Inițiator și director literar al Cenaclului “Tribuna” al Asociației Scriitorilor Cluj, de la înființare, în 1980, și pânã la desființarea sa, de către autoritățile comuniste, în 1984, Constantin Zărnescu s-a preocupat constant de tinerele generații, fiind, alături de Teohar Mihadaș, mentor și prieten al debutanților, al tinerilor din grupările “Napoca Universitară” și, mai apoi, “Zalmoxis”.Orator și conferențiar de excepție, erudit, adâncit în străvechimi și arhaice simboluri, în mitologiile mediteraneene și, în egală măsură, în curentele filosofice și estetice ale Renașterii, ori în expresiile specifice Secolului Luminilor, ale modernismului și postmodernismului, critic de artă, Constantin Zărnescu se plasează, în cercetarea sculpturii lui Constantin Brâncuși, în categoria celor mai mari specialiști români dintr-a doua generație: Barbu Brezianu, Ion Pogorilovschi, Adrian Ptringenaru, Dumitru Daba, Nina Stănculescu, Ion Mocioi, Sorana Georgescu Gorjan (prima grupare de brâncușiologi, cronologic, fiind alcătuită chiar de către contemporanii și prietenii și primii biografi-monografi ai sculptorului, acștia fiind, totodată, și primii hermeneuți ai operei brâncușiene: Vasile Georgescu Paleolog, Petre Pandrea, Petre Comarnescu, Petre Neagoe).
 |
| CASA SCRIITORULUI Cluj, strada ”General Eremia Grigorescu”, numărul 11. Aici a locuit familia Constantin Zărnescu În Salonul Literar al Casei m-am simțit, în toată această perioadă, ca în familie. Locul în care a fost găzduit, spre sfârșitul vieții sale, filosoful Ioan-Viorel Bădică, loc frecventat de istoricul Victor Newmann, de scriitorii Dan Marius Drăgan, Rodica Marian, Vasile Sav, Lucia Sav, Sabin Mircea Rus, Paul Duma, Florin Constantin Verdeș, Jeanel Onetz, Victor Martin, Ioan Marinescu, sculptorul Doru Stoica și alții... Din această casă, în care a crescut patru copii, (Radu, Anita, Lucian, Rica), familia scriitorului a fost evacuată violent. :CLICK AICI PENTRU A CITI POVESTEA DRAMATICĂ |
Născut pe 24 martie 1949 în satul Zărnești, comuna Lăpușata-Lădești, județul Vâlcea, fiul lui Costică Zãrnescu - tehnician veterinar (meserie pe care a dobândit-o în Războiul din Răsărit unde a fost felcer de cavalerie) - și al Anei (Anișoara) Zărnescu, născută Lixăndrescu, învățătoare, Constantin Zărnescu a absolvit Liceul teoretic “A.I. Cuza” din Horezu (între 1963-1967) și Facultatea de Filologie a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj - Napoca, secția română-italiană, fiind bursier republican (între 1967-1972). Imediat după absolvență devine redactor la revista “Tribuna” (1972), apoi redactor principal (1979), redactor șef – secøia beletristică și reportaj (1979-1999) la aceeași revistă.
A efectuat călătorii de studii la Atena (1976), Budapesta (1980), Paris (1986 și 2000), Nazaret, Tel Aviv și Ierusalim (1988), Chišinãu (1994), Viena (2000), Veneøia, Milano, Torino, Grenoble ši Avignon (2003).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1981.
A publicat în “Echinox”, “România literară”, “Steaua”, “Vatra”, “Korunk”, “Maghiar Hirlap”, “Luceafărul”, “Contemporanul”, “Patria”, “Apostrof”, “Literatura și Arta”, “Minimum” și “Revista mea” (Israel) și în alte reviste din Grecia, Suedia, Franța, Germania, Slovenia, Ungaria, SUA. Este cuprins în antologiile Omagiu lui Brâncuši (1976: Centenar), editura revistei “Tribuna”; Almanahuri literare. Antologia reportajelor despre cutremurul din România (1977, editura Uniunii Scriitorilor din România); Antologia dramaturgiei contemporane (Almanah “Thalia”, editura revistei “România literară” - București, 1989).
