miercuri, 10 februarie 2010

UN AVENTURIER AL ISTORIEI: DIMITRIE CANTEMIR

Motto 1: „Grecii, mai cu seamă cei din Constantinopol, au fost totdeauna fatali Valahiei, ori de câte ori deţineau fiele guvernării. Ambiţia şi orgoliul unora din ei n-au slăbit de loc” - Anton Maria Del Chiaro


Motto2: „aspectul ţerilor noastre înnainte de epoca fanariotă, care, şi nu pentru caracterul ei pretins grecesc, ci pentru metodele ei, şi turceşti, şi „filosofic" apusene, a introdus schimbări de suprafaţă aşa de mari, dar şi, prin ele, transformări de principii aşa de adânci.” - Nicolae Iorga

Drogaţi şi opiomani, fanarioţii au inventat o băutură ciudată, turcită şi nefastă, un amestec între ţuica de prune românească şi vermutul italian pe care au botezat-o amalfi şi care îi îmbăta cumplit. Îşi duceau viaţa în hagialâcuri, case ale desfrâului în care, în chercheleală de chefuri (în turceşte keiyfli; chefos), pe muzici „turceşti” şi în manele, îşi consumau capriciile cu prostituate şi lăutari". “Aflat la Istanbul, Dimitrie Cantemir a descris modul în care se preparau şi se administrau, acolo, diverse narcotice, mai ales opiu. „La turci - scria el - nu e poet mai ales, nu e savant desăvârşit care să nu întrebuinţeze suc de mac“. Este puţin probabil ca principele moldav să nu fi încercat şi el „suc de mac“, mai ales că dregătorii îl invitau adesea „la ospeţele lor cele turceşti“, cum zice N. Costin. Boierii fanarioţi au introdus acest nărav şi în spaţiul românesc. Despre domnitorul Constantin Racoviţă Cehan, cronicarul scrie: „De atâta era straşnic că mânca afion şi opiuţ dimineaţa şi preste toată ziua se afla tot vesel“. Nicolae Mavrocordat era şi el opiofil, iar Grigore II Ghica Vodă a murit, în 1752, din cauza unei supradoze de opium” (Andrei Oişteanu - „Drogurile scriitorilor români”, interviu acordat lui Cristian Pătrăşconiu în Cotidianul, 24 iulie 2008).
Fondator al muzicii laice turceşti, Dimitrie Cantemir este considerat a fi precursorul manelelor … „un fel de manele culte a compus Dimitrie Cantemir (...) „35 de piese muzicale orientale compuse de Cantemir.(…) Una dintre ele, o piesă vocală turcească, a făcut carieră, intrând în cultura orală şi scrisă a popoarelor balcanice. Cu text grecesc, acest cântec a circulat cu titlul "Ti megale simfora" (“Ce mare nenorocire”). Peste un secol şi jumătate, cântecul a fost preluat de bulgaro-greco-românul Anton Pann, care l-a inclus – însoţit de muzică – în culegerea sa de cântece “sătene” şi “orăşene”; o carte plină de manele, intitulată "Spitalul amorului" sau "Cântătorul dorului", 1850-1852" (Andrei Oişteanu, „Ţara meşterului manele”).

Născut pe 26 octombrie 1673, provenit, pe linie paternă, dintr-o familie tătară (A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir” - "Istoria Românilor din Dacia Trăiană", vol. II, ed. IV. Bucureşti, p. 258.) - tatăl său fiind Constantin Cantemir, fost domnitor, analfabet, al Moldovei, între 1685 şi 1693 ("carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea: mânca bine şi bea bine." - Ion Neculce), ajuns pe tron la vârsta de 73 de ani, după ce întreaga sa viaţă a dus o politică oportunistă (de partea turcilor fiind, îi comunica regelui polonez Sobiesky şi austriecilor, planurile acestora - deşi duşman al partidei poloneze din Moldova), din pricina căreia Moldova va fi invadată, pe timpul domniei lui, atât de către tătari cât şi de către turci; asasinul cronicarului Miron Costin şi al fratelui acestuia, hatmanul Velicico Costin (pe care i-a decapitat), duşman al lui Constantin Brâncoveanu, în tinereţe, timp de şaptesprezece ani mercenar în serviciul regilor poloni Vladislav şi Jan Cazimir, apoi ceauş spătăresc la curtea domnului muntean Grigore Ghica, în 1664, după ce acesta pierduse tronul, revenit în Ţara Moldovei, obţine dregătorii importante şi se va căsători cu Ana Bantâş - care îi va da doi copii: Antioh şi Dimitrie - înrudindu-se, astfel, cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti ale Moldovei - va fi susţinut la tronul Moldovei de către fanariotul Şerban Cantacuzino, idee care fusese agreată şi de Poartă şi de boieri. “Şi au socotit cu toţii pre Constantin Cantemir clucerul, fiind om bătrân, ca de şaptedzăci de ani şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştie, socotind boierii că l-ar purta precum le va fi voia lor. Şi de va fi rău, încă nu va trăi mult, că era bătrân” (Neculce I. “Letopiseţul Ţării Moldovei”.) Poarta luându-l pe tânarul Dimitrie ostatic la Constantinopol, ca pe o garanţie că voievodul nu se va razvrati şi îşi va păstra fidelitatea promisă.

