ȘERBAN MOESCU - UN POET DESPRE POET ȘI DESPRE IUBIRE.

ȘERBAN MOESCU
POET ȘI FIZICIAN ROMÂNO - AMERICAN

DESPRE IUBIRE. OARECUM – POEME CUMINȚI

 versuri - debut editorial

Cluj-Napoca, 2012

Într-unul dintre primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut, în Cenaclul Societății Culturale ZALMOXIS, pe care îl conduceam împreună cu poetul și filosoful Daniel Hoblea, sub girul mentorului nostru, scriitorul Teohar Mihadaș, sprijiniți de scriitorul Constantin Zărnescu și de regretatul filosof Ioan Viorel Bădică, în Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca – se construia o grupare literară nouă. O generație tânără, postcomunistă, în Centrul Spiritual al Transilvaniei, își încerca măsura și destinul. Vremurile nu erau tocmai favorabile, cum nu prea sunt nici azi, pentru afirmarea bunului simț estetic, și mergeam, cumva, ”împotriva curentului”. Dar poate tocmai de aceea, grupul despre care vorbesc, devenise un prilej de formare. Extrauniversitară, părtinitoare cu sufletele curate. Nobilele noastre căutări păreau, din acest punct de vedere, donchihotisme, probabil. Azi, însă, se vede bine că au însemnat pietre trainice pentru literatura contemporană. Fiindcă, Acolo, în micul nostru Olimp, făgăduiam, dincolo de mărturisirile și încercările noastre în sintaxă, dincolo de însușirea oratoriei și de încercările în retorică, proba discursului nostru. Ședințele au fost ținute cu regularitate, săptămânal, între 1990-1994. Participau aproximativ douăzeci-treizeci de tineri studenți și atmosfera era una cu adevărat de tip academic. Ne vizitau poeții Vasile Sav, Ion Mureșan și scriitorul Alexandru Vlad. Gruparea principală era alcătuită din Daniel Hoblea, Cristian Contraș, Tudor Ștefan, regretatul Alexandru Hălmăgean, și de ”proaspeții” Adrian Suciu, Alexander Baumgarten, Adrian Mihai Bumb, Flavia Teoc, Daniel Moșoiu, Pavel Azap, Dan Banciu și foarte tânărul Șerban Moescu. Cumva, încercam o reformulare estetică, prin refuzul abuzurilor postmoderniste. Ne doream accesul la ideile fundamentale, în regăsirea esențelor lirismului, în recuperarea metaforei, în recapitularea și în aprofundarea unui comportament axiologic pe care îl sesizam absent din preocupările literare din haosul compilațiilor și epigonismelor prelungite ale agoniei postmoderne.

Într-un asemenea cadru ne întâlneam și cu poeziile lui Șerban Moescu. Un tânăr respectuos și bine educat, cuminte, cum s-ar zice, sensibil și temperat, de bună cuviință, dar peste care bătuse aripa talentului. Am sesizat cu toții această energie discretă și subtilă care creea confort intelectual și nuanțe.

Rarisim ”parfum de epocă”.

Azi, Șerban Moescu nu mai este într-atât de tânăr. În sine au lucrat șlefuiri și exerciții. A sosit vremea acestui curaj lansat de o devenire îndelungată și îndelung dospită, a sosit vremea acestui volum de versuri. Mă simt nu doar onorat de acest prilej de a scrie despre volumul său ci și tributar. Tributar unei conștiințe comune și unor principii. Salutul pe care îl dau, în consecință, volumului său, nu este doar o datorie literară în fața unui volum de versuri de excepție, cu adevărat important, ci și un elogiu adus prieteniei noastre, o datorie emoțională. Ceea ce potențează receptarea și o explică, pe măsura limpezimii discursului liric al autorului.