A editat revista lunară și a fondat editura “Fapta transilvăneană”, Cluj-Napoca (1990-1991).
 |
| TÂNĂRUL ABSOLVENT DE FILOLOGIE, CONSTANTIN ZĂRNESCU, DEVENIT REDACTOR AL REVISTEI ”TRIBUNA”. AICI, ÎN 1974, LA APARIȚIA ROMANULUI ”CLODI PRIMUS” |
A urmat romanul autobiografic ”Clodi Primus”, la editura “Dacia” în 1974, cu o prezentare a lui D.R Popescu, roman distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, în 1975.
Ulterior a publicat: ”Meda, mireasa lumii”, roman, editura “Dacia”, 1979; ”Aforismele și textele lui Brâncuși”, cu o prefață de Marin Sorescu, editura “Scrisul Românesc”, Craiova, 1980 (ediøia a II-a la editurile “Fapta transilvanã” and “Zalmoxis”, Cluj-Napoca, 1994 - cu o Prezentare de Constantin Noica; ediøia a III-a la editura “Cartimpex”, Cluj-Napoca, însoțită de prezentările critice ale lui Ionel Jianu și Ioana Em. Petrescu; ediția a IV-a, adăugită, la editura “Dacia”. În 1992 îi apare la editura proprie “Fapta transilvană” ”Teii înfloresc pentru Irina”, roman pentru copii și adolescenți. În 1986 publicase deja romanul ”Ieșirea la mare”, la editura “Dacia”. Au urmat: ”Să nu te lași scris”, o nuvelă despre vechii români sudici, aflați sub ocupație habsburgică, la editura revistei “Literatorul”, București, 1993; ”Brâncuși, cioplitorul în duh”, compendiu de aforisme și texte pentru uzul elevilor și studenților, în limbile franceză și engleză, editura “Sagitarium”, Iași, 2001; ”Brâncuși și Transilvania”, compendiu critic “Brâncuši – 125”, editura “Grinta”, Cluj-Napoca, 2001; ”Brâncuși și civilizația imaginii - o sinteză asupra civilizației “ochiului”, în plastica revoluționară a secolului XX, editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 2001; ”Ziua zilelor”, roman istoric despre primul război mondial și nașterea națiunilor libere în Europa Centrală, editura “Dacia”, 2002, cu o postfață de George Uscătescu (Madrid); ”Principele Dracula, Doctor Faust și Machiavelli - trei viziuni renascentiste despre Putere”, editura “Gedo”, Cluj-Napoca, 2002; ”Dracula în Carpați”, operă dramatică în trei acte”, editura “Grinta”, Cluj-Napoca, 2002. În 2006 a publicat ”Revoluția română (din 17-22 Decembrie 1989) la Cluj-Napoca”
I s-au tradus: ”La Reine Jocaste” (în franceză de Andrée Flèury); ”Königin Jokaste” (în germană de Erwin Tiwig); ”Queen Jokaste” (în engleză de prof. univ. dr. Mihai Miroiu); ”Țarița Jokasta ”(în rusã de Mihail Goutyra, editura “Romanian Review”, VI, 1983); ”Femei bătrâne la ștrand” (nuvelă, traducere în maghiară de Miklos Kassay, în almanahul revistei “Korunk”, 1985); ”Aforismoy kai textoi de Brâncuși” (în limba esperanto de Jeanel Onetz, editura “Eldonejo Bero”, Berkeley, California, 1994); ”La Reine Jocaste”, (version française par Paola Benz-Fauci - Paris). Pentru Festivalul Teatrelor Europene de la Grènoble și Festivalul Internațional al Franței de la Avignon și Marsilia (21 iunie – 21 iulie 2003), piesa a fost montată de Compania teatrală franceză “Renata Scant” (în rolul principal – actrița Renata Scant), în coproducție cu Teatrul Național din Târgu Mureș (regizor: Cristian Ioan), și a fost inclusă în programul interguvernamental francez-român, intitulat “Face à face”, la ediția a II-a.
