REFERINȚE CRITICE

”Horia Muntenus ne îndreptãțeşte speranța 

într-un poet de o înaltă finețe, 

inventator – constructor de lumi de cuvinte, 

fragile, delicate, serafice, 

asemenea acelor cristale din bijuterii..”

Constantin Zărnescu – «Napoca Universitarã”, 1985

NOAPTEA EXILATULUI

”Deschizând noi forme expresive, cu viclene destructurări și restructurări (cuvântul <> este aici admis ca șansă transcendentã), placheta de versuri a tânărului Horia Muntenus articuleazã o ars poetica ce vrea şi izbutește, în acelaşi timp, sã se impună. (…) Cele 33 de <> încifrate – descifrate prin ºapte note poetice (cifre semantice) dezvoltă un supralimbaj solid pus la punct. Calificã, dacă ne este permis cuvântul, o scriiturã cu vocaţie ontologicã.”
Sorin Crişan – „Mesagerul transilvan », 16 iulie 1991

”Horia Muntenus a rãmas un simbolic citadin, uşor sumbru și cu poză baudelerianã, dar fiecare contur al poemului îl defineşte. Îl vãd însă pe acest poet cum își împleteşte încet frânghia cu care se va scoate din rana provocatã de sinele său ce o ia, câteodatã, înaintea condeiului”.
Dorin Serghie – „Adevãrul de Cluj, 1991

”Domnul Horia Muntenus este autorul a două cãrţi de poezie: “Noaptea Exilatului” (1991) și “Ioan” (1993). Ele confirmă din plin talentul scriitorului, cunoscut nouã din colaborări mai vechi la “Viața Românească” ce s-au bucurat de o bunã primire în lumea literară.”
Cezar Baltag – 11 iunie, 1993, București


HORIA MUNTENUS ŞI NOAPTEA EXILATULUI

”Debutând în 1985 în revistele studențeşti, recenzat la posturi internaționale de radio – pentru cicluri de versuri publicate în “Steaua”, “Tribuna”, “Viaţa Româneascã” – Horia Muntenus este cel dintâi poet ardelean care a reuşit sã publice după revoluție un volum de poezii – “NOAPTEA EXILATULUI”, editura ETA, Cluj Napoca, 1991.
Greu de încadrat în formule literare, Horia Muntenus pãstrează sensibilitatea profund ironicã a generaţiei 80 dar se apropie prin șocul trăirii, prin coincidențe ale spiritului epocii şi prin cruzimea limbajului poetic de prima generaþie lansată de curând: generația ’90 – la Cluj Napoca, gruparea tinerilor poeţi numindu-se ZALMOXIS.
Mai mult de jumătate din volumul NOAPTEA EXILATULUI este scris dupã evenimentele din Decembrie fiind impregnat de o expresivitate dură, “apocalipticã”, reprezentând neputinţa spiritului de a-și reveni din “explozia politicului”, spre a se reaşeza în matcã şi a-și continua lucrarea. Cele treizeci şi trei de poeme trimit la anii vieþii lui Isus Hristos, iar cele şapte poezii-note spre cele șapte ferestre criptice ale Labyrinthului. Starea eu-lui poetic e o inimaginabilă crizã, un strigăt în deșert, un teribil vânt şuierând istoric peste frunțile semenilor. LA PLEIADE, o Ars Poetica, oferă pentru grele ceasuri contemporane parabola poetului rãtăcitor, nour sãlbatic, cavaler al tuturor figurilor istoriei, triste, mărețe, absurde; Poetul – un exilat în noapte, încercând să se salveze prin limbã (text) înlăuntrul cãreia construieşte un alt limbaj. Feminitãți abstracte (noaptea, “o femeie absentă”, lumina și viaţa, toamna și arta, istoria şi catifelurile, otrãvurile şi umbra, stângãcia, neputinţa) exaltã stările de crizã ale spiritului, ale uscăciunii ori ale absenþei sale.
Cititorul însuși este o femeie (nu oricare însă) ci aceea care devine mireasã a lui Isus, idee purificată:
“Tu ai sã aprinzi pentru mine candela şi munții
Se vor pierde în ceațã
Ai să adormi visându-mã aşa cum niciodatã
Nu mi-aş fi închipuit cã o să arãt
Dupã ce vor fi sunat toate trompetele
Sorã Evdochia cu mâinile aşezate
Pe cartea mea de versuri.”

Tânãr slujitor important al cuvintelor, Horia Muntenus le structurează și le sudează într-o manierã care face din el nu doar o promisiune ci un talent original sortit să-și aşeze destinul în artã. Spăimântat de istorie, de timp, de faliile și prăpãstiile create de revoluţii, el vede timpul istoric care “are așezat în orbite orologii cu limbile ruginite”.
Expresivitatea sa, concentratã până la a produce durere, încearcã o realizare ciudată, vorbind despre nebuniile lumii, aflându-se în cãutarea raţiunii, cea în stare sã ne scoată din bolgiile dantești spre dâra de lumină.
Constantin Zărnescu – „Steaua”, 1991


POEZIA ENERGIILOR VITALE

”Nu este el munte ce stă înaintea lui Mahomed, ci un Muntenus care stã în faţa lui ZALMOXIS.
Horia Muntenus este un tânăr micuț la statură, dar mare la suflet. O concentrare de energii vitale, morale, intelectuale și emoţionale care de-abia-l cuprind, țâşnind din eul lui ca dintr-un havuz.
Ochii lui văd simultan în mai multe direcții chiar şi ceea ce se petrece în spatele lor. Iar fața îi surâde chiar atunci când îl stăpânesc stãri negre, pesimiste, nu cinice.
Versurile din cele douã culegeri (NOAPTEA EXILATULUI – 1991- şi IOAN – 1993) sunt scrise în registrul modei postmoderniste dar, ca la mai toþi scriitorii de versuri transilvăneni, ele presupun un plus de gravitate, de consistențã şi de cuprindere mai severã a înţelesurilor.
Deci avem de lecturat o prozodie criptică, oracularã, relaţia metaforicã dintre sfere şi conþinuturi fiind mai îndepărtatã, mai greu descifrabilă dar, tocmai de aceea, mai șocantă. Versul te cucerește nu atât prin starea de incantaţie a verbului eliberat de suporturile lui convenționale şi preschimbat în vibrație orfică, ci prin ceea ce spune, prin ceea ce se ascunde dincolo de estetica propriuzisã.
Prin reflecție, ajungi să te identifici cu stãrile de gândire şi de conștiinţă (amare și dure uneori) ale autorului, exemplar elocvent al dramei tineretului de azi a cărui tinereþe se aseamănã, cumva, cu trecerea prin Infern (ştim bine care Infern!), a unui Dante fãră cãlăuza sa Virgiliu.
Dar amărãciunea la Horia Muntenus, din fericire pentru el, dar şi pentru omul în genere, se transformã, prin dragostea de adevăr, dreptate și frumuseţe, în dãruire, în apostolat. Deci, tinereţe care-și regăsește rostul, raţiunea nobilã de a fi: receptivă la mesajele naturii, ale vieții, ale infinitului, ale omului.
Filosoful italian Giovanni Gentile spunea cã: “Poezia este ceea ce cu toţii știm că este”. Poezia de astãzi este ceva ce numai poetul ştie ce anume. La Horia Muntenus este și una şi alta.
Teohar Mihadaş – „Steaua”, nr. 4-5, 1994