Timp de 20 de ani, Dimitrie, va fi educat la Curtea Imperială otomană unde va învaţa limbile arabă, persană, turcă, greaca şi latina, greaca modernă, italiana şi germana, devenind un poliglot, după modelul ascensiunilor fanare în funcţiile otomane. La Instambul, Dimitrie Cantemir poartă barbă, işlic şi caftan şi îl reprezintă, într-o vreme, diplomatic, pe fratele său, Antioh, ajuns domn al Moldovei. Mai târziu, în condiţii ciudate şi complicate, prin conjunctură şi noroc, va deveni şi el domn al Moldovei, pe care nu o va putea conduce, însă, decât şase luni de zile. Dar o motivaţie a ascensiunii sale pe tron a fost şi căsătoria sa, îndelung studiată şi planificată, cu fiica domnului Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino – Casandra. Ginere de fost domnitor, îşi va declara pretenţia de a ocupa tronul Munteniei intrând în conflict cu domnul Ţării Româneşti de atunci, Constantin Brâncoveanu, uneltind împotriva acestuia la Poartă şi trăgând sfori printre turci, folosindu-şi influenţa şi prietenii otomani în speranţa că îl va detrona pe Brâncoveanu şi îşi va îndeplini visurile de mărire. Nu i-a reuşit asta dar, în urma acţiunilor sale, se va alege, la 14 noiembrie 1710, cu tronul Moldovei, marele vizir având încrederea totală că e omul potrivit pentru asta, datorită devoţiunii sale faţă de Poartă şi faţă de educaţia otomană primită. Numai că, imediat ce ajunge pe tronul Moldovei, el îi uită pe cei care i-au dat educaţia şi tronul şi ia legătura cu Ţarul Petru al Rusiei (acesta din urmă va primi, în timp, titulatura „cel Mare") care pregatea o ofensivă împotriva turcilor.
La varsta de 24 de ani, asistase, în 1697, la înfrangerea oştilor otomane şi credea, în mod pripit, că puterea otomană era la apus. Puterea rusă i se părea în creştere şi, prin trimişii săi, încheie, la Lutk, în Rusia, pe 2-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, prin care punea ţara sub protecţia ţarului, făcând din Moldova o vasală a Rusiei. Sub protectoratul Rusiei, care "garanta" integritatea teritorială a principatului, scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care Moldova trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. Trădându-i pe turci, Cantemir trăda şi Moldova a cărei politică istorică fusese mereu aceea de a-şi păstra neatârnarea. Astfel, gruparea boierilor, conduşi de Iordache Rosetti şi Lupu Costache, a considerat politica lui Cantemir nesocotită, apreciind că ruşii, în expansiune, reprezentau un şi mai mare pericol pentru Moldova, o şi mai mare primejdie decât dominaţia turcă, şi au facut, în consecinţă, tot ce le-a stat în putiinţă pentru a împiedeca semnarea acestui tratat care aducea Moldova în situaţia provinciilor şi guberniilor imperiale ruseşti. Prin acest tratat, spiritul excentric totalitar al lui Dimitrie Cantemir, indiferent la soarta poporului, obţinea fondarea unei dinastii a Cantemireştilor şi subjuga Moldova total intereselor panslaviste şi rusificării. Ruşii îi asigurau domnitorului Moldovei stabilitate monarhică la cârma acestei mici viitoare gubernii, dar îşi îndeplineau visul de a ajunge, ocupând Ţările Române, la sârbi, bulgari şi la greci, în ideea fondării Noului Bizanţ sau celei de-a Treia Rome. Adept al unei domnii autoritare, adversar al boierimii care îşi apăra ţara, Dimitrie Cantemir are un sprijin naţional formal şi, în bătălia de pe 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti, de pe Prut, armata ruso-moldovenească, alcătuită aproximativ din 40 000 de oameni, cade răpusă, nu de arme ci de foame, în faţa unei armate turco-tătare cu un efectiv de 200 000 de soldaţi. Zahereaua (în turceşte, aprovizionarea cu alimente) care fusese însărcinată lui Lupu Costache, marele vornic, nu soseşte. Nu fără temei, acest lucru îl putem pune pe seama sabotajului exercitat de rezistenţa naţională a boierilor. De altfel, ţara fusese bântuită de secetă şi, cu atât mai mult, dată fiind şi uriaşa diferenţă numerică dintre oponenţi, nu permitea, în mod realist, alimentarea cu hrană a peste 20 000 de combatanţi ruşi fără sorţi de izbândă. Se încheie o pace cu vizirul turc: ruşii cedează portul Azov de la Marea Neagră şi Petru cel Mare, în urma acestei înfrângeri ruşionoase, mituind vizirul cu bani grei, ţarina, fiind şi ea prezentă, cedându-şi toate bijuteriile turcului, scapă cu viaţă. În urmna acestui fapt, ţarul şi nevasta sa se puteau întoarce acasă iar Dimitrie Cantemir, trădător în ochii turcilor, se putea retrage în Rusia cu toata familia lui, însoţit de curteni, câţiva ostaşi şi voluntari. Unii dintre ei, nefericiţi în Rusia, s-au întors după câţiva ani acasă - între ei şi cronicarul Ion Neculce, care a relatat aceste episoade. Însă Cantemir a rămas în Rusia pînă la moartea sa, petrecută în 1723, în amar - căci mereu spera că ţarul va porni o nouă ofensivă împotriva turcilor şi că el va ajunge Regele Moldovei. Acest lucru nu se va întâmpla însă niciodată şi, în istoria militară, Cantemir va rămâne consemnat ca un aventurier mediocru. Manelist în muzică, va rămâne manelist şi în arta războiului.

Dimitrie Cantemir, savantul de cabinet. Ambiţiile sale de parvenire, iluziile regale şi apucăturile totalitare, combinate cu o fire uneltitoare şi vicleană, trădările sale, au avut consecinţe nefaste pentru Moldova şi pentru poporul ei. În urma acţiunilor lui Cantemir, turcii şi tătarii supun Moldova unui jaf fără precedent, Cetatea Hotinului este transformată în raia, şi tronul ţării dat pe mâna grecilor fanarioţi. De altfel, fanarioţi ca şi el, căci crescuse şi se dezvoltase în Palatul său din Fanar.

luni, 8 februarie 2010

MACHIAVELISMUL MANELIST: VIPERA FANARIOTĂ

Motto1: ,,Miluind Domnia Mea pe oamenii străini cu boierii şi slujbe, începură a face şi a adăuga lucruri şi obiceiuri rele în ţara Domniei Mele, care lucruri toată ţara nu le-au putut obicinui, văzând că sunt de mare pagubă. Am căutat să se afle de unde cad acele nevoi pe ţară şi am adeverit dimpreună cu toată ţara cum toate nevoile şi sărăcia este de la grecii străini, care amestecă domniile şi vând ţara fără de milă, şi dacă apucă la dregătorii, ei nu socotesc să umble după obiceiul ţării, ci strică toate lucrurile cele bune şi adaugă legi rele şi asuprite vânzări şi încă alte slujbe le-au mărit şi le-au ridicat foarte ca să-şi îmbogăţească casele lor, şi încă munte alte obiceiuri rele au arătat, nesocotind oamenii din ţară, străinând oamenii ţării de către Domnia Mea cu pizme şi năpăşti şi arătînd mare vrăjmăşie către toţi oamenii ţării”. (Radu Leon Vodă, poreclit Radu Negustorul de scoici.)