A tradus din: ”Jurnalul unui geniu” (de Salvador Dali – peste 80 de pagini – fragmente), în almanahul revistelor “Steaua” și “Tribuna” (1986); din ”Aforismele lui Brâncuși”, gândite și tipărite în franceză.
A fost distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, în 1975, pentru ”Clodi Primus”; cu Premiul pentru Dramaturgie al Festivalului Național de Teatru “I.L. Caragiale” (București, 7-12 noiembrie 1991), pentru Regina Iocasta; cu Premiul Prefecturii Gorj pentru întreaga activitate în “Brâncușiologie”, 2002 (la propunerea decanului de vârstã al istoricilor de artã: Barbu Brezianu).
A apărut în Primul Dicționar ilustrat WHO’S WHO al României, în colaborare cu “Danway Publications” din Canada (la inițiativa Președintelui Academiei Române, Ionel Haiduc).
PATIMILE LUI DRACULA NARAȚIUNILE UNIVERSALE DESPRE DRACULA VODĂ
Desigur este vorba despre întâiul tom al unei opere complete despre realitatea și mitorealitatea acestui personaj al cărui model a participat într-o mare măsură la fondarea paradigmei medievale din care Niccolo Machiavelli își va extrage “Principele”. Un al doilea volum, aflat în lucru, “Patimile lui Dracula - narațiunile culte anglo-irlandeze și americane despre Dracula”, însoțit de bibliografia generală a volumelor, își așteaptă finalizarea.
Fără nici o îndoială, avem în față o operă monumentală, inedită, complexă în multitudinea izvoarelor și surselor de documentare, copleșitoare prin intervențiile extrem de detaliate asupra istoriei evenimentelor plasate în contextul general european al Evului Mediu. Autorul își însoțește fiecare afirmație cu o covârșitoare pertinență care afirmă un expozeu fascinant (pentru cercetător, pentru lectorul doct sau pentru publicul larg). Este, în egală măsură, o savantă demonstrație și o recapitulare istorică, o prezentare extrem de bine închegată a faptelor și psihologiei epocii, o analiză a strategiilor politico-militare și o descifrare a secretelor care au condus la elaborarea, afirmarea și universalizarea primului concept plenar de strategie a imaginii din Europa medievală: Vlad Țepeș.
Lucrarea este extrem de vastă în conținutul ei și în construcția migăloasă - rod al unei cercetări nu numai minuțioase, în traiectul istoric - mitologic, ci și al unui spirit capabil de revelații și descoperiri, intuitiv și coerent în formularea discursului. Analogii și “sinapse”, fine legături și relaționãri definesc un comportament narativ și de investigație de o înaltă luciditate în abordare și, totodată, sedus de amploarea fenomenului tratat.
“Și românii, și ungurii, secuii și sașii, din epoca veche până azi, cultivă un folclor uneori conservat (scris), alteori oral, despre nefericitul, năpăstuitul domn Vlad Țepeš (Dracula), Dracola Vajda. E, poate, cel mai puternic mit rãzboinic–justiøiar, de o stranie, insolită și incredibilă coeziune întru spirit, al subconștientului nostru interetnic, colectiv. Prin viața, faptele și acțiunile sale, prin rudeniile, alianțele, tratatele politice, formație și căsătorie (în partea a doua a vieții), prin limbile pe care le vorbea, Vlad Țepeș a fost, într-un chip uluitor și sublim, un propagator al ideii, așa cum o vede (și) Europa Unită, de... «inter-etnic»! Pornit pe cale orală, apoi tipărită, mitul unește extremitățile continentului – Estul și Vestul, plecând din spațiul Europei Centrale, mai nuanțat: spațiul carpato-dunărean.// Subtilitatea «carpatică» și «cavalerească» a marii teme este: cum poți rezista, cu îndârjire și demnitate, și cum poți supraviețui cu onoare unui imperiu năvalnic (turc, la acea vreme), sau a unui alt imperiu: fantastic, fascinant și utopic, precum întreg destinul și gloria lumii, care este sau nu de aceeași credință cu tine, și care, prin urieșenia lui, ar putea să te copleșească și să te «pulverizeze», să te «strivească»?!”