Volumul ”DESPRE IUBIRE. OARECUM – POEME CUMINȚI” e ca o călătorie, cu tot ceea ce comportă aceasta. În fapt, e sugestia acestei călătorii și, sub magia ei, călătoria devine Stare a Călătorului (Autorul), Stare care îl poartă, alături de anturaj (Cititorii) pe drumul dobândirii de Sine. Ceea ce cunoaște poetul Șerban Morcovescu este că Poezia e o Viziune dar și o Stare a Viziunii. O Stare a Sentimentelor împletită cu o Stare a Rațiunii. În traducere liberă, imaginea fortifică esențele și, în reciprocitate, esențele se imaginează și imaginează. O călătorie e o probă de inițiere, petrecută cel mai adesea la nivelul subconștientului. Arar puterea astfel dobândită se și exprimă. Expresia are loc, însă, în cazul spiritelor înalte, favorizante pentru breșa de care are nevoie această potență creativă formată. Cazul Cuplului este, poate, cel mai de preț și ilustrativ caz de dublă și reciprocă inițiere. Inițierea între bărbat și femeie. Pe această coordonată putem înainta în lectură, fiindcă poemele lui Șerban Moescu se revendică de la o astfel de viziune. Avem o poezie de dragoste tulburătoare dinlăuntrul căreia se fac enunțuri cu privire la Lume (Weltanshauung), la sensul omului și la raportările sale. ”Dumnezeu regăsit/ pe orice direcţie,/ în orice sens.” Ce poet poate ușor descrie poemul de dragoste? Un poem trăit e un poem al Libertății. ”departe. la rugăciune/ mi-e dor de tine/ când râzi înţelept înfloririi mele/ când îmi laşi amintire/ mirul tălpilor// ce nu cunosc atingerea ierbii/ în genunchi/ doar mângâierea luminii ce cade/ peste mine iar/ când te pleci leru-i ler/ tu mă-nduhuri”. Iar Libertatea este întemeietoare de sens și devine obiectul Creației. Șerban Moescu aprofundează experiențele lirice ale misteriilor parcurse, Calea spre Creație. Fiindcă trăirile sunt misterii și inițieri. ”frumuseţea-i o pădure cu un lac tăcut de seară/ o-mpresoară tainic vântul şi o strânge şi o lasă/ şi îi cântă-n frunze strune chipul verde de mireasă/ unduioasă-mpreunare, dor crescut pe buze/ iară”. Revărsarea Învățăturilor, peste Sinele și în Sinele Poetului, generează zbucium și freamăt, deodată. Temele nu sunt noi, ele parcurg, însă, un traseu particular, inedit, în care expresiile sunt inovatoare de Pilde. Ciclul gravitațional al lor face ca Viziunea să își găsească revărsarea în singura matcă posibilă: metafora. Povara Înțelepciunii și a Cunoașterii e febră și ezoterie: ”imponderabilitatea corpurilor luminoase/ la urma urmelor care duc acolo/ unde se pierde de simţuri privirea/ şi noaptea asta care nu se mai termină/ cu mine însumi cutreierând/ cu tine însăţi furişându-te din lucruri cu o pudoare inefabilă.”

Cu ”sângele ca o săgeată, otrăvind nespus tăcutul”, într-o ”aluviune de frunze”, poetul își declamă iubita, precum își declamă și își recită, legământ, poemul: ”pântecul tău ca/ o ciută cu copite de sidef” și îi declară: ”cu fiecare sânge/ încovoiat de copite/ în pădurile/ ochilor tăi să mă pierd”. Iubita e în limbajul liric, în marea Încercare a Finței.

