Articol aparut in
Obiectiv nr. 504 - 31 Ianuarie - 6 Februarie 2011
Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei – adică o... tehnică filosofică.
(C. Zărnescu: Aforismele şi textele lui Brâncuşi,
Ed. Cartimpex Cluj-Napoca, 1998)
Formele contractuale ce stau la baza Rugăciunii
O poveste de dragoste shakespeariană s-a derulat în Buzăul primilor ani ai secolului trecut, când fiica unui mare moşier, Nicolae Seceleanu, s-a îndrăgostit nebuneşte de avocat Petre Stănescu, un tânăr cu mari perspective, însă fără avere. Pentru că tatăl său i-a interzis să-şi vadă iubitul, Eliza s-a refugiat la o mănăstire, ameninţând că se va călugări. În aceste condiţii, tatăl fetei este forţat să accepte căsătoria, la începutul anului 1905. La cinci luni după încheierea căsătoriei, Petre Stănescu (31 de ani) moare.
Zdrobită de durere, Eliza Stănescu încearcă să găsească un artist căruia să-i comande o lucrare funerară, cu scopul de a o amplasa pe mormântul iubitului ei soţ. Sculptorul Frederic Storck, fiind copleşit de comenzi îi recomandă pe elevul lui Rodin, Constantin Brâncuşi. Tânăra văduvă pleacă la Paris şi în data de 18 aprilie 1907, în atelierul lui Brâncuşi, semnează contractul pentru două lucrări: Figură alegorică şi Bustul cu braţe, turnate în bronz, care trebuie să depăşească mărimea naturală, contra sumei de 7.500 lei „plătibili la epoci fixate”. „Angajamentul” precizează că sculptorului îi revine obligaţia de a cumpăra materialul, de a executa lucrarea şi de a o livra la Buzău, unde trebuia amplasată pe mormânt. Termenul de execuţie a lucrării va fi sfârşitul lunii februarie 1908. (B. Brezianu, Opera lui Brâncuşi în România, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974).
Avansul achitat de Eliza îi permite sculptorului să se mute într-un atelier mai onorabil, corespunzător lucrului la un ansamblu precum cel comandat, în Montparnasse nr. 54. (M. Gale, Brâncuşi – „Un egal printre pietre, arbori, oameni, fiare şi plante”, Observator cultural, Bucureşti, 224, iun., 2004).
La trecerea a aproape şapte ani de la decesul soţului, Eliza Stănescu s-a recăsătorit. Din această căsătorie rezultă o fiică, mama doamnei Marguerite Săvulescu, cea care a intrat în posesia contractului de antrepriză pentru realizarea ansamblului funerar, denumit „angajament”, scris de mâna lui Brâncuşi, pe care Doina Rotaru, notar public, îl prezintă în facsimil în Buletin de Bucureşti, publicaţie editată de Camera Notarilor Bucureşti, din mai-iunie 2010. Documentul original se găseşte în arhiva Centrului Georges Pompidou din Paris (fosta arhivă a lui Constantin Brâncuşi rămasă după moartea artistului în posesia Nataliei Dumitrescu şi a lui Alexandru Istrati).
Angajamentul de realizare a ansamblului funerar semnat în 18 aprilie 1907
(sursa: D. Rotaru, Buletin de Bucureşti, mai-iun., 2010)
Ansamblul funerar Rugăciunea - Bustul lui Petre Stănescu
din Cimitirul Dumbrava din Buzău
După semnarea angajamentului, Brâncuşi nu mai are linişte! Figura alegorică suportă mai multe etape până să devină Rugăciunea. Mai întâi, Brâncuşi o redă sub forma unei femei înveştmântată în falduri, prosternată pe lespedea mormântului, o lucrare de factură clasică, aşa cum văzuse el prin cimitirele din Craiova, Bucureşti, Paris. Nemulţumit distruge macheta din lut. Noua machetă este revoluţionară, reprezentând o femeie goală ce urmează să fie amplasată într-un cimitir dintr-un oraş de provicie a României de la începutul secolului al XX-lea! Şocant, de neimaginat! Brâncuşi cunoscând mentalitatea oamenilor, caută cea mai potrivită cale pentru a reda într-o formă artistică durerea Elizei Stănescu, aşa că modelează o femeie tânără îngenunchiată, uşor aplecată de la mijloc, căreia îi simplifică şi îi alungeşte formele, elimină urechile şi privirea exterioară, subţiază figura, dându-i trăsături austere, antice. Pentru a accentua tragismul sculpturii, Brâncuşi îi aplică tehnica fragmentării, inventată de Rodin - amputează braţul stâng -, căci fragmentul impresionează mai mult decât întregul. Valoarea lucrării a fost recunoscută de însăşi Rodin, autorul unei Rugăciuni (La Prière, bronz, 1909) tributară tiparelor clasice. Influenţa Rugăciunii lui Brâncuşi este remarcată şi la femeia îngenunchiată (Die Kniende, bronz, 1911) a lui W. Lehmbruck, care a vizitat, în acea perioadă, atelierul lui Brâncuşi. Rezultatul a fost un nud ce nu mai era nud: fără forme anatomice conturate, fără excese carnale, numai tragism, smerenie şi evlavie! Un monument al durerii trăite profund, cu demnitate! „Cum era să fac o femeie goală într-un cimitir? Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziţie o Rugăciune” - avea să se explice Brâncuşi.
