NUCU PANDREA

EUGEN ALOISIU PANDREA.
Cântă la frunză din copilărie, grație bunicului 
de pe linie maternă,
din Mărgineni, sat al Țării Făgărașului.

Ne-am întâlnit în miezul ultimului deceniu al secolului trecut. Pe strada ”Memorandumului” funcționa pe vremea aceea un restaurant numit ”Transilvania”. Dar lumea îi spunea ”LA FETIȚELE VIENEZE”. 
Era așezat la o masă vecină, înconjurat de colegi și de prieteni - erau veseli și le spunea bancuri. Apoi și-a luat o frunză, a dus-o la buze și a cântat o doină de-a noastră. Nu am rezistat tentației de a merge și de a-i strânge mâna - m-a privit cu un chip cald și blajin și mi-a oferit prietenia sa.  

Februarie 2013.
CASA ARTELOR - CLUJ

Tot în acei ani, în cafeneaua tradiției studențești clujene, ”Croco”, prin intermediul lui Jo Ferencz îl cunoșteam pe Hanno Höfer.  Cu Hanno, Nucu Pandrea cânta în trupa Nightlosers (cu această trupă va susține concerte în întreaga Europă și, în mai multe rânduri,  în câteva mari orașe din Statele Unite ale Americii) iar în 2002 va fi personaj (preotul) în filmul lui Hanno, ”AJUTOARE UMANITARE”.

TISMANA, MAI 2009.
Filmări pentru ”Un arbore la mijloc de lumi”

Noi am început colaborarea în toamna lui 2008 cu înregistrări la frunză pentru filmul ”UN ARBORE LA MIJLOC DE LUMI: CONSTANTIN BRÂNCUȘI”, film în care îl întruchipează pe celebrul sculptor, cântă la frunză și îi rostește aforismele.
Domnul Nucu Pandrea nu mi se pare doar covârșitor de apropiat fizionomic lui Brâncuși ci, înainte de toate, un receptacol extraordinar al dispozițiilor Înțelepciunii artistului - idem simțul umorului și predispozițiile spre pildic și fabulă. De aceea - îngemănarea lui cu sculptorul și în filmul  ”CALEA EROILOR - ISTORIA UNEI CAPODOPERE”. 

PETROȘANI, 2009
ACASĂ LA CARICATURISTUL
ION BARBU 

Și m-am gândit mult la asta: nu avem înregistrată vocea lui Constantin Brâncuși, a trebuit mereu să mi-o imaginez, de-a lungul anilor, să îi intuiesc timbrul, inflexiunile, tremurul sau fermitatea. O voce și gravă și limpede, o voce care trebuie să fi fost melodică fiindcă Brâncși era cântăreț în strana Bisericii, dar și interpret de doine românești și de cântece parisiene. Și-am auzit vocea domnului Nucu Pandrea voce cumpătată cu accent transilvan, molcomă și adâncă, așa cum privirile țăranului străvechi peste coamele dealurilor și dincolo de ele, șerpuitoare ca o vale a Podișului Transilvaniei, printre sălcii și mestecăniș.
Aforismul lui Brâncuși nu este o rostire mecanică ci este o tânjire a unei imensități: IMENSITATEA DORULUI DE CASĂ. Această inflexiune subtilă trebuia să o redau în film fiindcă Brâncuși fusese un (auto)exilat iar exilul nu este ca orice altă durere metafizică (bunăoară cum ar fi suferințele amorului, ori marile suferințe ale pierderii cuiva drag - suferințe care, încet, încet se estompează), ci este o durere continuă, înfundată precum un cancer cronic. 

19 FEBRUARIE 2011  L`Atelier du Cafe,
POLUS - CLUJ
ANIVERSARE BRÂNCUȘI -
PREZENTAREA FILMULUI
”UN ARBORE LA MIJLOC DE LUMI”

Aveam nevoie de o voce cu fibra aspră, deși caldă (subtonuri moi, uniform emoțională), o voce de o masculinitate tușată bine, o voce care să îți rămână în inimă întipărită ca vocea tatălui, dar tată ascuns, ocultat, fiindcă Brâncuși rămăsese orfan încă de la vârsta de 9 ani - așa că paternitatea terestră fusese suplinită de paternitatea celestă. De aici: necesitatea unei anume pronunții, unui anumit tip de rostire. O rostire care să atragă sentimentul că solemnitatea nu poate fi decât apanajul firescului. Oricât de greu s-a mișcat în viață, oricâte dureri și traume ar fi avut, Brâncuși nu a rămas un frustrat și nici nu a fost atins de butucănoșenie, de bolovănism. În vocea lui și în pronunțiile ei trebuiau să fie evidente hotărârea și noblețea gândurilor. 
Așa am găsit în ochii, inima și cuvintele domnului Nucu Pandrea excepționalul mulaj pentru lectura aforismelor brâncușiene. Și munca noatră nu a fost una sisifică ci a curs cum curge Oltul prin zona Turnu Roșu. 
Domnul Nucu Pandrea nu îl interpretează, propriuzis, pe Brâncuși ci îl întruchipează. Întruchiparea presupune o stare de spirit însușită, trăită. Dacă privesc înapoi, la serile în care povesteam, la Târgu Jiu, în camera de hotel, despre uimitoarele clipe ale vieții sculptorului, parcă văd și acum sprâncenele groase ale domnului Pandrea și tristețea ivită sub ele. Fiindcă prietenul meu, matematician, este de o sensibilitate specială. A fost o lucrare divină să întâlnesc această sensibilitate creatoare. Așa a putut fi întruchipat Brâncuși. 
Îl văd pe bancă, în fața Coloanei, contemplând-o. O contemplă profilată pe Cerul albastru. Îi zăresc liniștea, apoi il văd încruntându-se. 
Frunza pentru domnul Pandrea este ca limba pentru cei care vor să pronunțe cuvinte. Și, fiind nuc, firește că funza face parte din trupul său. Astfel că nu cântă Nucu la frunză ci frunza cântă la nuc. Când fructul nucului se coace - nuca, în miezul ei găsim misterul ei, ca germenele Coloanei Infinite, cum doina înfrunzită de buzele domnului Nucu Pandrea.