Într-o geometrie aparte, dintr-un altfel de univers interior, cu alt tip de legi (de la Saint-John Perse, știm că Poetul își face legile sale), versurile prind un contur suprarealist, cum în atât de paradoxalul izvor de abstract al acestor rostiri: ”lumina era pală şi alcătuiam ipotenuze din/ penumbrele serii/ încercam unghiul drept să-l închid/ într-un ochi fără îndoială/ fără nici o tangenţă cu cerul”. Fiindcă sensibilitatea își poate croi, în Libertate, drum unic și special în Cuvânt, materia fondatoare a firii poetice. Și, în confirmarea acestor lucruri, vine acest minunat poem de final de volum, adresat nu doar iubitei ci și Destinului salvator în care ea, muză și călăuză, își implică poetul,el definind ferm spațiul Libertății și al Curajului: ”poem nebiruit. despre mine// nu mi-e frică de nimic/ atunci când te ştiu la adăpost/ în spatele clipei care te poartă/ la mine./ deschide ochii şi priveşte urma lăsată/ sămânţă în drumul de neîntors/ al anilor./ mă poţi vedea poate mai/ tânăr, poate mai copilăros, nicidecum/ mai strivit de ani ca acum. şi poate/ că iubirea ta este doar preţul anilor/ în care nu am ştiut/ că alături de tine/ pot să devin mai înalt, mai prieten/ cu visele./ uneori stau să mă gândesc, cu ochii/ dispreţuiţi de lacrimi, la ceea ce eram/ cândva, în pustie./ abia acum decontez iluzii pentru/ fiecare lovitură de teatru a inimii./ decantez chipul/ în carafe de crini/ lăsaţi-mă să vă spun din nou cum/ stau lucrurile”. Din nou. Reamintindu-ne că ritmul poetic e măsura tuturor lucrurilor, parafrazându-l pe Protagoras. Că acest ritm e mărturisire și fluid al sincerității, că drumul, această Ipostază a Vieții, e râul din care se bea și din care se binecuvântează. ”şi am luat iar timpul de mână/ când s-au încumetat zorile să cânte./ nu paseri, ci soborul din strane/ rostogolea aerul în voaluri, tot mai în susuri,/ aşa am purces. / brâu muntelui paşii mei, desfătaţi de popasuri/ vultureşti./ acolo, am aflat şi adânc de smerenie şi ţipătul/ sfredelitor al luptei,/ în stâncă şi cer. În taină./ aşa m-am strecurat dintre lucruri,/ ca să purced, înspre lume şi neant,/ cu obrazul sângerând de săruturi arse,/ şi părul mirosind a tăceri./ clopotele decantau hrană de îngeri în neştire/ când am privit înapoi:/ albatroşi şi o dâră de aer săgetau,/ printre nori, inima…”. Premonițiile merg deodată cu autorul și el își parcurge sensul cu inima plină de acest adevăr: ”şi am să mor între/ pleoapele tale/ luminător/ de busuioc proaspăt” – Nu e așa că puterile metaforei lui Șerban Moescu ne taie respirația? Nu e așa că are justificarea de a elabora conceptul de dincolo de fericirile unei astfel de ”resemnări”? Iată: ”un om// un om în mişcare/ simulează o moarte/ un om mişcat/ are o densitate tumorală/ a suferinţei/ un om ca o rană e lumină de sânge”.

Acestea sunt bucuriile lui Șerban Moescu – magiile cuvintelor/conceptelor, puterile rostirilor, fantasticul unei gândiri în care creația își cere dreptul la sacrificiu. Fascinațiile se intersectează cu aparențele. Jocul e consecința, dar și prilejul, reîntoarcerii perpetue a creatorului la punctul de plecare, eterna reîntoarcere, ulissiană. Poezia e și Sacru e și e Profan - e locul în care Sacrul și Profanul se întâlnesc și se fenomenalizează, din bucuriile mărunte ori din preabogata pleiadă de visuri și de idealuri. Demnitățile întruchipărilor sunt, tocmai de aceea, apanajul marilor lirici. Putem argumenta asta cu versurile poetului Șerban Moescu. Iată-le, cititorule, și pe acestea: ”în sufletul meu bântuit de spaime/ sap adânc după tine/ te regăsesc în scoici albe/ te admir pe gâtul subţire al soarelui/ căzând în val/ când îngrop lumina ochilor tăi/ peste mine”; sau: ”în nisip am îngropat o gleznă de catifea,lumina” – ”De Ce Be A de ce bea/ limba cuvintele ca o apă maiastră,/ apa-vie a sufletului,/ vie mustind de arome, de furtuni, de/ prăpăduri,/ de păduri de nelinişti, ciuta sufletului,/ cuvântul/ de să-l fi spus”. Sau: ”îngerii cu cer nici/ nu se satură de cântare/ când laşi pe vine leşul/ de petrecere al inimii”.

Da, Jocul e fundamental. Construcțiile de acest tip sunt elaborări ale inteligenței. Jocul e apogeu al inteligenței și factor formativ. De aceea Poetul, în aproape toate definițiile cunoscute, e numit de interpreți în raport cu ludicul. Fără ludic nu se poate imagina orizontul grav iar orizontul grav al expresiilor (efecte ale intensităților), nu stă rezemat pe entități banale, ci e oglinda Sufletului, al lui Psiche. Poetul formează și se formează. Se frământă, frământă, și ne frământă. Inspirațiile sale vin din Sufletul Universal. Dospesc în sufletul său, apoi nasc forme și se lasă, șlefuite, expirațiilor. E un joc interior al Sedusului care Seduce. Și ce mare Seducție este Arta.