Dintre blazoanele Dinastiei BASSARABA – pe care Hașdeu o înrădăcina în acea Supracastă Secretă din care porneau Conducătorii/ Descălecătorii/ Întemeietorii Daci - Vlad Țepeș, ca și tatăl sãu, se (re)apropie de Modelul Cavaleresc Occidental (prin apartenența lor la Ordinul Dragonului), cu visul și cu gândul la Modelul Autohton Sarab. În vremuri de zbucium și de grave dezechilibre în spațiul Bazinului Danubian, cu amenințări asupra întregii Europe.
“Vlad Bassarab(a) Junior, Vlad Țepeș Dracula va moșteni de la tatăl său amintirea Dragonului (și a Ordinului), poate chiar acea mare «bijuterie» însă și obsesia antiturcă și onoarea creștină cavalerească, adăugâdu-i elemente orientale - pedepsirea neiertătoare - țeapa, chiar și împotriva acelora care o inventaseră, o utilizau și o foloseau”(n.n. sașii/germanii).
În acest sens, justițiar și principial, princiar-voievodal și creștin, imaginea de autoritar și autoritarism se impunea cu prisosință pentru restabilirea/refacerea echilibrului zonal, ca și în gestionarea acestui echilibru și, mai ales, a imaginii de către cei trei principi, extrem de importanți în stăvilirea asaltului puhoaielor otomane asupra Europei (Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Matei Corvin).
Comportamental, cel mai spectacular, mai original și mai dramatic personaj dintre cei trei, Vlad Țepeș, avea să determine și cea mai ciudată, mai cutremurătoare evoluție a legendei sale, născută încă din timpul vieții sale și urmată de o împovărătoare serie de mitologii vampirice și luciferiene. Cu toate acestea, scriitorul și istoricul Constantin Zărnescu, într-o impecabilă observație, afirmă, în luciditatea analizei, că:
“Îl iubim sau îi rămânem ostili lui Vlad Dracula Țepeș, în ipostazele sale ianusiene și în nesfârșitele metamorfoze, neputând rămâne, în nici un chip, indiferenøi în fața acestui spirit dramatic-justițiar, avant la lettre «machiavelic», topit alchimic în temeliile bătrânei EUROPE, impunând forte reîntoarcerea, revenirea, re-instaurarea CAVALERISMULUI”.
IEȘIREA LA MARE
“Ieșirea la mare”, prin construcția sa lingvistică, arhaică, crează iluzia amintirii acelor visuri îngrozitoare de dinaintea celei de-a doua conflagrații mondiale, înlăturând, de fapt, o mască în care, de obicei, ne ascundem de alte visuri, recente, de câmpul realității.
Ampla și subtila expunere, diversitatea formelor de expresie, solemnele cuvinte ale unui limbaj desprins parcã din Solomon, orientarea lor dinspre Centru înspre Zare (numai scrierea lor dându-le înțelesul, vântul putându-le rupe, altfel), fondează complexa interferență a multiplelor planuri.
Vom identifica cinci repere.
SEMNIFICAȚIA GEOGRAFICĂ – SPAȚIUL COLOSALULUI: “...cerul peste pământ, rămânerea lor parcă să se mai scalde într-un aur topit, în zenit, un soare turtit, ochi drept al Dumnezeului Olteniei, zeu poticnit într-o mare de culori potopitoare, a amurgului, înnecat ca marginea aceea de lume.”
