La 135 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, autorităţile municipiului Târgu-Jiu organizează un Simpozion menit să îl omagieze pe marele sculptor. Oraşul stă înfrigurat, acoperit de ceaţă. Ceaţă care acoperă ochii. Frig umed, de sfârşit de iarnă. Februarie rece, pe malul Jiului.
Controversa legată de moştenirea Brâncuşi de la Târgu-Jiu devine de la an la an mai prolifică: o stare conflictuală permanentizată. Interesele manifestate azi şi legate de Monumentul brâncuşian nu sunt doar cele care privesc identitatea noastră naţională, nu sunt doar cele care privesc apărarea proprietăţii spirituale şi materiale a municipalităţii jiene asupra Operei hobiţeanului devenit reformator al sculpturii universale. Există şi interese obscure, din spatele pâclei aruncate de speculanţi din patru vânturi, interese ale fabricanţilor de poveşti de adormit conştiinţe. Există şi interese ale celor vânduţi pe treizeci de arginţi şi trei lulele. Pentru că există momeli şi curse. Există interese ale viperelor furişate în sânul unei comunităţi blajine şi ospitaliere. Haite de lupi flămânziţi de iarna grea, lungă, atacă, hămesiţi, cu ochii injectaţi de foametea crizei şi de strălucirile gheţurilor din sufletele vândute diavolului.
Pe cer ciorile ţipă şi corbii strigă deasupra cadavrelor oamenilor de altădată. A murit omenia... sau trage să moară.
Jiul curge învolburat de tristeţe. Ca o apă de doliu. E frig. Cărbunele a vopsit oraşul Târgu-Jiu şi Monumentului Brâncuşian îi dau târcoale tâlhari cu cerul gurii negru.
Sunt pe drum, spre Teatru, cu prietenul meu, poetul şi actorul George Drăghescu. Îl văd trist cum încearcă să îşi alunge tristeţea, şi cum găseşte glumele exact când ne-am putea prăbuşi de pe muchia tristeţii. Ne întâlnim cu prietenul Sorin Călugăriţa. El încă speră că toate vor avea un destin bun. Sau se amăgeşte… Poate nu e aşa. Dar văd cum încearcă şi el să zâmbească. Să mă încurajeze. Vorbesc cu Andra Dumitrescu, pe telefon, la Bucureşti... E o mare luptătoare.
Monumentele brâncuşiene rezistă încă într-un oraş cu oameni buimăciţi.
Umbra unui duh rău atinge acoperişurile clădirilor, asfaltul. Oamenii merg împleticiţi şi Coloana Infinitului se clatină. Efectul Varia.
În laboratoarele de performanţă ale distrugerii, administratori cu feţele vopsite de aroganţă lovesc cinic în Noi, în Brâncuşi, cu nimicnicia lor instaurată în fotoliile calde, pe care democraţia şubrezită de atâta prostie, li le-a oferit spre a putea avea acces la butoanele de comandă.
De ce trebuie să se întâmple asta? De ce?
Intru în Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel... să mă rog Domnului, să pot plânge în voie.