HORIA MUNTENUS SAU DESPRE DESTINUL POEZIEI ȘI POEZIA CA DESTIN

”Nebunie sacră, cum o numea Platon, Poezia pare o provocare a Zeiilor, cea mai mare dintre toate, o adiere înfricoşătoare a Destinului, în-omenit şi mântuit prin cuvânt. Câþi nu şi-au strãluminat gândul la focul ei supralumesc, cine nu i-a simţit, mãcar o dată în viațã, chemarea sumbră și luminoasă, vraja amețitoare şi trezitoare în același timp? Mulţi, cu siguranțã, dar totuşi foarte puțini au avut îndrăzneala – sinucigașã sau izbăvitoare, dupã caz – de a şi-o face mireasã, de a o sluji cavalereşte, ca pe o mare Doamnã, până la capãt. Printre aceşti mirabili devoți se numărã şi poetul de astãzi, Horia Muntenus, care, iată, celebreazã printr-un nou volum reînnoirea sfântului legământ cu Poezia.
Înaintea urcuşului Muntelui de Tainã al Poeziei, “nimeni nu vă poate sfãtui sau ajuta, nimeni. Nu există decât o singurã cale. Cufundaţi-vã în dumneavoastră înșivă. Cercetați cauza ce vă îndeamnã să scrieți; cercetaţi dacã aceasta îşi întinde rãdăcinile pânã în locul cel mai adânc al inimii, recunoaşteți faţă de dumneavoastrã de-ar trebui să muriþi dacă vi s-ar interzice sã scrieţi” (Rainer Maria Rilke – “Scrisori către un tânãr poet”, p.18). Într-adevãr, scrisul, atunci când îşi meritã numele, nu poate fi rodul unui capriciu, al unei mode, al unui pariu orgolios cu tine însuţi sau cu ceilalți, ci doar manifestarea unei fatalităţi, a unui destin, a unei vocaþii. Cu alte cuvinte, nu tu îţi alegi aceastã cale (tu poţi doar consimþi!), ci ea este cea care te alege pe tine. Scrisul, aşadar, nu ține de liberul arbitru, ci – asemănãtor Naşterii, Nunții şi Morții – este o problemă de predestinare. În special Poetul, ca sacerdot al cuvintelor, este un ales al Spiritului, un mãrturisitor prin “delegaţia divinã al sensurilor şi non-sensurilor lumii. Mihai Eminescu, în Miron şi frumoasa fãră corp, a însemnat o dată pentru totdeauna Ursita poetului: “Fie-i dat ca totdeauna/ El sã simtă adânc într-însul/ Dorul după ce-i mai mare/ ‘N astã lume trecătoare,/ Dupã ce-i desăvârșit/ Şi sã-şi vadã la picioare/ Acest dar nepreţuit”.
Drumul spre Poezie este unul iniţiatic. De-a lungul lui, eul poetului își caută, înfrigurat și ars de dor, Sinele, marea Lumină suprafireascã ce priveghează Firea și o înveşnicește. Dar până sã-şi îndeplineascã menirea, poetul – orice om, de altfel – trebuie să treacã prin asprele încercări ale acestei lumi, prin labirintul de spaime, bucurii și visuri stârnite de ea într-însul.
Poetul Horia Muntenus a început sã străbatã această Cale cu multã vreme în urmă, însã prima ei “urmă” vizibilã, dacă putem spune așa, a fost Noaptea Exilatului (Ed. ETA, Cluj-Napoca, 1991). Cheia ideatică a acestui volum, credem noi, e sugeratã chiar din titlu. Ea este legată de sensurile cuvântului exil, mai precis de accepþiunea “tare” a acestui cuvânt. Ce aflăm în DEX despre cuvântul “exil”? “1. Pedeapsã aplicată în unele þãri pentru delicte politice, constând în izgonitrea unui cetăţean din þara sau din localitatea în care trăiește; surghiun * Părãsirea, plecarea voluntară a cuiva din propria þară sau localitate, de obicei pentru a scãpa de o prigoană. 2. Situaþia în care se găsește o persoană exilatã”. Însă de-abia dincolo de înțelesurile lui comune îşi dezvãluie acest cuvânt adevăratul înțeles, singurul ce dă socotealã de destinul tragic al omului.
Lumea tradițională echivala condiția mundană a omului cu un exil, cu o cãdere, cu o pedeapsă. Dacã în cuvântul infailibil al Sfintei Scripturi, “omul nu are cetate stătãtoare pe pământ”, iar tracii, pentru a mai da un exemplu, considerau lumea drept o Vale a Plângerii. Sfinții Părinþi ai Bisericii vorbeau despre întunericul acestui veac şi recomandau înstrãinarea faţă de aceastã lume, pe care o numeau nestatornicã şi fãțarnică. Faptul-de-a-fi-în-lume, ca sã folosim jargonul filosofic heideggerian, era însoţit la cei vechi de un puternic sentiment al exilului, de conștiinţa tragicã a captivităţii, a încarcerãrii în lume, de unde ardenta lor aspiraţie spre eliberare, spre un Dincolo-de-lume, spre transcenderea ei. În lumea modernã, se pare că numai poeții mai împărtãșesc la modul real această viziune asupra lumii, doar ei, clarvãzătorii mai au putinþa să vadã Lumina ce strălucește tainic dincolo de noaptea acestei lumi.
“Noaptea Exilatului” este, deci, noaptea omului. Ea este o vastã ţesãtură în care se întretaie realul și coșmarul, o șeherezadă depãnată de poetul Horia Muntenus în 33 de nopþi de zbucium, urmate de alte 7 de reculegere. Încă din prima noapte apare Femeia, în care poetul întrezãreşte “trupul zvelt al singurãtăţii/ chipul straniu al eroziunii”. De fapt, prima noapte este însãși Femeia, labirint prin care vântul cheamă “pești ciudaţi fantome ale obscuritãții”. Nu vom trece în revistă toate cele 40 de nopți ale Nopții Exilatului, lãsându-vă dumneavoastrã plăcerea sã o faceţi pe îndelete. Oricum, nu ne-ar fi prea ușor, dată fiind complexitatea tematicã şi simbolicã uluitoare a acestei poezii. Soarele, steaua, luna, pământul, muntele, spada, lira, clepsidra, lancea, oglinda, vântul, alcoolul, viscerele, corbul, lebãda, şarpele, lacrima, tãcerea, visul, timpul, destinul, ochiul, omul, mitul, lumea, singurătatea, somnul – și înşiruirea ar putea continua – sunt doar câteva dintre “semnele” acestei complexitãți. Deasupra tuturor, dominante, tronează Noaptea, Moartea și Femeia, personajele principale, dacă ne este permisã formularea (alături, bineînþeles, de Poet), ale Nopţii Exilatului.
În mitologia greacă, Noaptea (Nyx) este fiica Haosului și sora Întunericului veşnic (Erebos), din unirea celor doi frați născându-se Lumina veșnică (Etner) și Ziua cea luminoasă (Hemera). În poezia lui Horia Muntenus, noaptea este – rând pe rând – o clãdire însufleţitã, care-şi “va deschide-o fereastrã, cea dinspre sud” (III), “o rană adâncã” (V) din care iubita îi întinde mâna poetului, “o femeie absentă” ce “are aerul simplu al unei femei/ poartã o haină palidã”, “ştie sã râdă sau/ cel puþin ştie sã moară/ asfixiatã”. Ea are “un aer de sclavă/ miroase precum o otravã/ poate/ ca o întâmplare pribeagă” (XIV). Fratele ei, Întunericul este un “domn (…)/ cu faþa ca un râu/ (…) îmbrăcat într-un ballon…” (VII). Fiica lor, Lumina, apare foarte rar în Noaptea Exilatului (ea “are sâni colosali” și “e foarte senzuală”).
Din Theogonia lui Hesiod mai aflăm despre Noapte cã, spre a-l pedepsi pe Cronos, a zămislit, fãră concursul vreunui partener, o mulþime de zeităţi înfricoșãtoare, dintre care cele mai importante erau: Discordia (Eris), Înşelãciunea (Apate), Nimicirea (Ker), Somnul (Hypnos), Răzbunarea (Nemesis) și Moartea (Thanatos), cea mai redutabilă dintre ele. În mitologia subiectivã a poetului Horia Muntenus, aceasta din urmă ocupã un loc proeminent. Astfel, în noaptea a cincea, “moartea e o clădire înaltã/ Aşezatã în centrul (…)” unui oraş ciudat, lângã un “turn înclinat”, dotat cu un orologiu ce măsoarã “debitul virginal” al iubitei. În a XIV-a noapte “a ieşit moartea pe strãzi/ ocoleşte palatul justiþiei şi acum traverseazã/ bulevardul cu infatuare”; personajul cântă marseilleza, “dar ea/ ca o prostituatã” îl priveşte absentã, “întinde mâna pe un pistol lung/ şi-l duce la gurã îşi toarnã pe gură/ și bea ca o neruşinatã”. În sfârşit, în nota a III-a din “Noaptea Exilatului”, Moartea își face o intrare halucinantă, de coșmar: “Vine moartea/ cu orbitele viscolite/ cu genunchii sparţi (…)/ Poartã-n orbite întunericul/ ca o funingine/” (…)/ Foarte simplu mersul ei de pâslă/ Decolteul ei și gura tandră care închide vântul/ În ugerul somnului și sângele care curge (…)”. Despre viaţă, în schimb, nu aflãm decât că ar fi “o lungã defecţiune”.
Într-o astfel de lume ca a noastră, a cãrei Lege e hărþuită în permanențã de fărãdelegea absurdului (“Absurdul e ca o infecţie”, spune poetul), Dumnezeu Însuși este un Exilat ce se strecoară, parcã temător, “în fiecare vale a sufletului” (XV), o “persoanã neimportantă”, care (într-o viziune grotescã, situată undeva la limita suportabilului) ajunge, în volumul Ioan, “(…) pe-un scaun cu rotile”. Cu excepția câtorva texte din acest ultim volum, atmosfera poeziei lui Horia Muntenus este apăsãtoare, ameninţătoare, morbidã, dominată de descompunere Și disoluţie… Și e normal să fie așa, căci poetul este în primul rând chemat sã dea în vileag duhul urâciunii ce bântuie cu furie veacul. De aceea, tensiunea anumitor poezii este atât de mare, încât dau uneori impresia unor bombe gata-gata să explodeze.
Majoritatea poeziilor lui Horia Muntenus sunt nişte flori de noapte, de o frumuseþe nepământeanã, neliniştitoare, aproape sfidãtoare.