a- La Prière (1909) de A. Rodin, Muzeul Rodin, Paris (foto B. Jarret © Musée Rodin /
ADAGP, Paris 2009); b- Die Kniende (1911) de W. Lehmbruck, Muzeul W. Lehmbruck,
Duisburg (foto de.wikipedia.org); c- Rugăciunea de D. Paciurea (B. Brezianu, 1974)
Brâncuşi are nevoie de doi ani de zile pentru a finaliza lucrarea, depăşind termenul contractual de predare la sfârşitul lunii februarie 1908! Aceasta lucrare marchează o cotitură în arta lui Brâncuşi, prin ieşirea de sub influenţa artei lui Rodin şi trecerea, prin stilizare şi simplificare a formelor, la arta modernă, bazată pe simbolizare şi sugerare. Ca dovadă, sculptura este senzaţia Salonului independenţilor din 1910, unde Brâncuşi o expune cu titlul Rugăciunea, fragment de mormânt (La Prière, fragment d’un tombeau).
Între timp, Brâncuşi finalizează şi bustul lui Petre Stănescu (1910), folosind fotografia pusă la dispoziţie de către văduvă şi ca model, pe cumnatul ei, Justin Stănescu, aflat în 1907 la studii în Paris. Gândită pentru soclu înalt, cu gâtul şi bustul alungite după legile perspectivei şi cu figura asimetrică, această lucrare nu mai era Bustul cu braţe pe care Eliza Stănescu îl comandase. Bustul este considerat ,,cel mai bun şi cel mai îndrăzneţ” din seria portretelor figurative realiste ale lui Brâncuşi. (P. Comarnescu, Despre Brâncuşi şi arta noastră de azi, interviu cu Sidney Geist, Tribuna, Cluj, 38, 17 sept., 1964).
În anul 1914, Brâncuşi expune Rugăciunea şi Bustul lui Petre Stănescu la cea de-a 14-a expoziţie de pictură şi sculptură a Societăţii „Tinerimea Artistică”. Acum şi aici, Dimitrie Paciurea prezintă un nud îngenunchiat, intitulat, de asemenea, Rugăciunea (B. Brezianu, Paciurea şi Brâncuşi, Studii şi cercetări de istoria artei, seria Arta plastică, Bucureşti, 1, ian., 1974). După închiderea expoziţiei, lucrările sunt trimise la Buzău.
În data de 26 mai 1914, la Buzău ,,soseşte şi Brâncuşi care va fi primit cu multă răceală de rudele Elizei, devenită între timp Popovici. Motivul era evident, căci bronzurile verzi treziseră nedumerire şi scandal. «E nebună săraca de durere dacă acceptă aşa ceva», sunau concluziile târgului de la început de secol. Cert e că Eliza, fiica îndărătnicului Seceleanu, nu-şi va lua, spre satisfacţia posterităţii, cuvântul înapoi. Brâncuşi pleacă la Măgura, unde taie, cot la cot cu părinţii cioplitorilor de azi, cele două socluri atât de perfect gândite ca dialog compoziţional şi de perspectivă. În două săptămâni, la începutul lui iunie sunt gata, după care le instalează el însuşi pe aleea din dreapta a cimitirului Dumbrava.” (C. Ştefan, La noapte, cotidianul, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985).
Rugăciunea este aşezată pe un soclu cu dimensiunile 65x101x96,5 cm. În schimb, Bustul lui Petre Stănescu este aşezat pe un soclu compus din două blocuri, primul cu dimensiunile 106x52x41 cm, iar cel de-al doilea 175x52x41 cm, cu o mică firidă în spate, 38x18 cm. Faţa şi latura stângă ale soclului sunt şlefuite, iar latura dreaptă şi cea posterioară, martelate (B. Brezianu, Opera lui Brâncuşi în România, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974).