Așa avem, bunăoară, Formată (nu formatată) Conștiința Poetului. Conștiința de sine a poetului Șerban Moescu face apel și raport la acest Joc, elementar și simplu. Ne-o demonstrează această superbă poezie: ”altar. Trupul// soare plat/ fus de sânge în care colind/ la murgul coapselor tale perfect/ îmbinate/ în faguri de taină aprind cuvinte/ când jos când suspini/ luând tăcerea pe după umeri/ sunet suspendat din zori/ lacrimosa/ pântecul tău glaciar/ ademenind îngeri de piatră/ doar o rază/ înfiptă în el în văpăi/ goneşte spre inima ta/ Doarme.” Căci poetul însuși se definește: ”sunt prosrisul care muceniceşte cuvântul// pe drumuri care răsucesc orbirea în deochiul/ lucrurilor”.

Trebuie să recunoaștem că poezia lui Șerban Moescu este o mare izbândă a Cuvântului, a Verbului, a Sintaxei. Luăm act de o poezie înaltă, de o rostire caldă, de o inocență a cărei imagine de juvenilă o dă puterea emoțiilor, candoarea curăției, pasionalul și febrele din care iubirea se extrage ca arhetip. Versul se împlinește în inovații, într-o vreme în care, adesea, se manifestă tentația exclamațiilor alexandrine. O tentație care vine din facil, din incompetența unora de a avea altfel de aprehensiuni decât cele pentru paradă și pentru superficialitate. Poezia lui Șerban Moescu nu e polemică, însă. Este într-adevăr o pledoarie pentru smerenia specifică și necesară, organic, umanismului. Nu este umil, Șerban Moescu, dimpotrivă, actul scriiturii sale e rodul elanului și curajului său. Dar Poetul în cauză știe să facă diferența dintre orgoliu și demnitate, între simplitate și gratuitate. El așează cu mâna fiecare bob de nisip și construiește cu migală și își poartă răbdarea cu drag, fără ostentații și fără bizare obiective. Pentru că, în sufletul său, toate au lucrat în favoarea generozității. Așa, ”Risipei se dedă florarul”.

Să fim atenți la această confesiune a sa, o epopee a substanței matriceale a poetului: ”am ascultat istoriile lumii povestite în limbi,/ am privit veşnicia în ochi, aşa cum a ştiut/ să se nască în îngeri şi nopţi de toamnă,/ la răscruci de cărări, în genunchi grei şi/ habotnici./ împrejur, un azur lichid care,/ demult, înghiţise/ corăbii de pustiitoare gânduri./ sus, cerul înalt ca o cruce/ …bătrânul Nectarie ne-a povestit, într-o/ noapte, lumina;/ târziu, inima/ avea să fie înconjurată de lupi şi/ broboade, împânzită de stele./ şi am luat iar timpul de mână/ când s-au încumetat zorile să cânte./ nu paseri, ci soborul din strane/ rostogolea aerul în voaluri, tot mai în susuri,/ aşa am purces./ brâu muntelui paşii mei, desfătaţi de popasuri/ vultureşti./ acolo, am aflat şi adânc de smerenie şi ţipătul/ sfredelitor al luptei,/ în stâncă şi cer. În taină./ aşa m-am strecurat dintre lucruri,/ ca să purced, înspre lume şi neant,/ cu obrazul sângerând de săruturi arse,/ şi părul mirosind a tăceri./ clopotele decantau hrană de îngeri în neştire/ când am privit înapoi:/ albatroşi şi o dâră de aer săgetau,/ printre nori, inima…” Da INIMA. – Să îți povestească bătrânul Macarie, într-o noapte, lumina, e un dar liric de care doar cei orfici se pot bucura. Homeridă istorie, în care definiția Văzului (”ochiul, un sinai al orbirii/ o întâmplare a ei...”) e, da, cuprinsă în Mitul Eternei Reîntoarceri, acolo unde spre Înțelepțire, dinspre Înțelepciune, Omul își poate pronunța, cu adevărat Numele. Noumenos e greu de aflat, de găsit, doar pentru cei ce simt Chemarea de a pleca în Căutarea acestuia. Drumul se numește Destin. Și, la sosirea prietenului meu în ”Republica Literelor” îi aduc, prea onorat, acest LAUDATIO.