Dacă am încerca s-o definim, pornind de la trei simboluri zoomorfice ce apar la poet, am putea spune cã poezia lui uneşte, în mod paradoxal, puritatea și maiestatea lebedei, neastâmpărul și orgoliul corbului şi stranietatea și detaşarea șarpelui.

Ar fi foarte multe de spus despre poezia lui Horia Muntenus (“Lirismul – cum scria undeva Emil Cioran – indică întotdeauna o infinitate internã”). Ne vom opri însă, înmãrmuriţi, aici, recunoscându-ne neputința de a pătrunde taina copleșitoare a poetului, taină ce nu o cunoaște, credem, decât Creatorul nostru, al tuturor… Gura de piatrã a poetului este de fapt lumină supradensã şi va rosti în veci, ca un oracol perpetuu, Adevãrul!”
Daniel Hoblea – (Cluj-Napoca, 6 Iunie 1996), postfaţă la ”GURA DE PIATRĂ”, 2000


GURA DE PIATRĂ

”Volumul acesta, ambiţios și remarcabil, pune, cel puţin în subtext, problema modalitãþilor actuale, în speţă a celor de dupã 1989; dar nu neapărat ca o poeticã ostentativă, ci ca o replicã posibilă la un neoavangardism radical care preconiza, cu vreo patru ani în urmã, disoluţia culturii și întoarcerea la un fel de analfabetism adamic. Horia Muntenus se situează, oarecum polemic, în orizontul grav și aproape patetic al discursului, lirica sa, esenţial tranzitivã, structurându-se într-un registru al semnificaţiilor existențiale.
În aparențã paradoxal, valoarea poetului constă în absența unei originalităţi agresive, ceea ce presupune integrarea într-o anumitã tradiţie sau cel puþin în nişte tipologii. Formal, în sens larg, el se circumscrie unei direcții a modernismului “clasic”, amintindu-i bunăoarã pe T.S. Eliot ori Ezra Pound, îndeosebi prin tehnica notelor, orientată însã diferit. Dar stilistic şi la nivelul imaginarului, poezia lui Horia Muntenus are corespondenţe în expresionism și în avangardismul lui Ilarie Voronca, filtrat prin fantezismul deceniului patru, în speţă a unui Constant Tonegaru.
Această mai mult sau mai puțin explicită “MELANCOLIE A DESCENDENȚEI” nu implică propiu-zis o influențã ci un mod de elaborare a sistemului imagistic: dezinvoltura sintaxei, abundenţa metaforescului de tip baroc, amestecul dintre straniu, miraculos și prozaic, dintre rafinamentul aristocrat, uşor estetizant, și un anume pitoresc tavernal.
Spațiul poematic este extrem de fecund (mai ales în primul ciclu, NOAPTEA EXILATULUI), într-un regim imagistic preponderent nocturn şi depresiv. Dincolo, însă, de densitatea imaginilor, de reþeaua fantasmelor insolit-emblematice, forţa principalã a lirismului stă în ATMOSFERÃ, una fundamental stranie, insidioasã. Prin ea “cristalizeazã” în cele din urmă starea afectivã dominantă care este cea a tristeþii. Sigur că amplul ciclu la care ne referim e mai divers tematizat (erosul, singurãtatea, frica, etc…), dar semnificativă, într-adevãr, rămâne aceastã atmosferă a unui univers ostil, imagine a unui exil misterios. Celãlalt ciclu, IOAN, vrea să fie o teodicee, adicã o metafizică a cunoașterii divinităţii dar, în fapt, întâlnim aici, într-un limbaj mai abstractizant, un univers fracturat, fie al unor epifanii pulverizate, un soi de semne ermetice, fie al unor realitãþi complet desacralizate, cum ar fi teribila FABRICÃ DE VERSURI”, imagine terifiantã a umanului şi divinului mecanomorfe. Ideea în sine nu e nouã, însă impune expresivitatea subtil sarcasticã a viziunii. Iată câteva secvențe:
“Înlăuntru moartea e exterminată ies truditorii
Din schimburi în braþe cu o fericire roşcatã
Pe bandă poemele într-o infernalã estetică
Parcã dansează cu înfãþişările
Și altă limbã ca o Necunoscută așezată în fracþiile betonate
(…)
Merg poeții în şir indian dimineața precum lăcustele
Spre fabrică spre idealul din marginea orașului
Cântã de se întunecă. Parcã ar fi chiar faţa lui Dumnezeu.
Pe rotile.”
Poezia lui Horia Muntenus confirmã un talent indiscutabil şi o voce distinctã.”
Petru Poantă, prefaţă la „Gura de piatră”, 1996


CAVALERUL MUNTENUS

”Lirica lui Horia Muntenus nu este “dominatã” ci, mai degrabă, ea este “condiționată” de acea Nostalgie a Începuturilor în care Totul era încã o Posibilitate, în care Saturn-Cronos se numea pur-şi-simplu Poet, în care Aurul Orelor nu s-a topit încã din Fierul Fierbinte al Firii, în care Comedia Cosmosului nu s-a Transformat încă din Tragedie, Traumã sau Dramă, toate dedicate Dragonului.
Cartea Trubadurului nostru Cavaler Muntenus retrasează acea Qete pe care Spiritul nostru Orfan de la Orfeu încoace o strãbate în căutarea Luminii. Lux est Lex dura, sed Lex; Lumina este un Lux şi un Dar, dar și o Lege dură; și Nimeni, Nimeni, Demn şi nu Dement de acest Nume nu poate sã evite această Cale a Poetului, aceastã Cale a Potenţei, acest Drum al Puterii.
Evident nu există Apotheozã fărã Apocalips şi nici Apocalips fãră Apotheozã; Posibilităţile Poetului sunt infinite în acest In-el.
În fine, poetul Horia Muntenus a murit de nenumărate ori pentru ca noi, Cititorii, noi, destul de În-Ceți, să RE-ÎN-VIEM NE-ÎN-CETAȚI.”
François Breda, postfaţă la volumul Gura de piatră,1996


GURA DE PIATRĂ

”Particularitatea care individualizeazã în chipul cel mai pregnant poezia lui Horia Muntenus e dată de puterea sa asociativã. Cuvintele sunt suspendate din funcţia lor semanticã obişnuitã, uzuală, pentru a li se putea sublinia cea incantatorie. E un procedeu de potenþare a rostirii. Poemul apare ca un coagul de sensuri piezişe, aleatorismul înscriindu-se însã într-o disciplină sintacticã riguroasă.
Horia Muntenus se situează programatic într-o atitudine de refuz, de rãspăr: “gura de piatrã”, adică materialul cel mai refractar, mai rigid – cum ar putea o gurã de piatră sã vorbească? – încremenit, rostire improprie, refractarã logosului. De remarcat fluidul metaforic, exuberanţa rostirii (ludicul), dar și gravitatea asumării unei dimensiuni existenþiale. Versul e de o grandoare preţioasã, echilibrată de adâncimea reflecției şi gravitatea meditaþiei poetice. Sensurile sunt în tot cazul transtextuale, vizând un dincolo de cuvânt (idealul taoist), cu toate că nici o transcendenþã nu umbreşte libertatea expresiei.
Deşi programatic anti-opzecist, Horia Muntenus pãstrează suficiente elemente – la nivelul textului poetic – pentru o comparaþie pertinentă cu generaþia sa.
Entuziasmul sãu liric temperat de luciditatea amară a netimpului poeziei naște accente de un dramatism aparte. Liricul şi epicul se împletesc în chip fericit formând o unitate sui generis, inconfundabilã.
Horia Muntenus e un poet inclasabil.”
Ioan-Viorel Bădică 11-14 mai 1996, postfaţă la volumul Gura de piatră, 1996


HORIA MUNTENUS

”…poetul pare a fi mereu martor în punctul de incidenţă a douã ritualuri, în zona în care două lumi, întâlnindu-se, se freacã, îşi erodeazã reciproc chipul: o lume a fantasmelor, a reveriilor, a imaginarului şi o lume ternã, brutală – realitatea.”
Ion Mureșan, Tribuna, 1991

„Poetul Horia Muntenus este un împătimit al gestului cultural și un entuziast al risipei de iniţiative (…). Îl consider, personal, un poet de realã vocaţie, o voce distinctã şi viguroasã.”
Ion Mureşan – Recomandare pentru U.S.R.,1998

”În poezia lui Horia Muntenus(…) Semnificã însăşi lumina, aceastã fecioară palidã la sânul căreia își este dezvăluitã voluptatea setei, patima firescului, muzica lacrimilor ca o mistică pitagoreicã.”
Adrian Mihai Bumb – Mesagerul transilvan, 22-24 ianuarie, 1994

