi romanii nici n-am stiut sa ne facem relatii. Grecii au stiut si au avut o multime de premii Nobel. Cioran ar fi putut sa primeasca un Nobel. Si Mircea Eliade, si Eugen Ionesco.
...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citii. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg.
Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.
...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie."

Biserica nu poate fi în niciun fel clătinată, pntru că aparţine lui Hristos.”