În iulie 1918, la Imprimeries A.-G. L’Hoir din Paris apare volumul ,,La Roumanie en images”, cuprinzând studiul „L’Art en Roumanie” al Mariei Bengescu în care se referă şi la creaţia lui Brâncuşi. Textul este însoţit de cinci reproduceri, între care Rugăciunea.
În anul 1956, cu prilejul expoziţiei omagiale consacrate aniversării vârstei de 80 de ani ai lui Brâncuşi, Rugăciunea este adusă provizoriu la Bucureşti, iar în 1958 Muzeul de Artă al R.P.R. o cumpără de la proprietara Eliza Popovici Stănescu. Sculptura este aşezată pe o plintă de lemn, fără a se ţine seama de proporţiile soclului original şi ,,nici de consonanţa dintre cele două monumente (n.n. Rugăciunea şi Bustul lui Petre Stănescu), nesocotindu-se şi faptul că fiecare nu era decât un fragment complementar al celeilalte.” (B. Brezianu, Opera lui Brâncuşi în România, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974).
Ansamblul funerar din Cimitirul Dumbrava, Buzău
(sursa: B. Brezianu, 1974)
Istoria Rugăciunii prezentată de Muzeul Naţional de Artă al României
În data de 30.IX.2009, ca urmare a discuţiilor iscate în presa scrisă şi vobită legate de statutul juridic al sculpturii Rugăciunea de Constantin Brâncuşi, Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR) precizează următoarele printr-un comunicat de presă:
- în anul 1958, Muzeul de Artă al R.P.R. cumpără sculptura la preţul de 70 000 lei de la Eliza Popovici Stănescu în urma ofertei de vânzare prezentată de către aceasta;
- în conformitate cu înţelegerea dintre părţi, Muzeul de Artă al R.P.R. execută o copie în bronz a Rugăciunii care intră în proprietatea Elizei Popovici Stănescu şi este amplasată în locul originalului, în cimitirul Dumbrava din Buzău;
- în iunie 1958, în baza avizului Comisiei speciale a Muzeului de Artă al R.P.R., statuia de bronz Rugăciunea este înregistrată în registrul inventar general la nr. 2630 şi la Secţia Galeria Naţională la nr. 556;
- la data de 06.VII.1970, Eliza Popovici Stănescu moare iar copiii acesteia – Teodorescu Liliana şi Popovici Seceleanu Nicoară -, în calitate de unici succesori, dezbat succesiunea defunctei, încheindu-se Certificatul de moştenitor nr. 388/15.XII.1970 şi Certificatul de moştenitor nr. 986/05.VII.1982, în care se menţionează că moştenesc „copie în bronz după lucrarea Rugăciunea (turnată după original) care se află în cimitirul Dumbrava din Buzău”.
- la data de 01.IV.2009, reclamanţii Ioan François Pamfil, Marguerite Săvulescu, Lucia Adriana Trandafirescu şi Maria Chiculescu cheamă în judecată la Tribunalul Bucureşti, Secţia a-III-a Civilă, în dosarul nr. 13031/3/2009, Statul Român, prin Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă al României, solicitând ca „instanţa să oblige pârâtele să lase în deplină proprietate şi liniştită posesiesculptura Rugăciunea de Constantin Brâncuşi”.
În fişele CIMEC întocmite de Rodica Matei se precizează că sculpturile ronde-bosse Rugăciunea (111,5x38,0x127,5 cm) şi Bustul lui Petre Stănescu (78,6x58,1x38,4 cm), realizate din bronz prin turnare (sigiliul turnătoriei Valsuani), cizelare, patinare, sunt clasate în tezaur prin Ordinul de clasare al Ministrului Culturii nr. 3042/14.VII.1998, în prezent aflându-se în patrimoniul MNAR (nr. inv. 7202 şi nr. inv. 101307);
Rugăciunea multiplicată fără număr, fără valoare
Pentru a se respecta clauzele actului de vânzare-cumpare din iunie 1958, încheiat între Muzeul de Artă al R.P.R. şi Elisa Popovici Stănescu, în 1959 este executată o copie, prima copie a Rugăciunii, iniţial, din piatră artificială şi mai târziu, turnată în bronz. Copia (111,4x45,2x130 cm) este instalată în cimitirul Dumbrava din Buzău, pe soclul original, tăiat de Brâncuşi, în piatră de Măgura, în anul 1914. În martie 1994 această piesă este furată, fiind recuperată peste doi ani dintr-un depozit de lemne din Bistriţa. Lucrarea evaluată la suma de 150 000 de euro este furată pentru a doua oară în anul 2005 şi până astăzi, ea nu a fost găsită.