”Poetul regăsește în lirism forţa de a o lua de la capãt, chiar de a închina o odă limbii române și, lucrul cel mai important, de a lăsa Metafora sã Vorbească. Poezia nu e un spectacol al lucrurilor grabnice, urgente, nu e o aglomerare, o incoerențã. Poemele nu trebuie ştampilate, cuvintele nu trebuie neapãrat rostite: “Pentru mine vor vorbi oasele mele” – spune poetul.
Dintr-o lume cu subiecte subînțelese, ierarhizată ciudat, ordonatã de grămãtici ai absurdului, intrăm în universul lucrurilor subînțelese oniric, virtual. Prin aceasta, cartea lui Horia Muntenus este o reuşitã. Este o lecţie de poezie. Acest sfârșit de mileniu, compromis de sterilitate, pare să așeze cunună de spini pe creștetul Poeziei. E dreptul poetului acela de a se împotrivi cu toată ființa cuvântului, sensibilizându-vă, iar Horia Muntenus face cu prisosințã acest lucru.”
Adrian Mihai Bumb Ştirea, 2 aprilie 1998

”Horia Muntenus este deja un nume cunoscut al Cetãții. Într-o dublă ipostazã de poet şi conducãtor al grupării “Zalmoxis”. Un spirit viu, o conștiinţă mereu treazã şi, nu în cele din urmã, un truditor. (…) iubirea (…), războiul (…), însingurarea (…), timpul, trãirea (…), moartea (…), creaţia, arderea, poetul. (…) Ample meditaþii asupra lumii şi asupra dramelor ce ne înconjoarã. Priviri şi analize lucide într-un limbaj metaforic nu o datã de esenţă divinã.
Gura de Piatrã este Gura lui Ioan. Neputincios, speriat, plin de angoase, reflexiv. Cine este Ioan? Eu, tu, oricine. Prin extindere, Poetul. Ajuns la saturaþie, tot mai închis în lumea sa. Dominată de Eros, rãzboi, împliniri, dezamăgiri, … Construcþie poetică de mare frumuseþe şi sensibilitate”.
Demonstene Șofron – Adevărul de Cluj, 13 iunie 1996

”Existã în poezie anumite lucruri inefabile, pe care le putem explica. Aceste lucruri alcătuiesc misterul ei. Nu existã precepte prin care să poatã fi învăţat acest farmec secret, aceste încântări inperceptibile, toate aceste elemente ascunse ale poeziei care merg direct la inimă», scria Henri Bremond. Și Horia Muntenus, nume cunoscut al spaţiului poetic deþine secretul, prin care poezia își atinge ţinta, inima cititorului, împlinindu-şi menirea. (…) Acesta este Horia Muntenus, nou și incitant cu fiecare volum, dens şi metaforic, o lume și un univers benefic poeziei, benefic cititorului.”
Demonstene Şofron Adevãrul de Cluj, 11-12 decembrie 1999

”Poetul s-a lăsat cucerit de soluțiile generaţiei avangardiste, de la care a învãțat dicţiunea modernã a discursului, metafora sugestivă și, mai ales, imagismul fărã limite, de tip fantezist, cu o expresie verbală liberã de orice restricţii”
Mircea Popa – Adevãrul de Cluj, 1996

Despre prietenie. Epilog la “Gura de Piatrã” de Horia Muntenus.
Un romantic revoltat și neîmblânzit

”Horia Muntenus este greu de cuprins în cuvinte. Trece printre oameni lãsând urma unui semn heraldic şi când crezi cã i-ai parcurs îndepărtarea și poţi îmblânzi cuvântul, alãturându-i-l, atunci se încruntă ca steaua care nu acceptã, din trufie, norul rătãcitor.
Este bântuit de neliniști ca “truverii” sau ca “păsãrile când sunt hărþuite”, dar generos cu cei “de pe ceruri” cărora le aruncã “firimituri din pâinea” tăiatã “cu un cuţit de priveghere”, de-ți vine să-ți pară rãu că nu te numeri printre cei cãrora le sunt destinate mirificele ospăţuri de cuminecãtură.
Poezia sa fascinează tocmai pentru cã nu îngăduie, dintru început, locuirea ta în misterul ei. Te apropie și te îndepărteazã, devine când rece, când caldă, se joacã cu tine, este copilăroasã şi-ți place, dar minunea ţine doar atât cât sã te dezmeticeşti și să constați cu uimire că un bãtrân te priveşte dinlãuntrul metaforei necruţător și ţi se face fricã. Rar se întâmplă ca poezia unui poet sã aparţinã într-atât acelui poet. Adică sã se identifice cu autorul ei. Poezia lui Horia Muntenus este chiar Horia Muntenus: sălbaticã, generoasă, neîmblânzitã şi tandrã, romantică și revoltată, chinuitor de gingașã, până la strãpungerea ochiului care o citeşte, rãscolitoare şi paradoxalã. Poezia lui Horia Muntenus te îndârjeşte, te înnobileazã, te melancolizează și te neliniştește; este coşmar și revelaţie, deopotrivã.
Mã pregătesc de câtva timp sã scriu despre poezia lui Horia Muntenus. Nu pot face distincţie între poezia domniei sale și poetul care este. Două imagini mã obsedează ca și cometa Haley şi mã melancolizează. O iarnã scitică ameninþa să pogoare peste noi. Poetul se agita, neîndemânatic și trist, să rezolve niscaiva probleme administrative. A privit de la fereastra încãperii unde ne aflam şi mi-a spus: “Ce credeți, acum nu mi-ar plăcea mai mult sã scriu poezie?…” După un timp l-am reîntâlnit. Ca o jivinã hăituitã, iarna agoniza în munţi. Era îndepãrtat şi pieziș şi mi-a spus: “Sunt bãtrân poete, am optzeci de ani!…
“Vor pleca aceste cuvinte vor purta
Pe spinările lor gândurile poverile tuturor întrebãrilor
Dar junețea cu salba ei lăcrimoasã – gâtul subţire
De care se spânzurau braţele din poemã
Piciorul albatrosului rănit
Inelul – pecetea atâtor priviri răpuse…”
(Gura de Piatră, Fragment)
Să fii poet contemporan cu Horia Muntenus și să descoperi în ”Gura de Piatră” versuri de o sãlbatică, neîmblânzitã frumuseţe, este, trebuie sã recunosc, prilej de prelungă invidie colegialã. Mă onoreazã acum că-l pot saluta, alãturi, pe poetul Horia Muntenus, cu reţinutã prietenie.”
Dumitru Cerna – Curierul Primãriei, 17 iunie 1996


DREPTUL LA TRISTEȚE

”Cartea Dreptul la Tristeþe atrage atenția, fărã îndoială asupra unui poet – Horia Muntenus – ce-și impune mereu mai mult şi mai mult glasul în arena literarã, exersând şi cãutându-se febril pe sine, cu pasiunea şi încãpăţânarea proprie artiștilor de vocaţie.”
Constantin Cubleșan – Curierul Primăriei, 2 martie 1998