Motto2Fanarioţii au făcut din intrigă sufletul guvernului otoman. Intriga nu a găsit servitori mai fideli şi mai devotaţi decât pe fanarioţi (...) Dacă s-a întâmplat ca ei să părăsească steagul turcilor, al stăpânilor lor, niciodată n-au făcut-o împinşi de iubire pentru naţiunea grecească, ci numai de interesul lor propriu (...); dacă românii au dreptul să se plângă contra hospodarilor fanarioţi, tot atâta dreptate au şi grecii de a se plânge în contra dragomanilor de la Constantinople, în contra acestor fanarioţi, care îşi dau titlu de principi şi trăiesc numai în trândăvie" - E. Filipe Zallony

Motto3: “Fanarul, care vruse a ridica oligarhia veneticilor pe risipele ţării şi înfundarea numelor naţionale, (...) ci desfrânaţi caută numai avere să strângă (...) vroiau să moară în antereie şi calpace, precum sibariţii... vroiau să moară în desfătări şi pe paturi de trandafiri; în bejenie, ca şi înainte, precum şi în urmă, taifetul, egoismul şi nepăsarea fură statornice; cu taifetul, cheful adunărilor, amoruri nesfârşite, stihuri pestriţe de inimă, chaulieu şi anachéreon, lăutari, primblări pe lună, bencheturi... şi ceremoniile curţii, ceremonii mai amplificate decât ceremoniile curţii craiului celui mare al Franţei. S-ar putea asemăna acea societate cu o adunătură veselă de oameni din toată lumea, cântând şi mâncând pe o corabie frumoasă, ce ar trece pe lângă nişte maluri ciumate”. - Alecu Russo

Bacşis, ciubuc, rob, bir, corupţie, peşcheş, caftan, abuz, ciubuc, halal, complot, aga, jaf, lefegiu, liguşeală, alai, lulea, anteriu, trândav, cămătar, calic, vizir, caimacam, politichie, tâlhar, capuchehaie, pricopsire, firman, lichea, basbuzuc, capudan, buluc, bairam, mahala, calabalâc, protipendadă, taifas, cârdăşie, agie, taclale, ruşfet , ruşfetărie, aslam, plocon, mâzdă, prosforă (cadou), sinisforă (contribuţie) şpagă, şperţ geamparale, manele! - sunt cuvintele aduse de către cei care veneau în Ţările Române ca lăcustele (Mihail Suţu, urcat pe tronul Moldovei, aducea cu sine 80 de rude şi 800 de prieteni apropiaţi).

