Poporul român are un trecut foarte îndepărtat. De-a lungul Istoriei sale milenare şi-a apărat cu eroism Fiinţa Naţională, teritoriul sfânt şi Patria. Se poate vedea că a avut o organizare statală în permanenţă, de-a lungul vremurilor, şi că, în ciuda atâtor vitregii ale secolelor, în ciuda atâtor invadatori şi agresori, a reuşit să îşi păstreze organizarea socială în forme statale. În vreme ce alte popoare europene nu reuşeau să se organizeze decât în formele unor uniuni tribale, dacii aveau un stat solid întemeiat, cel condus de Burebista atingând apogeul, în contemporaneitate cu cel imperial al Romei.
De-a lungul existenţei sale, poporul român şi-a păstrat mereu suprema organizare, Statul, în timp ce alte popoare vecine şi-l pierdeau pentru câteva sute de ani precum Ungaria şi popoarele sud-dunarene (grecii, bulgarii, sârbii), care şi-au pierdut statalitatea, căzând sub ocupaţie otomană. Polonia a dispărut vremelnic de pe hartă.
Poporul român, de-a lungul mileniilor, şi-a avut mereu stabilitatea şi coerenţa statalităţii. Cele trei state româneşti, cele trei principate au fost unite la 1600 de către un avangardist al Istoriei Universale, Mihai Vodă Viteazul, fiul Voievodului Pătraşcu cel Bun al Ţării Româneşti. Abia în 1848 apare ideea unificării statelor italiene fiind realizată de către Garibaldi la 1860, iar Unificarea Germaniei într-un Stat integrat politic şi administrativ a avut loc, oficial, la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor a Palatului Versailles din Franţa.
Unificarea statelor române sub Mihai Viteazul reprezintă o Revoluţie Naţională, prin afirmarea Conştiinţei Naţionale a poporului român.
Această unire avea loc doar după aproximativ 100 de ani de la unirea Franţei, (în 1481 sub domnia lui Ludovic al IX-lea şi în 1491, când fiul lui Ludovic al IX-lea – Carol al VIII-lea s-a căsătorit cu Ana Bretana, ducatul Bretania alipindu-se statului francez).
Unirea statală înfăptuită de Mihai Viteazul avea loc doar după 92 de ani de la unirea Spaniei, finalizată la 1512.
Actul Istoric de la 1600, când Transilvania şi Moldova sunt puse sub sceptrul Marelui Domnitor al Valahiei este, prin urmare, aproape sincron unificărilor marilor regate ale Spaniei şi Franţei.
Chiar dacă Statul Naţional Unitar Român realizat de către Mihai Viteazul Voevod s-a destrămat prin asasinatul acestuia, la 1601, imperativul Naţional al Unităţii Neamului Românesc avea să devină obsesie pentru poporul nostru. Unirea „Mică” de la 1859, sub Alexandru Ioan Cuza, Cucerirea Independenţei Naţionale de la 1877, sub Regele Carol I, şi Marea Unire de la 1918, sub Regele Ferdinand, realizată de Armata Română, de Iuliu Maniu, de Brătieni şi de Alexandru Vaida Voevod – sunt factorii demonstrativi ai demnităţii româneşti.
Căderea zidului Berlinului, pe 9 noiembrie 1989, şi prăbuşirea comunismului, ne dau speranţa că într-o zi ne vom reunifica ţara cu Moldova de peste Prut, smulsă României prin Tratatul Ribbentrop-Molotov, realizat de către doi monştri, Hitler şi Stalin, la 23 august 1939.
Asasinarea prin viclenie a lui Mihai Viteazul, de către un grup de mercenari valoni conduşi de generalul Basta, a avut loc la 19 august 1601, pe un platou situat la 3 km sud de Turda. Iată ce scria cronicarul Szamosközy în însemnările (1566–1608, Cluj, 1928, p. 158): “De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi-a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului.După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortulului Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins. Mihai i-a zis: „Ba!” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”
Trupul voievodului a fost lăsat în camp pentru că generalul Basta nu a permis să fie înhumat. Capul i-a fost luat, intr-o noapte, de pe campia Turzii, de unul dintre căpitanii domnitorului, postelnicul Turturea, şi înmormântat de Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: “Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei.”
Generalul Basta a murit în conditii groznice, fiind prins în patul din dormitorul amantei sale, Împărăteasa lui Rudolf al II-lea de Habsburg, câţiva ani mai târziu. A fost castrat, şi testicolele sale, “fuduliile” acestui aventurier italian, aruncate pe fereastră, Basta însuşi fiind obligat să le privească ciugulite de cocoşii din curte. A fost abandonat apoi nu departe de zidurile castelului imperial, să se zvârcolească de durere şi să moară, ca un blestemat.