”Versul primește conotaţiile melancoliei poemului eminescian, stilul condensând metafore ale poemului «Etern». Aceastã depăşire a golului din «realitatea imediatã» prin acceptarea muzicalităţii a atât de binecunoscutului metru eminescian, cât și a limpezimii şi simplului ritm al colindului echivaleazã cu o evadare din acest spaţiu aneantizat, din aceastã furie demenţialã a pierderii oricărui sens al Verbului.
A-l considera nonconformist, un «teribilist» care e gata oricând să se înfrunte în lupta inegalã cu absurdul, e un orizont sărac, lipsit de însãși dimensiunea sa esenţialã. «Dreptul la tristeţe» e un act al cãutării sinelui, al unei interiorizãri a actului rostirii, al comuniunii în faţa «vorbãriei» falsului fast cu propria dimensiune, dar şi de a transcede în spațiile rarefiate ale Verbului.”
Florin Lazăr – ”Steaua, nr.6/ iunie 1998


LIBER

”Tânãr şi entuziast cavaler al literelor clujene, Horia Muntenus se avântã iarăşi, LIBER, în arena “ideilor inelate” care “creneleazã imaginile”. (…) Dintru început, Horia se înconjoară de statornicii sãi prieteni, împreună cu care îi place sã pornească la drum: Daniel Hoblea, Vasile Mocan, Titel Zãrnescu, Ioan Viorel Bădicã, regretatul senior Teohar Mihadaş și mulţi alții. (…) Cercul, simbol paradigmatic însufleţit mereu și mereu prin ritualul horei – nu întâmplător e vorba aici de un HORIA! – constituie obârșia, punctul dintru care încep să se înfiripe stanzele înmãnuncheate în generosul Cuvânt-Lumină: LIBER. (…) Ca într-o liturghie cosmicã, la înfăptuirea spusei participã întreg Universul: Foc, Cer, Pământ, Soare, Lunã, Stea, Vânt, Apă… cu toatele nemurite în Cuvânt…”
Mihai Georgia – “Curierul Primãriei. Supliment literar artistic”, 12 aprilie 1999


HORIA MUNTENUS SAU DESPRE DIMINEAȚA CUVÂNTULUI LA AMIAZA LUI

”Într-o frumoasã carte despre începuturile poeziei româneşti, Eugen Simion numea starea desprinderii din nebuloasã a acestei poezii, drept o “dimineaţă”. În cazul de fațã, dimineaţa poeticã a lui Horia Muntenus s-a consumat prin tipărirea celor șase cărți de până acum. Cu a șaptea carte, care este cea de faţă, el intrã matur şi sigur în zodia amiezii poetice, propunându-ne un poet de certã valoare expresivă, unul dintre cei mai interesanți poeţi tineri din câți îi avem.

“Erau trei cai trei nouri sălbatici
Umerii lor băteau vânturi de noapte cuvinte
Ridicând dintre şoapte spectrale peste morminte
Privirile sure tăcute desprinse
Din vechi pergamente peste a III-a
Cohortă din marea vâlcea.

Erau trei cai– o, mari victorieni
În liane mlădii când ultime gene
Ca ultime scripte pe cripte poeme
Bătând de la Marea cea Moartã cuvinte
Cu-armurile lor împãnate cavalereşti
Cu săbiile trase într-o magnificã noapte
S-au transformat s-au prefãcut în poeţi.”

Motivul cavalerului medieval, spadasin și truver totodată, e tratat de poet într-o manierã originală amintind pe Radu Stanca și baladescul fumegos şi romantic al Cercului literar de la Sibiu. Poate cã tot plecând de aici, de la Sibiul văzut ca o cetate a umbrelor, prima carte de poezie a lui Horia Muntenus este intitulatã Noaptea exilatului, carte de debut apărutã în 1991. Surprinde încă de la bun început maturitatea viziunii, buna stãpânire a meşteșugului poetic, fuga de metaforele tocite, o fantezie lirică de bunã calitate. Imagismul poetic e liber de constrângeri şi simbolistica plinã de sugestivitate crează de la bun început o atmosferã de confort poetic venită din nota de gravitate pe care o imprimã sugestionabilităţii poetice:

“A venit o femeie la mine cu ochii înconjuraţi de albii
În adâncimea lor se aduna ploaia şi eu
Aveam poftă sã beau
Am poftit-o sã şadã şi ea
S-a aşezat timidã pe şoaptele mele oarecum încurcatã
Cu părul ei atingându-mi o clipã umerii
Cu haina ei întunecatã rece şi parcã tristă
Ca o grãdină în toamnã
Ca un hotar…”