Percepuţi de români ca un blestem, veneau din Fanar, un cartier situat în afara zidurilor Constantinopolului, spre golful numit “Cornul de Aur”. Fanar (Fener) înseamnă lanternă; felinar dar şi lampă de gaz, lămpaş. Un far s-ar fi aflat acolo pe timpul Imperiului Bizantin. După căderea Constantinopolului, la 1453, ramăşitele Imperiului Bizantin se risipesc în lumea largă dar o mână de greci rămân în cartierul lor: Fanarul - ca un fel de „ghetto" al Islamulului mahomedan. “În zilele noastre Fanarul e un fel de ţigănie cocoţată pe dealuri, un fel de Ferentari pe verticală.” (Tudor Mavrodin). Familiile greceşti ale Fanarului, îmbogăţite din comerţ, ajung să livreze Porţii Otomane administratori ai Imperiului, în condiţiile în care turcii, din cauza interpretării fanatice a Islamului, nu aveau voie să vorbească limbile creştinilor, pe care le considerau, în chip rasist, „spurcate"! - ori, grecii negustori din Fanar vorbeau italiana, franceza şi latina, fiind folosiţi de turci ca tălmaci, ca translatori. În miezul secolului al XVII-lea se înfiinţează postul „Marelui Dragoman", marele interpret al sultanului şi postul de mare vizir, post care, foarte curând, începând cu Alexandru Mavrocordat, va căpăta o importanţă foarte mare, translatorul având acces la toate secretele sultanului devenind un fel de purtător de cuvânt al acestuia în legăturile cu trimişii puterilor străine. Aceşti dragomani dobândeau, astfel, o foarte mare putere decizională şi financiară. După fuga lui D. Cantemir în Rusia, otomanii intenţionau să transforme Moldova în paşalâc (cf. Nicolae Iorga - “Acte şi fragmente”, Vol. I, p. 308) însă vor opta pentru o administraţie de tip arendăşesc şi vor da în arendă aceste două ţări celor din Fanar. Aflat în începutul decadenţei sale ireversibile, având un regim dur şi corupt, în nevoia de a stoarce bani din orice, Imperiul Otoman ajunsese să vândă tronurile Moldovei şi Ţării Româneşti, de altfel, obicei tradiţional, pe sume foarte mari, de data aceasta grecilor din Fanar care îşi foloseau influenţa asupra sultanului şi intriga în orchestrarea acţiunilor. Sumei „oficiale" îi adăugau peşcheşuri către demnitarii care le înlesneau aranjamentele şi celor care le rezolvau intrările. Plin de datorii, noul domn, pleca să îşi ocupe tronul însoţit de creditorii pe care îi răsplătea cu moşii şi îi ridica la rang de boieri, căpătuindu-i şi înlocuind elitele autohtone.
În Ţările Române, fanarioţii veneau ca lăcustele, aducând cu ei o exploatare nemiloasă, tirania, dictatura, nedreptatea, abuzurile, incompetenţa, nepotismul şi cumetria, batjocura, taxele şi impozitele inumane. Nedomnind în ţara lor, cumpărându-şi domniile, asuprind poporul peste care domneau, îşi dedicau timpul banchetelor şi spolierilor, în graba de a-şi acoperi uriaşele cheltuieli şi, mai apoi, în râvna înnavuţirii rapide şi nesimţite, mai ales că sperau, mai mereu, să cumpere încă o domnie. Cumpărându-şi domniile de la Stambul, ei vindeau funcţiile statului, mai mici sau mai mari, în ideea de a-şi recupera investiţiile. Şi, fiindcă trebuia plătit haraciul turcilor, împovărau poporul cu biruri atât de mari cum nu se mai întâlnise niciodată pe aceste meleaguri, căci trebuiau să scoată nu doar partea promisă sultanului ci şi partea lor de profit. La rândul lor, dregătorii care îşi cumpărau posturile de la domn asupreau şi ei pentru a se putea pricopsi. Românii cunoşteau cea mai neagră pagină de exploatare, de sărăcie şi de umilinţă naţională din istoria lor. Timp de o sută de ani de jaf şi de teroare, fanariotismul seacă Ţările Române, ucide şi asasinează. Cruzi şi nemernici, fanarioţii îşi trimit bandele de arnăuţi (mercenari albanezi) să jefuiască satele românilor. Timp de o sută de ani generaţii de ţărani şi meşteşugari sunt victimele bătăilor, torturilor şi stoarse de vlagă, plătind dări şi taxe incredibile, ridicole şi batjocoritoare, ca de pildă taxa pe numărul de copii, taxa pe hainele de pe trup, taxa pe dreptul de a purta pălărie sau căciulă, taxa pe fumul de pe horn, taxa pe uşile şi ferestrele casei... Ţăranii sunt închişi şi înnecaţi cu fumul iute de bălegar aprins peste care se pun ardei iuţi şi biciuiţi mai rău decât animalele, bătuţi la tălpi până când devin infirmi. Cinismul fanariot merge până într-acolo încât ţăranii sunt ţinuţi iarna cu picioarele în apă îngheţată... Disperaţi, oamenii îşi iau lumea în cap: peste 400.000 de români din Moldova şi Muntenia imigrează în Transilvania -40 de domni în Ţara Românească şi 36 în Moldova, din 11 familii fanariote, timp de o sută de ani, îşi bat joc de poporul celor două ţări române.
“Grecul deschide poarta binişor, zâmbeşte blând ochilor neliniştiţi, netezeşte cu milă amestecată cu teamă fruntea celui obidit, şi când vede cât de supusă şi de blândă-i turma ce i s-a dat în seamă, îşi scoate frumuşel foarfecele şi s-aşează pe tuns”. (...) Domnii greci se azvârl asupra ţărilor noastre cu lăcomia zorită a jefuitorului de călare, pe care-l ajung din urmă ceilalţi flămânzi. (...) ei se gândesc ce s-apuce mai repede, ce vicleşuguri să mai învârtească, şi cum să-şi aştearnă lor mai bine, şi mai la adăpost. (...) De bântuirile de-afară, de duşmanii luptelor făţişe, scăpau românii mai uşor, - că-mbelşugarea holdelor şi hărnicia braţelor întremau ţara iute, şi toate se ridicau la loc în câţiva ani de linişte. Dar de „răul din casă” - cum să te aperi, cui să te plângi, cu cine să te ajuţi? (Alexandru Vlahuţă - „Din trecutul nostru”, cap, „Sub fanarioţi”).
O sută de ani fanarioţii promovează trădarea, parvenitismul, ciocoismul, corupţia, frauda şi spolierea. Secolul fanariot este caracterizat prin asfixia economică socială şi culturală a românilor, vidul de manifestare românească luând sfârşit odată cu Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, la 1821 şi mai apoi prin Revoluţia de la 1848.
Lacomi, însetaţi de bogăţii şi de privilegii, trântori petrecăreţi ai chiolhanurilor şi bairamurilor, exploatatorii cu apucături extreme au dus megalomania până la apogeul nebuniei, încât fanariotul Nicolae Mavrogheni, despotul trivial, se plimba prin Bucureşti cu o caleaşcă trasă de o pereche de cerbi dresaţi, oferind un spectacol de sfidare, de batjocură şi de umilire a românilor. Iată cine importa maneaua, cine o cultiva şi cine o promova pe ruinele folclorului şi pe suferinţele româneşti.

joi, 4 februarie 2010

FANAR ŞI MANELE

Motto 1:
Am văzut recent pe străzile Bucureştilor un afiş, care făcea reclamă unei discoteci “cu muzică pe bune, fără manele”. Dacă tinerii români au ajuns să danseze manele în discoteci (şi am văzut asta nu numai în Bucureşti, ci şi în Timişoara, unul dintre bastioanele Europei Centrale), s-ar părea că războiul cu otomanii este pierdut. Precum odinioară, în secolul al XVI-lea, s-a turcit domnitorul Ţării Româneşti (Mihnea-Vodă, devenit Mehmet-Bey), acum pare că s-a turcit Ţara Românească însăşi. Devenim încet-încet o colonie turcească şi revenim la epoca şi mentalitatea fanariotă (funariotă, în cazul clujenilor"). (Andrei Oişteanu)

Motto 2:
"Manelele sunt negrul de sub unghiile netăiate ale societăţii româneşti contemporane. (...) Nu numai că nemărginirile libertăţii au scos la iveală tot soiul de neisprăviţi cu tupeu, dar sunt şi încurajaţi, promovaţi, intens valorificaţi (mediatic, politic)... Cum de? Bicisnicie balcanică, ţară scăpată din mâini, domnia ghiolbănească a banului în detrimentul bunului-simţ şi al spiritului... Nietzsche: Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis.>> Afirmaţia e mai valabilă azi ca oricând. Totul e posibil, inclusiv tot răul imaginabil (droguri, şomaj, infracţionalitate demenţială, jaf insituţionalizat, pe faţă, corupţie purulentă, prostie exhibată cu neruşinare) tocmai pentru că se fac nenumărate lucruri "fără nici un Dumnezeu". Generaţia tânără e aşa cum au format-o aceşti ani mercantili, anomici, debusolaţi. Cine să fie modelele? În faţă ies sumedenie de mediocrităţi, lichele, şnapani, învârtiţi. Şi printre preoţi e multă mediocritate şi platitudine, nu oricine are har. Cultura e batjocorită, alungată la marginea marginii. Dacă s-ar plimba prin Bucureşti, Isus ar fi biciuit cu bice cumpărate de la sexy shop(...) Una din misiunile mele, ca om implicat în metabolismul cultural al României, e să împiedic proliferarea prostului-gust, a mitocăniei ritmate, a vulgarităţii săltăreţe. De ce grosolănia ar fi liberă să se manifeste, şi raţiunea care o dezaprobă, nu? (...)... manelele sunt doar o manifestare a langorilor sau libidinilor de mahala, de o vacuitate spirituală vecină cu vidul şi de o puerilitate grosieră a textului, frizând uneori oligofrenia.(...) Manelele sunt... sub-sub-cultură, o manifestare năduşită a golăniei." (George Pruteanu)