În 1960, este executată o copie a Rugăciunii din ghips patinat (111,4x45,2x130 cm) pentru a se înlocui originalul atunci când lucrarea este împrumutată unor expoziţii din afara Muzeului Naţional de Artă. Ea se află în patrimoniul MNAR (inv. nr. 1119/1960).
În 1964, în urma demersului istoricului de artă Radu Bogdan de a fi grupate mormintele pictorilor Ion Andreescu, Ştefan Luchian, Gh. Petraşcu şi Theodor Pallady şi la sugestia criticului de artă Radu Ionescu de a asocia acestui grup şi numele lui Brâncuşi – este turnată în bronz o nouă copie a Rugăciunii (111,4x45,2x130 cm) care este amplasată la locul de veci al acestor pictori, în Cimitirul Şerban Vodă (Bellu) din Bucureşti.
O copie nereuşită a Rugăciunii (111,4x45,2x130 cm) este executată în 1992, sub egida Oficiului de Expoziţii pentru a fi prezentată în pavilionul românesc la Expo ’92 Sevilla (se află în depozitul MNAR). Ea figurează, de asemenea, pe timbrul poştal emis cu acest prilej.
În anul 2001, Anul Internaţional Brâncuşi sărbătorit sub egida UNESCO, România l-a omagiat pe artist scoţând pe piaţă câteva noi copii. O copie a Rugăciunii este plasată în staţia de metrou Madeleine, la Paris, în spatele unei vitrine, sub o scară mecanică. Pe etichetă se poate citi: „Bronz realizat în 2001 după o operă originală de Constantin Brâncuşi. Oferit de Fundaţia franco-română pentru a celebra a 125-a aniversare de la naşterea artistului”. Inaugurarea sculpturii are loc pe 6 decembrie 2001, în prezenţa lui Răzvan Theodorescu, ministru al culturii şi cultelor din România, Jean-Paul Bailly, PDG al RATP, Alain Sortais, şeful departamentului Afacerilor internaţionale din ministerul francez al culturii şi comunicaţiilor şi Remus Botar, preşedintele Fundaţiei franco-române, generosul realizator şi donator al copiei către RATP.
De la Eric Tariant, citat de Cristina Breban, aflăm că: „De fapt, staţia de metrou Madeleine a fost aleasă de Fundaţia franco-română şi de preşedintele ei în lipsă de altceva, pentru că ea oferise deja înainte, în martie 2001, această replică a Rugăciunii Muzeului Naţional de Artă Modernă, care a refuzat acest cadou jenant. Era vorba de un supra-mulaj de supra-mulaj, explică Marielle Tabart, curator la Centrul Pompidou. [...] Această replică a fost realizată plecând de la un prim supramulaj făcut după bronzul original. Astfel, ei au obţinut un bronz extrem de moale, continuă Marielle Tabart, se vede foarte bine, materia nu este bună.” (E. Tariant, Faux Brancusi, Beaux Arts Magazine, Paris, iul., 2006; C. Breban, „L’Affaire des faux Brancusi” şi instituţia catalogului „raisonné”, Contemporanul. Ideea Europeană, Bucureşti, 10, oct., 2006).
În anul 2005, şi Primăria Târgu-Jiu aştepta o Rugăciune de la Remus Botar, aşa cum ne anunţa plin de mândrie patriotică Constantin Creţan, purtătorul de cuvânt al instituţiei! (Curierul Primăriei, 23 mai).
Lista copiilor Rugăciunii nu se opreşte aici... din decenţă, noi ne oprim, totuşi!
Aceasta este zbuciumata istorie a Rugăciunii lui Brâncuşi, o piesă unică în creaţia artistului, căci tema nu a mai fost reluată, iar după turnarea în bronz a lucrării, Brâncuşi a distrus ghipsul. Ceea ce se întâmplă cu Rugăciunea nu este altceva decât o umilire a artistului: lucrarea face parte dintr-un ansamblu funerar de un dramatism aparte, iar nouă de zeci de ani ne sunt prezentate componentele, nu întregul! Şi soclurile sculpturilor din Cimitirul Dumbrava au valoare artistică, căci sunt gândite de Brâncuşi şi realizate cu participarea lui. În schimb, acceptăm o mulţime de falsuri - clone - ale Rugăciunii fără să protesteze nimeni! În anul 2001, când prefectul A. Serafinceanu demara copierea Coloanei fără Sfârşit în atelierele SC UMIROM SA din Petroşani (fostele Ateliere Centrale), a existat o reacţie dură de condamnare a acţiunii lui! În cazul Rugăciunii este o linişte de mormânt!
Doina Frumuşelu