Fiorul marii poezii, al poeziei adevărate se simte în þesătura interioarã a cuvintelor, în îmbinarea lor semnificativă, în jocul ambiguu nãscător de mirãri şi stupefacþii senzitive: “S-a aşezat timidã pe şoaptele mele oarecum încurcatã”, aşa cum în poezia citatã anterior cavalcada superbă de vechi cãlăreþi ai cohortei romane năştea frumosul vers: “Ca ultime scripte pe cripte poeme”.
În “Noaptea exilatului” Horia Muntenus instituie la nivelul logosului şi al viziunii poetice un ceremonial existenþial cu mare putere de iradiere, însãși condiţia exilatului, a proscrisului romantic. Este adusã în prim plan suferinţa celui pe care lucrurile înconjurãtoare îl agresează pentru cã “viaţa e o lungã defecţiune” și lucrurile bolnave amintesc de defecţiunile veacului, precum Hiroshima. E războiul care a pus bãrbaţilor decorațiile singurătãții pe piept, făcându-i sã audă cum vine moartea cu pașii de pâslă. Imaginea exilatului se suprapune nu de puține ori peste cea a orbului, care “cu bastonul său alb îl cautã pe fratele său”, într-o dorințã de comuniune şi solidaritate exemplarã. Rătãcirea, moartea, exilul nu se pot vindeca fărã această minimã condiţie de supravieþuire, căci e nevoie de o credințã, de o teodicee care să-l oblige pe om sã ţinã de aproape calea luminii: “Sunt zile în care depărtarea-mi/ E ochiul luminii./ Lumina-mi se varsã în coşul zilelor/ Departe se aude zgomotul revãrsării/ Ochiul ce plânge golirea-i prin plânset” (Teodicee). Eminescianul “Când plânge Demiurgos, doar el și-aude plânsu-şi” e retopit aici în retortele unei sensibilitãþi specifice, dar ideea centrală e pãstrată. Regimul nocturn este preferat pentru a da mai mult dramatism trãirilor şi exteriorizãrii sentimentelor, noaptea fiind mai mult decât un element de decor, un adevărat personaj implicat în semantica acþiunii: “Noaptea e o femeie absentă”, “Noaptea e o ranã adâncă din care-mi întinzi mâna”, “Noaptea-și va deschide o fereastră” etc. Ceremonialul care se instituie la nivelul acestei stãri oferă cadrul cel mai propice unei componente dialogice: “Dormeai. Fețe palide căutau în odaie/ O fãrâmă din trupul tãu antic/ Raze de lună de care mã agăţam/ Precum un muribund”; “O sã plecăm și noi într-o zi Colin/ În spaţiul acela de unde îngerii ne aduc chilimbar”; Pe mese otrãvuri şi flori otrãvite. Ea/ Îşi va turna pe buze surâsul – o femeie cu pãrul ca o umbră”; “Locuiește la mine un înger/ A zis un poet care purta o manta/ Stă și scrie noaptea şi bea” etc. Ele îi dau ocazia sã producă mai multe metafore splendide, cum ar fi “Sã bei ascunzişul/ Sã prinzi forma piciorului tău cu mâna/ și să o verși în inimă”; “Mã trezesc într-o respiraţie grea/ De care stã rezemată”.
Cartea a II-a a volumului se intitulează “Ioan” și ea ne propune ca simbol central figura evanghelistului Ioan, cel care se sfâşie în pustie. E o carte a Destinului, a apocalipsei și suferinţei. Ea se deschide printr-un autoportret al creatorului lucrat în tușe întunecate. “Într-un unghi al visării mã văd uneori întunecat/ Portret de tânãr sublim oglinda-mi arată/ Creste de marmurã imaginativă peste care alunecã/ Ochiul meu tulburat”. Poetul locuieşte “într-o luminã palidă”, “zâmbetul (lui) ca o mâhnire a lirei”, al cãrei pântece “arde dospeşte lacrima”. Dacã volumul dintâi stătea sub semnul apei, al ploii, având chiar un motto din Heraclit, (”panta rei”, totul curge), acesta stă sub semnul focului, al combustiei interioare, dupã cum cel care urmează va sta sub semnul pãmântului, ca element primordial al genezei (“Gura de piatră”). Aici, în “Ioan”, primordialã e durerea. “Locuim într-o lumină palidã. A sufletului/ E durerea…” Peste tot asistăm la o “dospire”, la o facere, la o creaþie, la munca clorofilei, a ochiului, a sentimentului. “E însăşi secunda-împlinirea frunzei cu picãtura de rouă/ Iar dacã sub semnul dospirii cântul se preface în muget… E orizontul tăcerii în care rãmâne închisă mișcarea”. Cu alte cuvinte, cartea de faţă se așează în mod deliberat sub regimul diurn, sub semnul sceptrului și al spadei (“Tânăr – argintul din spadã”), al războinicului Enkidu, sub semnul izomorfismului percepþiei vizuale cu al cuvântului. Ochiul şi lebãda devin motive poetice bine consolidate, ele trimiţând la ideea judecãþii morale, la aspiraţia înãlţării și idealurile transcendenţei. Mișcarea, devenirea, este aici esenţialã, vorbindu-se de febra care cuprinde organismele, de beţia confruntãrii, de naşterea cuvântului în furnalele simþirii: “Ard în cuptoare inimile şi pe furnalul metalic/ Se scurge ritmic fumul indiferenþei/ Aici se inventează sufletul și stelele/ Ca niciodată expresia cea mai nevinovatã/ … Ard cuptoarele se aud maşinile zgomotul/ Poeziei universale”.
E un efort uman suprem pentru naşterea cuvântului, a poeziei, care sã ducă cu ea lumina focului, puritatea luminii, a înþelepciunii gândului spre împlinirea destinului uman prin obsesia Greciei ideale, ca la Ion Barbu. Primul ciclu, împărþit în 33 de poeme (anii lui Cristos) simbolizează patimile, expierea juvenilã; cel de al doilea are în centru idealul Greciei pure, eleate, în timp ce “Gura de piatrã”, cel de al treilea ciclu caută locul unde “sunt îngropate misterele”, unde “Litera izgonitã ca un proscris” “răstigneºte faţa poetului ca o amintire”. Gura de piatră este Oracolul, gura miticã a Geii care în chip contrastant vorbeşte în locul omului. Logosul devine în acest fel Cosmos, iar lacrima poetului se preface în clopot vestind lumii noua Înviere.