O „cultură a huzurului”, hibrid muzical turco-balcanic, întâlnită şi auzită azi cu predilecţie în zonele rurale şi în cartierele sărace ale oraşelor dar şi, din ce în ce mai des, în casele ori din maşinile de lux ale parveniţilor, maneaua se extrage dintr-un stil de mahala turco-orientală ce reprezenta cândva romanţele şi muzica de petrecere - çiftetelli – specifice claselor dominante otomane. Această muzică turco-persano-arabă a fost introdusă în Moldova de însuşi Domnul Ţării, Dimitrie Cantemir (de origine tătărască, crescut, format şi educat la Instambul). În vremea în care a fost capuchehaia (reprezentant diplomatic al Domnitorului, ambasador) la Istambul, era el însuşi un interpret şi o vedetă a manelei, având la curţile sultanului foarte mulţi admiratori care îl recunoşteau ca fiind cel mai bun chitarist al Constantinopolului. De altfel, Cantemir a “renovat” muzica turcească în ansamblul ei teoretic fiind autorul celei mai importante colecţii de muzică instrumentală otomană din secolele XVI-XVII ( Cartea Știinţei Muzicii, lucrare pe care a dedicat-o sultanului Ahmed al III-lea, 1703-1730), transcrisă într-un sistem de notaţie propriu şi alcătuită din 335 de piese muzicale – dintre care 35 sunt compoziţii ale sale: cântece lirice (bestade şi pestrefuri). Savant, om de ştiinţă, este incapabil ca administrator şi, nepriceput, va pierde, la 1711, bătălia de la Stănileşti împotriva turcilor. Consecinţele vor fi dramatice, întrucât turcii vor lua în posesie administrativă Moldova, aducând la cârma ţării indivizi recoltaţi de pe uliţele strâmte ale Fanarului, cartierul elitei greceşti din Instambul, locul urzelilor, intrigilor, vicleniilor şi sforăriilor imperiale otomane.
Aşa va deveni limba neogreacă la modă în Moldova şi, deodată cu ea, aduse în ţară desfrânările, mizeria morală, uneltirile, exploatarea nemiloasă, rapacitatea, avariţiile, şarlataniile, minciuna ca instrument obligatoriu al vieţii sociale, arivismul, ciubucul şi mituirile, parvenitismul, domnitorii fanarioţi iniţiind, cu efecte devastatoare, politici fiscale excesive în urma cărora populaţia va ajunge rapid într-o stare de sărăcie lucie. “Târgurile epocii fanariote or fi dezbătut lungi ceasuri, la vreun sugiuc ori la vreo narghilea, ba despre noua manieră de purtare a şalvarilor, ba despre noile tendinţe în răsfirarea ciucuraşilor, ba despre new-entry-urile muzicale, evident orientale: „Ţie, agapi-mu, care-ţi place mai mult: maneaua sau geamparaua? - Depinde care stil de manea, efendi: stilul „hard”, de fanfară turcească, cel „cool”, de manea domnească sau mai „comercialul” cântec de lume, din ăsta de tocmai ni-l susură-n ureche ţiganul viorist...” Căci da, oricât se îngrozesc reacţionarii muzicali actuali, hit-parada vremii ne venea de la turci, iar maneaua („turceasca” pe celălalt nume al ei) făcea „tendinţă”... Şi avea să facă încă mult timp... (...) O muzică a domnilor, o muzică a boierilor, o muzică a petrecerilor de curte care ţineau zile şi nopţi – aceasta era maneaua pe care ne-o putem doar imagina, din cîntecele culese sau compuse de către Anton Pann, ca un soi de Isarlîk muzical (...) Anton Pann colportor de melisme şi lirisme orientale” (blogul lui Florin Dumitrescu - "A cui e maneaua?" - 4 martie 2007).
Domniile fanariote în Ţările Române sunt asimilate decadenţelor civilizaţiei şi culturii româneşti, reprezentând un secol de teroare spirituală şi de război (prin mecanismele crâncene de exploatare) împotriva fibrei biologice naţionale.
În acest context şi numai datorită acestor factori se impune cultura mozaicată a greco-turcilor instauraţi la cârma ţării. Prin urmare, tradiţia folclorică se va retrage pentru o vreme, lăsând loc obiceiurilor turco-fanare şi muzicii primare şi mozaicate a manelelor.
Jaful excentric va fi pus la cale şi în Ţara Românească, după asasinarea de către turci a Brâncovenilor şi a trădătorului lor Ştefan Cantacuzino - la 1716 va fi numit domn de către Poartă fanariotul Nicolae Mavrocordat.
Avem o oglindă a societăţii române condusă de fanarioţi realizată de Nicolae Filimon care, în romanul său, „Ciocoii vechi şi noi”, descrie curtea domnului fanariot Georgie Caragea: “venerabilul bătrân apăru în pridvorul caselor sale, îmbrăcat cu anteriu de atlas vişiniu, încins cu şal de Ţarigrad, cu biniş de postav albastru-închis, încălţat cu meşi şi papuci de saftian galben; la brâu cu un hanger de aur, iar în cap cu un gugiuman (căciulă) de samur cu fundul roşu. După dânsul venea fie-sa cu oamenii şi femeile casei, dintre care un june ca de douăzeci de ani, îmbrăcat cu anteriu de maniţă, cu giubea de pambriu, lungă până la pământ, şi legat la cap cu un taclit cadrilat (...) Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioţii se deosebeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stânga, iar mai cu seamă prin eleganţa veşmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. Interiorul curţii prezenta vederii o panoramă foarte curioasă şi variată: în mijloc stau înşirate caretele şi butcile boierilor; mai încolo, vizitiii lui vodă plimbau armăsarii îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sârmă de aur; dinaintea unui rând de odăi numai cu un rând, tufecciii, arnăuţii şi satâraşii îşi curăţau armele, şuierând printre dinţi câte o arie albaneză. Înlăuntru şi afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învârtelile şi strâmbăturile pehlivanilor şi ale măscăricilor domneşti. Simigiii, cu tablalele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la subţioară, împreună cu bragagiii şi salepgiii arnăuţi, făceau contrast cu alunarii şi cu vânzătorii de şerbet din Fanar, care purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrişim şi cămăşi de borangic subţiri, care lăsau să se vadă pe piepturile şi pe braţele lor goale figuri simbolice încrustate, precum obişnuiau ienicerii. În fundul curţii se vedeau diferite grupe de masalagii şi pungaşi; unii jucau nuci; alţii iasâc şi tura; alţii iarăşi jucau la o para cinci şi stos pe despuiate. Aceşti tâlhari, în mare parte fanarioţi scăpaţi din închisorile Stambulului, jefuiau cu deplină libertate, în curtea domnească, pe oamenii cei fără experienţă şi creduli. (...) Jos în curte erau aşezate două bande de muzică instrumentală; unde se compunea de tumbelechiuri, tobe mari şi meterhanele; iar celelaltă, de douăsprezece tobe, sunate de fustaşi români, ale cărora veşminte de postav verde cu ciaprazuri albe şi căciuli de oaie cu fundurile roşii făceau un contrast foarte curios cu binişele de postav roşu şi cialmalele cele rotunde şi pline de semeţie ale artiştilor musulmani”.