Simțul eternului românesc, surprins în deconectarea de fals, cu accepøia măreață a plasării lui în acea margine de Balcani, la margine de Orient, în granița cu Occidentul. Simțul înzestrat cu lumină pe un pământ bogat, dăruit de Dumnezeu, efervescent și plăsmuitor de fantasme, aproape de Mare, aproape de Elan. Și nume de locuri: Sala, Serv, Caracalle, Calafat, Mehedinți, Primuși, Părțile Romanaților, Vâlcea, Maglavit, Horezu, Zeama... Podoabe și arginți în salbele vechilor Țărănci oltence.
SEMNIFICAȚIA SOCIALĂ. Grupuri de oameni implicați în metamorfoze ciudate, eroi și personaje diverse, alcătuind diferite straturi ale acestei societăți interbelice burgheze:
Părintele Constantin: “Uitat de oameni și dizgrațiat de monahi, ajuns un biet clopotar, care privea totul de aice, de sus, și nu îmi scapă nemica”; slujitor al turnului celui mai înalt “și care aparține catedralei Obedeanu, cu hramul Madonei Măria”.
 |
| OCTOMBRIE 2003 POLUL CULTURAL, CLUJ |
Demetru Malevitul Pan, “fiul cel mare al lui Mitridate, un călugăr fugit peste Dunăre și care și-a trădat cinul...”
Maglaviteanul– crâșmarul; Meda Maglaviteanca – soția; Nimfodora – fata cârciumarului și-a Medei.
Lasco Boresco (perceptor, contabil, negustor...), State Măcăbescu (“unul dintre unchii bogați și pe ducă ai Maglaviteanului”), credinciosul Ioan Damaschinul, Barbu Drugă (proprietarul unui castel din Craiova), negustorul de animale Niță Primus, Averescu, Calotescu, Hartmann, mari proprietari de uzine, fotbaliștii Enu, Bengescu, Hans Hoffmann Hamer, Gioni Glagoveanul, grefierul Constanțius Macabescu, Popa Pazvantie, Hercule Protopopescu – primar mort, profesorii de gimnaziu Paleolog și Samoilă din Scarlatele... Aurica, Filofteia, Varvara, Saul, Lisaveta, Istrate, Casandra, Gherghe, Valentin, Ioanichie...
Implicațiile socialului, în explicarea Fenomenului, sunt mărturii ale unor existențe obsedante – mai ales, datorită simbolisticii lor – și fragile în acel imperiu de teamă colectivă. Preocupările lor și acțiunile lor efectuate sub impulsuri (ca într-un câmp magnetic perturbat), explică prezența unor vântură-lume trăsniți, de mare însemnătate în fluidul descrierii.
E vorba, la fel ca și la Jung, de un “subconștient colectiv”. Crizele spirituale colective de dinaintea războiului au un efect nefast și tulburător, hotărâtor pentru instalarea psihozei sociale: dezintegrarea bioritmului, comasarea metamorfozelor, transformări, transluminări. Aforisme, istorioare pline de tâlc ši de semnificaøii (acumularea de date, fapte, evenimente întâmplãri care nu sunt percepute și înțelese decât de un anume părinte Constantin), rămân la latitudinea acelui haos de DINAINTE, în care logica transpiră sub presiunea patologicului și iraționalului. Fenomene ciudate, spaimă, “voluptăți nepermise”, “zgomotoase glorificări ale învierii lui Iisus”, minuni și adevăruri, conservatorul “Buik” galben, într-o aventură fantastică în acel “târgușor amețit de căldură” al unor întâmplări miraculoase și stranii, bătrâni vrăjitori de la Serv, ziarul “preoțesc atrăgându-le atenția”, cu toatele se amestecă, relevante stări ale morbidității, încatenări de simboluri și idei, într-un dement murmur uman.