“Cartea a IV-a” este una dintre cele mai bune cărþi ale volumului. Imaginea omului izbăvit prin cuvânt devine aici esenþială, poetul fiind pus pe aceeași treaptă cu sfinții: “Din Vieţile Poeților/ Ca din Vieţile Sfinților/ Citit-am!/ Şi poezia care se întâlnește cu chipul Domnului/ Şi-și face mărturisirea nu numai/ Spre a se rosti pânã la lacrimă/ Nu numai ci/ Spre a se poticni în înþelesuri/ De poet şlefuit de îngeri/ Cu aripi de luciu alb./ Orbul (Homer) șlefuieşte/ Lentilele lui Spinoza”.
Iată cã în acest fel între limpezime şi adâncime se stabilește un raport de condiţionare, motivul logosului îndumnezeit, strãbătut de privirea lui Dumnezeu dobândește o preeminenţă axiologicã importantă, atributele paternitãții, suveranităţii și virilităţii fiind dominate de starea raþiunii şi a contemplaþiei, dar şi a suferinței ancestrale: “Ai fi zis cândva că poetul e o ranã imensă/ Pe care tu muzã o speli şi o cureți cu lacrimile tale/ De fecioară”.
“Cartea a V-a” este intitulată Dreptul la tristeţe şi ea a apãrut ca volum independent în 1998. Din punctul nostru de vedere, ea este o carte polemică. În centrul ei se aflã omul mecanoid, invadat de tristeţea și absurdul cuvântului, de o lume aşezatã sub semnul logosului degradat. Dacă Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt și a dat cuvântul în stăpânirea omului, acesta n-a fãcut decât să creeze prin el o lume paralelã, absurdă, mecanoformã, din care a alungat frumosul, adevărul, cinstea, puritatea, și a lăsat-o la îndemâna dictatorilor barbari. Aici e lumea cuvântului care þine loc la toate: “Vorbăria vorbãriilor – vorba vorbarului găunos”, lumea în care “Nimeni nu mai ascultã pe nimeni/ Toată lumea vorbește ca într-un spasm/ Argilă puturoasã e grămada de vorbe”. Imaginea demoniei absurde a lumii este completatã cu invocarea “odiştilor nerãsuflaţi” care încarcã existenţa de gunoaie, de cenușã, de esteţi care dau o “fibroasã ameţealã”. Tema logosului degradat o regăsim și în alte poeme, care se impun prin imaginile lor sugestive.
Dacă Urmuz inventase o lume dominatã de absurdul existenţial, Kafka ne pusese în faþã spectrul hăituielii și al suspiciunii, Ionescu şi Bekett generalizaserã anormalul, Horia Muntenus descoperă coșmarul golului inexprimabil, al coşmarului incomunicãrii, reducând lumea la stereotipii, slogane şi imposturã, amintind de epoca ceauşistã: “Străzile uneori sunt pline lumea întreagã/ Vine încărcatã de la piaţă cu ode/ Strãzile sunt pavate cu ode/ Pe strada principală e chiar un fel de asfalt”.
Ieşirea din aceastã tiranie a vorbei care nu spune nimic şi acoperã lumea ca o tristeţe, poetul o vede prin elogiul lui Orfeu, simbol al claritãþii şi puritãții logosului primordial, ca şi prin apelul la rugã, la descântec, la colind. Ca o alternativă la situația liminară descrisã, el ne oferă un colind de Crãciun (dedicat fiicei sale Mara), care reprezintă o adevãrată oazã de frumuseţe și expresivitate, cu arome vechi de Mioriţă. Un alt mod de a depãși verbiajul incontinent şi incoerent al veacului este apelul la Eminescu, “sfântul voevod al limbii românești”, cum l-a botezat Arghezi, oferindu-ne o frumoasă imagine a lumii stãpânite de adevărul sacru, în centrul cãreia tronează lumina supremã a astrului solar, chintesenţă a graiului nostru strãmoşesc: “Prin vadul vremurilor la rãscrucea zilelor noastre moaşte/ Eminesciene – blanduzii din adevãrul cel mai adevărat/ Trecut-au anii și-n cetina căzutã vin fecioarele şi sãrută/ Portretele poeþilor icoane. Oare s-ar stinge steaua răsãrită/ În inima sfioasã şi durutã poate aprinsă poate tãcută?”
“Liber” e cartea prin care se continuă elogiul gândului neîncãtuşat, eliberat de orice opreliști. E cartea în care din punct de vedere formal poetul îşi îngãduie cele mai multe experienţe, în care experienþa avangardismului, a suprarealismului, a dicteului automat coexistă cu sugestiile stãnesciene, soresciene, textualiste, optzeciste şi postmoderniste. “Liber” exprimã credinţa poetului în cuvânt, încercarea de reabilitare a acestuia, de elogiu al logosului creator. Așa cum Orfeu a coborât în infern s-o salveze pe Euridice, aşa și Horia Muntenus coboară în labirinturile cuvântului spre a-i salva frumusețea, puritatea, măreția. Cântecul lui devine pe alocuri un fel de elegie stănescianã, iubind geometrismul şi limpiditatea stilului acestuia, cizelarea lui miraculoasã până la atingerea esenþelor perfecte ale lumii ideilor, cristalul strălucitor al lor.
Al şaptelea cat al imaginarului templu poetic gândit de autor este dominat de Speranțã. După ce debutase sub semnul nocturnului și al morţii, poetul gãseşte izbãvirea prin suferinţă și prin cuvânt, printr-un logos mântuit de azur, sociogonia sa umană se încheie într-o notã optimistă: salvarea prin iubire. Iubita este așteptată și idolatrizată (asta nu înseamnã deloc că celelalte cicluri ar fi lipsite de poezie de dragoste) precum o icoanã aşezatã în centrul universului unui credincios, să aducã lumină în sufletul poetului, mântuindu-l: “Numai o sfântã vine cu paşii mãrunţi – se așează/ Înaltã şi subþire ca firul de mătase al undiþei mele/ În iarbă și cântă și cântă pânã ce vine seara/ Ca o oglindă sã-şi vadã blândul şi tainicul ei apus – / Adunã cu degetele fine raze de soare şi-și întregeşte/ Pieptul cu suspine și îşi petrece liniștea cântând”.
Poezia sa devine pe alocuri imnică, coborând din versetele “Cântării cântãrilor”, cu aer de diafanitate contaminatã:
“ Îmi spune iubita mea. Vino iubitule să rãscolim
Dimineața vino în via mea înflorită
Acolo am dragostea mea pentru tine
Şi îți voi turna în gură un vin ales.