miercuri, 3 februarie 2010

SUBCULTURA

Gest subcultural, kitschul este ruda vulgarităţii, şi prin asta îşi are consumatorii lui, naivi, proşti sau indivizi lipsiţi de cultură tradiţională.

Un creator de artă iugoslav, Alexa Celebanovic spunea: ”Kitschul nu se naşte dintr-o nevoie a omului. Creându-şi cale liberă către spirite inculte şi ingenue care nu sunt capabile de o alegere matură în numele unei exigenţe culturale adevărate, kitschul pătrunde în suflet ca infecţia unui organism incapabil de rezistenţă”. Kitschul se naşte şi se dezvoltă în societăţile în care se întâlnesc decadenţe şi degenerări ori dislocări ale culturii Tradiţionale.

Cuvântul "Generare" (de la "genus": "gen") înseamnă încadrarea în gen şi producerea lui. "Degenerare" înseamnă decăderea din gen, ieşirea din gen, distrugerea genului (alterarea caracterelor genului şi, în cele din urmă, înlocuirea lor cu alt tip de caractere - conţinutul se schimbă, însă definiţia/titulatura rămâne: iată, sub numele de "folclor" se ascund acum cu totul şi cu totul alte caractere, nespecifice folclorului, pseudofolclorice; vorba unui proverb românesc, dracul a intrat deja în casă, însoţit de lăutari).

Deşi lăutăreala a apărut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea primul lăutar menţionat de documente, în Ardeal, a fost o ţigancă, Czinca Panna (1711-1772). În Transilvania lăutarii erau de două feluri: de sat şi de cafenea (în oraşe). Pe la 1920, lăutarii de cafenea se adresau prefectului vremii de la Cluj cu un memoriu în care se plângeau că locurile lor de muncă sunt ameninţate de lăutarii de sat. În Occident, imaginea asociată muzicii ţigăneşti e reprezentată de un ţigan cu pălărie cântând la vioară într-o cafenea budapestană. Asta deoarece în cafenelele Imperiului austro-ungar cântau lăutari rromungre (ţigani unguri, vorbitori de limbă maghiară). Fapt care trebuie ştiut este că denumirea de rrom de azi dată ţiganilor, la solicitarea lui George Soros (născut în Ungaria) şi a lui Petre Roman, preia rădăcina acestui cuvânt rromungre (ţigani profund influenţaţi de cultura maghiară, trăitori în Transilvania). Multe restaurante de azi ale Budapestei afişează reclama „muzică ţigănească în fiecare seară", ceea ce spune mult cu privire la orientarea culturală a ungurilor în ultimele secole. De altfel lăutăria a pătruns în Ungaria şi s-a afirmat în perioada Paşalâcului de la Buda, sub ocupaţie turcească. Foarte populară în întreaga Ungarie şi la ungurii din Transilvania, lăutareala ţigănească nu a afectat folclorul românesc transilvănean datorită rezistenţei naţionale.

Dar în Principatele Române o sută de ani de domnii fanariote au impus modelul greco-turc. Unsprezece familii fanariote au administrat pentru Turcia, timp de 100 de ani, din 1711 Moldova şi din 1715 Ţara Românească: Mavrocordat, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Suţu, Mavrogheni, Hangerli, Rosetti, Callimachi, Racoviţă şi Ghica Aceste familii şi acea epocă au adus cu ele degradarea culturală şi relele care ne guvernează până şi în prezent. În documente de epocă se menţionează ţigani care cântau în armatele turceşti în timpul bătăliilor pentru a impulsiona solda ţii. Aşa au ajuns lăutarii ţigani din spaţiul otoman islamic să preia cuvintele „manea”(cf. „cafea”) şi „meterhanea” (Me[h]terhanea - fanfara sultanului) ce defineau cântece originar turceşti, de dragoste, predominant instrumentale, cântate sacadat ca de jale). Maneaua are o structură ritmică, în metri de patru timpi divizaţi în sferturi şi este menţionată în texte doar pe la 1820 fiind pomenit de un document ţiganul Stănică Pârlează, interpret de manele la Istanbul.
Aşa îşi începe cariera maneaua, ca gen muzical plebeu, muzică senzuală de modă a turciţilor, apărută la curţile domneşti şi în mediile boieresti. Maneaua este o muzică de provenienţă orientală, larg răspândită în Balcani. Cântată de catre ţigani, această muzică era cerută de boieri robilor lor, lăutarilor.

În înţelesul actual, maneaua a apărut în comunităţile ţigăneşti din anii 1950–1960, adică exact în deceniul întunecat al stalinismului. Între 1949-1954 preşedinte al Uniunii compozitorilor este Matei Socor (1908-1980) cel care trasează liniile ideologice ale muzicii româneşti, favorizând simplismul, decorativul, eclectismul, folclorismul. A comandat şi a încurajat consistent financiar imnuri corale dedicate partidului, lui Stalin, lui Lenin sau lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu pălării de fetru şi ochelari de soare ca ochii de libelulă, având pe degete inelele coclite, lăutarilor le era specifică maniera mahalalei, cu multe ornamente, cromatisme, gâlgâiri şi sughiţuri provocate de gustul clientelei. Perioada stalinistă a culturii române a înseamnat o etapă violentă şi agresivă, de presiune ideologică, totalitarismul manifestându-se, în România, mult mai brutal decât în alte ţări din lagărul comunist”. Remarcăm, pe întreaga perioadă a comunismului, o grijă specială acordată lăutarilor. Se înfiinţaseră orchestre „populare”, ansambluri, tarafuri „profesioniste” pe lângă case de cultură, cămine culturale sau chiar intreprinderi unde lăutarii erau angajaţi, salarizaţi bine şi îngrijiţi.

