sâmbătă, 26 decembrie 2009

EIN MANN, EIN WORTH

Vin americanii!

Trăim civilizaţia imaginii, a marilor şi grandioaselor spectacole, a mulţimilor adunate pe stadioane, a purtătorilor de cuvânt, a febrelor competiţionale, în puterea adrenalinei. Euforiile şi spaimele lovesc în Pieţele publice. Republica plesneşte în prea-plinul democraţiei. Defulările, laolaltă cu refulările se adună într-un fluviu care se revarsă în arene. Agora e ocupată cu victoriile efemere. Gloria sălbăticeşte şi sărbătoreşte păgân. Timpii melancoliei sunt morţi. Oraşele patriarhale stau aninate în romane uitate. Contemporaneitatea e ca o cutie de viteze şi sângele ei e cherosenul. Civilizaţia ochiului musteşte în carbohidraţi. Ecranele suplinesc inima. Inima e doar o bucată de carne. Computerul îl asasinează pe Immanuel Kant şi o altă Madame Bovari îşi ucide autorul. Cineva plânge la colţul străzii. Cineva butonează o telecomandă şi, teleghidaţi, oamenii se aventurează. Afirmaţiile cad ca ploile pe caldarâm. Trotuarele se spală cu sintaxa şi cu detergenţii acuzelor. Polemicile şerpuiesc pe şosea, ca automobilele. Ies trupurile pe bandă rulantă la cumpărături. Uriaşă, prea înaltă epocă de triumf! În cimitire se adună groparii, femei tinere, cu dantele de văduve, îşi storc orbitele în batistele de hârtie – Secolul XXI nu încetează să vină. Mâine e Secolul XXI. Azi e Secolul XXI. Şi ieri a fost acelaşi secol, XXI. Armatele de lăcuste vin ca roiurile de ibovnici ai morţii. Se aud şenilele, se zăresc bombardierele. Soldaţii de plumb zboară ca nişte cartuşe. Cerul se înroşeşte cu spusele ioanite, verbele tremură.
Vin americanii!
Vom avea baze militare americane în ţară. Hummer-ele. Hip hop. Paraziţii vor da concerte la mare. Adolescentele ascultă Paraziţii. E „tare” trupa aceasta, Paraziţii. Vin americanii cu guma de mestecat şi vor face balonaşe. Vin să ne apere. Să apere Pacea. Trăiască lupta pentru pace!
Deasupra Vişeului, în Nordul României, pe firul apei de cleştar, pe Wasser, într-o seară superbă, carpatică, după o zi întreagă de vânătoare, în bătaia tăioasă a lunii, pe buza ţoiului de horincă, pe muzica matrioşkăi, pe versuri eseniene, cu zece ucrainience tinere şi vârtoase, acum vreo câteva zeci de ani, răscoliţi până la lacrimi, doi tovarăşi de idei îşi împărtăşeau unul altuia amintirile. Şedeau turceşte, pe o pătură de campanie, lângă focul din lemne de brad, priveau stelele şi îşi făceau, înfierbântaţi de alcool şi de putere, jurăminte. „Tavarişci Hrusciov, România e o ţărişoară mică, aşa, ca o gubernie de pripas, dar mare la suflet, oh!... şi noi îl citim pe Maiakovschi şi pe Boris Polevoi. Ce mari sunt scriitorii revoluţiei ruse!, dragă tavarişci Nichita, ce mari!... şi noi înşine am devenit soldaţi ai partidului, apărăm cauza… cu piepturile noastre… suntem soldaţi ai sovietelor!” – „Te înţeleg, tovarăşe Dej, şi îţi văd devotamentul. Într-o săptămână trupele noastre se vor pregăti de întoarcerea acasă. Am nevoie de soldaţii mei să îi bag în colhozuri. Trăiască lupta pentru pace!”