Evoluția remarcă toleranța particularului, exoticului, provincialului. Fenomenele sunt surprinse, încep și se termină într-un spațiu afectiv autorului. Important rămâne generalul – senzația de teamă, universală, placheta pe fondul căreia se profilează criza generatoare de efecte comportamentale cu totul ciudate: mișcarea acționează împotriva ei; lucrurile, în aparență normale, în profunzimea și în conținutul lor, sunt de altfel convingătoare dovezi ale psihozei. În Hronicul anilor ’36 pãrintele Constantin găsește: “Vedeam fete, femei și bărbați cu mintea coaptă și întreagă alergând fiecare după un cărăbuș, și păsări mari, jucăușe, prin aer, așișderi, vrăbii și rândunici în zboruri rapide, atacând cărăbușii, cum atacă uliul înfometat un pui de găină”.
Rezolvarea – iată! marea dilemă. Însuși preotul Constantin evită să-și asume răspunderea și rolul său de mentor spiritual. Chiar dacă se află în turnul cel mai înalt, el rãmâne în descriptiv, cel mult în aluziv. Pentru că, pe pământ, raporturile dintre elemente sunt determinate de forțe complexe, în parte doar cunoscute, imposibil de controlat. Pământul apare astfel ca un sistem fără echilibru, ale cărui structuri și mecanisme intime tind să se dezintegreze sub influența Marii Amenințări: “Marea plămădire a resurecției hebreești”, “fanatismul genial”, “stârvuri putrezinde... să se înalțe în picioare (...), să se umple cu carne... și să devină o copleșitoare armată”, aruncând cu praf “în ochii cei goi ai Eternității”. Diavolul e aproape!
Astfel că mereu pomenita “Mare Carte”, “sfinții medici”, îmbrãcați în costume militare romane, Marcu, Botezatorul Ioan,... se aud chemând credința – posibila salvare.
SEMNIFICAȚIA MITOLOGICĂ. Romanul, areal de existență al unor numeroase arhetipuri, invocă în fiecare situație prilejuită de subiect, originea și ancestralul, forme purificatoare și mituri salvatoare: consorțiul animal, deghizarea diavolului, Medeea lui Euripide, Halima, zoomorfismul, mitul creștin, cu toatã înșiruirea de nume (personajul hristic, Ioan Gură de Aur, proroocul Daniel...).
SACRUL. Dar din “dulcea căldură a cântecelor pământești” – oglinda, cu înțelesuri și accepții mult mai largi, benefică pentru PSYCHE, solidaritatea imaginilor, SALVAREA: “O, mare, mare... numai tu mai păstrezi, astăzi, ceva sacru și cast, în rest, peste tot a pătruns certitudinea, știința, lăsând mirosuri grele și fumuri, pe urmă-i, și respingând totul, ca o flacără diavolească...”
Echivalentul – evadarea. Spațiul e limitat, îngust, ca o cetate “cu ziduri prea groase și înalte”, pentru sufletul dornic de vešnicie. Intervine poezia: “O, mare, dulce beøie înfierbântatã, ucigãtoare ši încremenită, de mii de ani... Incât îmi vine să-ți șoptesc la ureche că ești frumoasă și sfântă, în adevăr ca o fecioară, în nemișcarea-ți îndărădnică...”
Psyche – sacrul – marea. Virgina purificând ochii cu valurile ei de păr,... eternitatea. Căci nu deschidem noi drumuri, nu dorim, în taină chiar, din noapte spre zi să ne unim cu marea?
“IEȘIREA LA MARE”, estuarul albastru, zborul... Și, din “istovirea de moarte” – Înnălțarea.
Unirea cu marea. Dezarmanta simplitate. Pentru că ce înseamnă și ce nu înseamnă, ce e însemnat și ce nu e însemnat din noi? FIINȚA.