„Imediat după 1989 s-a intensificat un proces de re-balcanizare, re-turcizare a muzicii lăutăreşti început cu două decenii înainte, odată cu muzica "sârbească" sau "bănăţeană". Oamenii nu o numeau "pan-balcanică"; ei ziceau că muzica nouă e "sârbească", sau "turcească", sau "orientală", sau "ţigănească", pentru că de fapt nu ştiau cărui popor îi aparţine, care este poporul care o marchează etnic, cui ar fi potrivit să i-o atribuie. Când o numeau "ţigănească", românii voiau să spună că muzica e în principal vehiculată de lăutari ţigani; dar vroiau să spună totodată şi că ea vine dintr-un loc incert, totuşi de undeva din direcţia Balcanilor.(Ţigani sunt în tot perimetrul balcanic, dar ei nu populează o ţara anume din acest perimetru)”. (dr. muzicolog Speranţa Rădulescu, cercetător principal la departamentul de etno-muzicologie al Muzeului Ţăranului Român. - „Cu seriozitate despre muzica lăutărească” - "Divers", 24 ianuarie 2010)

marți, 2 februarie 2010

LĂUTARII - „GENTILOMI DE MAHALA”

Nicolae Filimon îi numeşte „gentilomi de mahala". Sunt paraziţi fără cultură şi iubitori de muzici lăutăreşti şi de manele.

Nefiind folklor ci “fakelore” (“făcătură”) lăutăria nu presupune cunoaşterea notelor muzicale, se învaţă „după ureche” deşi, astăzi, unii lăutari au studii de specialitate. Este o meserie transmisă "din tată în fiu" şi se practică în grup, "cu banda", "în taraf", sau chiar "cu formaţia". Lăutarii cântau (cântă) în ocazii speciale: la nunţi, botezuri, petreceri, în târguri şi localuri şi folosesc vioara, lăuta, ţambalul, acordeonul, basul (violoncelul şi contrabasul), cobza, chitara, cimpoiul, fluierul din lemn de salcie sau de trestie, clarinetul şi tamburina (folosită mai ales de ţiganii ursari).
Cuvântul „lăutar” provine din cuvântul „lăută” care defineşte un vechi instrument muzical (de provenienţă arabă, venit pe linia greco-turcă) având corzile ciupite, gâtul încovoiat şi cutia de rezonanţă bombată şi fundul adânc şi rotunjit. Ucrainenii au transformat instrumentul, l-au îmbunătăţit, inventând „cobza” şi, de aceea, lăutarilor care îl foloseau li se mai spunea şi cobzari.

O primă atestare a lăutarilor o avem în anul 1558, la Bucureşti, unde sunt atestaţi câţiva lăutari, robi ai lui Mircea Vodă Ciobanul. Mai târziu este consemnat faptul că Domnul Ţării Româneşti îi dăruie vornicului Dingă din Moldova pe lăutarul Ruste. Un alt document atestă că, la 1565, vornicul Dingă cumpără de la comisul Valahiei, Barcan, cu 4000 de aspri, o sumă de ţigani, robi, între care şi pe lăutarul Tâmpa. Se spune că lăutarii, în acele vremuri, costau foarte mult.

Un lăutar vestit a fost Barbu Lăutaru, un ţigan din Iaşi, născut la 1780 într-o familie de lăutari robi. Pe numele lui adevarat Vasile Barbu, el amestecă elemente din muzică populară românească, elemente ale muzicii orientale cu elemente ale romanţelor ruseşti şi cu elemente ale muzicii occidentale. Devine cunoscut graţie marilor scriitori clasici care i-au pomenit numele, Alec­sandri, Ghi­ca, Negruzzi, dar şi datorită unei legende care povestea că Franz Listz, venit la Iasi, la un concert, l-a întâlnit pe Barbu Lăutaru. După ce orchestra a terminat de executat simfonia, ironic, Liszt l-ar fi întrebat pe lăutar dacă i-a plăcut opera. Barbu Lăutaru şi-a luat vioara şi a interpretat întreaga simfonie deşi o auzise pentru prima dată.
Alt lăutar de renume a fost, în finalul secolului XIX, Sava Pădureanu, fost lăutar al ţarului Rusiei - numele său îl poartă o şampanie, dar şi o marcă de ţigări de foi.
Însă "regele lăutarilor" a fost Grigoraş Dinicu, născut, pe 5 aprilie 1889, într-un neam de lăutari ţigani din mahalaua "Scaune" a Bucureştiului. Tatăl său, Ionică Dinicu, cântase în Franţa şi în Rusia, alături de Sava Pădureanu. "Cine ascultă vioara lui Grigoraş, aude şi vede în acelaşi timp muzica", afirma Alexandru Vlahuţă. Angajat la Restaurantul lui Caragiale, Gambrinus, a cântat "Ciocârlia", prima dată, la îndemnul scriitorului, într-o noapte târzie, când se crăpau zorii : "Grigoraş, băiete, să-mi cânţi tu mie o Ciocârlie"! L-au cunoscut George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, Brătescu-Voineşti. Iar Victor Filoti l-a luat la Budapesta să-i cânte lui Lacz Laczi, cel mai mare lăutar al Ungariei, supranumit "prinţul lăutarilor". După ce l-a ascultat, "prinţul" ar fi spus: "Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor. " A compus "Hora Staccato" - muzicianul Iascha Heifetz, i-a cerut acceptul să o prelucreze ca piesă de concert şi, obţinându-l, de atunci încoace, "Hora Staccato", figureaza în programe ca avându-i compozitori pe Dinicu-Heifetz.

