LAURENȚIU MIHĂILEANU

LAURENȚIU MIHĂILEANU
(10 noiembrie 1953 – 15 aprilie 2013)

Cimitirul din cartierul ”Zorilor” l-a înghițit, deunăzi, pe scriitorul Laurențiu Mihăileanu. Ziua de aprilie, la Cluj, era însorită și micul cortegiu funerar își strâmba mersul pe aleile dintre crucile de ciment. Drept era doar drumul pe care îl așezase moartea pentru scriitorul dispărut dintre noi - parcă numai ea are drumul drept... moartea, parcă numai ea știe ținta și o urmează precum plumbul cartușului - viața parcă se clatină, parcă ajunge la intersecții, parcă o ia uneori razna.  

Nour, fiul scriitorului, venit din America (însoțit de tânăra soție), mi-a fost, cu mulți ani în urmă, mulți, coleg într-ale jurnalismului. 

Din partea scriitorilor eram noi, Lucian Pop, Pavel Azap, Lucia Sav, Adrian Grănescu, Ioan Marinescu. 

Cerul nu era puhav. Nu ploua mărunt. Nu bătea vântul. Nu era rece, nu era toamnă, dar era trist. 
Măcinat de o boală incurabilă, Laurențiu a dus-o, în loc de câteva luni, cât apreciaseră medicii, vreo zece ani. Se luptase cu moartea. Și totuși, îl luase prea devreme.

Născut pe 10 noiembrie 1953 în Potlogi, județul Dâmbovița, Laurențiu Mihăileanu a urmat cursurile școlii generale și liceul la Petroșani, județul Hunedoara și Facultatea de Chimie din Iași pe care a absolvit-o în 1977. S-a stabilit prin căsătorie la Cluj-Napoca.

A debutat cu o proză scurtă însoțită de o prezentare de Daniel Dimitriu în revista "Convorbiri literare". A colaborat ulterior la "Orizont", "Vatra", "Steaua", "Tribuna", "Balada" (Germania), "Al cincilea anotimp", "Suplimentul de marți" (Germania), "LiterNet" ši "Agora online".

Editorial, a debutat cu volumul de versuri ”Pantofi de poet” la Editura "Interval" din Cluj-Napoca în 1988. A urmat volumul de poezie ”Hărțuiri de suflet” publicat la Editura "Limes", în 1999, și volumul de proză ”Ioan al nimănui” la aceeași editură în anul 2000. Nuvela în format electronic ”Dreptul la iarbă” este publicată în anul 2002 și pe ”LiterNet”.

Membru al Uniunii Scriitorilor, reînființează alături de poetul Ioan Mureșan, în anul 2000, Cenaclul Asociației Cluj a Scriitorilor.

Petru Poantă remarcă "o sensibilitate lirică deja educată, gravă în esență, deși titlul volumului său de debut pare ostentativ ironic și demistificator (...) Alături de dezinvoltura discursului, pe linia Prévert - Sorescu, apar subtilitățile imagistice de descendență manieristă, tatonări ale unui limbaj informat de mitologia creștină, pasteluri de un naturism sublimat, cu rafinate vibrații onirice".

În poeziile sale vom sesiza umbrele postmodernității uneori cu reușite ingenuine ("Dar vezi,/ se recită/ și se pingelesc/ poeziile?"; "De mi te destăinui/ sufăr în costum de duminică/ Dacă-mi surâzi/ am rău de înălțime// Când îți saltă sânii/ valul/ intru-n baie/ aburesc oglinda/ și-mi tai beregata/ cu sarcasm// Când mă părăsești/ mă numesc altfel"), alteori aflându-se în tenta definițiilor ("Singura adăugire/ ce convine realului/ este frumosul.// Singurul lucru frumos admis ca urât/ este realul.// Singura realitate/ îngăduită poeziei/ este sufletul"). Tentat poetul este și de exercițiile de tip urmuzian ("flama-n căuș o țin sub cuget -/ alunec hașurat pe-un gard.// A îngerilor ceață sublimează - /din aburi cald iese-un bastard.../ De-al meu, iubito? Al tău ca poezie?/ Cu ochii-nchiși am levitat// în alabastru gura ți-am săpat/ și-am unit-o cu a mea - așa să fie!") ori de inflexiuni avangardiste ("Mă frunzărești filă cu filă/ impresie cu impresie -/ bârfele în gura ta mă urcă/ umblu ca Dali - pe catalige."). Interesant devine într-un poem definit ca "semn de carte" acolo unde obsedantul Dali îl inspiră letrist: "Îmi țin nările în Goethe/ limba în Dante/ stomacul în Rabelais/ palmele în Hemingway/ ficatul în Balzac/ rinichii în Proust/ pancreasul în Ungaretti/ soclul phalic în Céline/ plămânii-n Shakespeare/ omoplații în Cervantes/ splina în Homer/ ochii în Remarque/ urechile în Hegel/ iar inima și mintea/ în Biblie".

Unde și-a găsit temppo-ul/ritmul Laurențiu Mihăileanu? În ciclul "Vămile aducerii-aminte", acolo unde excelează pe fibrilațiile postmoderniste: "E luni dimineață afară e de-amiază la «Ema» s-a-nserat se țin conferințe de/ psihiatrie specialiștii-n poezie s-au adunat/ ciocnesc ciubere de vodcă de rachiu de bere/ se citează printre rânduri se chiorăsc prin/ gardul de hârtie./ Gata e vremea măi fârtați vă/ rog să v-adunați ospiciului meu îi pică deja/ pleoapele veți rămâne-n scris nevindecați!"

Fie-i țărâna ușoară! A fost un prieten bun.