Unii îi atribuie în mod nedrept lui Grigoraş Dinicu prelucrarea „Ciocârliei” însă Ciocârlia este o piesă din folclorul tradiţional, prelucrată de Enescu în prima sa "Rapsodie". O interpreta şi Grigoraş Dinicu, dar pe vremea în care compunea "Rapsodia I" George Enescu, Grigoraş Dinicu era un copil.

De-a lungul istoriei lăutarii şi-au făcut drum şi s-au făcut cunoscuţi, înregistrându-i pe instrumentiştii Toni Iordache, Petre Creţul Solcan, Florea Cioacă, Marcel Budală, Fărămiţă Lambru, Fănică Luca, Ion Onoriu, Alexandru Ţitruş, Ilie Udilă, Ionel Budişteanu, George Udilă, Ion Miu, Marian Mexicanu ş.a.) şi soliştii vocali: Titi Botez, Romica Puceanu, Gheorghe Lambru, Gabi Luncă, Mioara şi Paula Lincan, Catanga - Pădureanu, Elena Pascu, Valentina Mocanu, Panseluţa Fieraru, ş.a.

Am putea defini muzica lăutărească prin cuvintele lui Nicolae Filimon: "o vineră orientală ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunei grece din fanari” căci „muzica lăutărească” este muzica domniilor fanariote, a arendaşilor din patru vânturi, a scursurilor levantine deprinse cu ciocoismele şi în frăţie cu boieri păcătoşi şi turciţi. Odată cu anul 1711 pătrunde în nordul Dunării, prin Galaţi şi pe la Brăila o cultură muzicală a lascivităţii şi a senzorialului sexual care ajunge, aducând cu sine caftane şi ciubuce, fix la curţile boiereşti, locuri de pricini orgiastice adesea, de beţii şi de destrăbălare. Asuprirea ţăranului român, exploatarea lui nemiloasă făcea posibilă depravarea şi dezmăţul viniturilor căci schingiuirea lui se făcea pe muzică lăutărească „Cea mai mare parte a banilor era colectată prin mărirea numărului şi a valorii impozitului plătit tot de ţărani şi meşteşugari (clerul şi boierii erau scutiti de plată). Adeseori se recurgea la bătăi şi torturi: bărbaţi şi femei erau închişi "prin coşere" şi înnecaţi cu fum de gunoi şi ardei, fără mâncare, cu mâinile legate la spate, bătuţi cu bicele până la moarte sau ţinuti cu picioarele goale ceasuri întregi în zăpada geroasă. Situaţia ţăranilor nu s-a schimbat multă vreme, din moment ce, în 1885, exista o carte intitulată "România agricolă", a lui George Maior, în care ni se face urmatoarea descriere: "Dacă întâlneşti oameni în drumul tău, te îngrozeşti de aspectul lor - cu feţele leşinate de foame, cu hainele lor rupte şi murdare, cu vitele leşinate ca şi ei -, iară pândarii, vătafii şi ispravnicii, stând în jurul lor, înarmaţi până la dinţi - cu puşti, revolvere, cu iatagane şi hangiare la brâu -, încurajându-i şi ţinându-i la muncă şi dreptate." (Alina Alexe - "Între numire şi mazilire: plocoane, intrigi şi torturi" – Gândul, 23 martie 2007).
În secolul XX, muzica lăutărească s-a afirmat în mahalaua bucureşteană, printre buţile cu varză murată şi în parfumul înţepător al femeilor uşoare, pe străzile nepavate, în noroaiele toamnelor ploioase, între tejghelele cârciumilor parazite, ţigănească, necăjită şi prăpădită ca vieţile ratate ale alungaţilor sorţii, violentă, uneori, ca lama cuţitului geloziei, seacă şi de pahar, în sărăcia şi disperarea mahalagioaicelor obeze, în bârfă şi în şmen şi în purulenţa decadenţelor, a prostituţiei şi a violului, a jargonului şi vulgarităţii, probabil că este o copie fidelă a caragialismului, fiindcă ea întruneşte funcţiuni ale absurdului, ale comediei ieftine şi ale circului. De altfel Caragiale încuraja această „mişcare”. Însemnătatea muzicii lăutăreşti este egală cu însemnătatea lui Caragiale în literatură.
După război, în mod special, muzica lăutărească (ţigănească) era preferata ocupanţilor sovietici. De la ei au împrumutat acest obicei activiştii români de partid, recrutaţi din rândurile celor săraci spiritual, arivişti şi parveniţi ai bolşevismului. Muzica lăutărească era un kitsch total, o musaka de stiluri şi de lucruri furate şi amestecate, cu versuri „de toată panarama”. Ghiveciul atrăgea în sine însă, în mod substanţial, ritmuri de tip otoman. În esenţă, avem de-a face cu lălăieli şi cu veselii zbârcite. Ţiganul umbla pe la mesele restaurantelor din capitală, cu vioara, clienţii pocnind din degetele unsuroase, beneficiari fericiţi ai comunismului de consum – pocneau din degete şi râdeau tâmp sau îşi lăsau frunţile pe mese când ţiganul le zicea din vioară şi din gură. Şi asta nu se întâmpla doar în cârciumile din Ferentarii Bucureştilor anilor '50-'80, ci se instaurase chiar un fel de obicei al restaurantelor „de lux” din centrul Capitalei de a avea „în program” muzică lăutărească. Clientul comanda: „zii-i măi ţigane!” şi lăutarul „îi băga una de dor şi inimă albastră”. Această supurenţă era luată ca „un gen aparte” de tot felul de ţaţe şi de feline turmentate din televiziune şi din radio, definind-o cu prostie savantă: „muzică de petrecere”. Ce era de făcut? Doar burghezia fusese eliminată, bandiţii din rezistenţă întemniţaţi sau executaţi, partidul urma să chefuiască şi să petreacă. Atât Gheorghe Gheorghiu Dej cât şi Ceauşescu organizau petreceri cu lăutari, cântând alături de ei, pocnind, fireşte, din degete. Preferata lui Ceauşescu era Romica Puceanu („Când apare zorile şi rasare soarele”) iar Elena Ceauşescu plângea când îi cânta ţiganca Gabi Luncă. Muzica lăutărească şi „de petrecere”, muzica ţiganilor bogaţi pe ciordeală din Bolintin şi din Floreşti, devenise fir roşu în cultura oficială şi asta în condiţiile în care valorile expresive ale poporului român erau reprimate.