Eu intru în grădina iubitei mele
Și simt iarba pe trupul ei gol
Pe obraji și pe pleoape.

Treziți-vă pãsări și cântaţi cântecul iubirii mele
Sã picure roua gurii ei
Pe buzele mele însetate”.

Iubita se confundã aici de multe ori cu însăşi Poezia, iubita cea mai credincioasã a poetului: “Numai tu Poezie nu m-ai trădat niciodatã/ Crezul meu de tânăr/ Claviculã albă a mea”. Chiar atunci când întristat și descumpănit, poetul e gata sã-şi scrie testamentul (“Eu îmi beau aerul singur/ Îmi torn într-un pahar auriu/ Orgoliul și îmi scriu testamentul”), el o dă drept legatarã pe misterioasa iubită Poezia, simbolizeazã deopotrivă Moartea și Eternitatea: “Căci ție Poezie îţi las Rotulele și Craniul/ Ţie îți las Tibia şi Fibula și Peroneul/ Ţie Coloana mea vertebralã”. Ca un alt Mai am un singur dor eminescian, poetul se închipuie încolţit de vreme, dar ea, Speranța, Iubirea şi Poezia îl vor veghea, stându-i aproape:
“ Va crește ziua şi va crește noaptea
Va usca focul ei lacrimile și roua
Şi tot vom plânge
Și dimineţile tot vor înroura
Și ea va sorbi cu sete
Fiecare plãpândă umezealã”.

Construcția volumului e laborioasă și presupune o atentă muncã de ansamblare. Fiecare carte este înzestrată cu motto-uri corespunzătoare, numãrul cărþilor şi al poemelor, titlurile lor sunt bine studiate și plasate la un loc anume în edificiul său poetic, în așa fel încât dispunerea lor, cu “notele” și “bibliografia” aferentă sã creeze un sistem de vase comunicante, de circularitate a motivelor şi ideiilor, producând efectele şi sugestiile dorite. În ceea ce priveşte genul de poezie cultivat de poet eu l-aș numi dinamism expresiv, după o fericitã expresie a lui Carlos Bousoño, deoarece el presupune un regim activ al verbului, o circulaţie vie a metaforelor revelatorii, o bunã conceptualizare şi intelectualizare a imaginii. Poetul dispune de o paletã lirică bogatã, alternând limbajul frust, bolovănos uneori, cu extazele conceptual-virginale, cu fragilitatea desenului și exacerbarea pulsului senzitiv. O spectaculoasă și specifică manierã de a simţi poezia în articulațiile ei cele mai fine, menţinând un echilibru perfect între explozia elementar-vitalistã şi rafinamentele de limbaj, între solemnitatea și gravitatea discursului şi reprezentarea ironic-grotescã, născutã din speculaţia abilã a detaliului, între capacitatea de iluzionare şi jocul viziunilor macabre și apocaliptice. Modul cum sunt rezolvate tensiunile de limbaj, capacitatea de a surprinde ineditul situaţiilor, spaima de cuvânt, dar și plăcerea de a-l ciocãni şi pipãi pe toate feţele spre a stoarce din el lichidul seminal purtãtor de nouă germinație fac din poemele lui Horia Muntenus un joc atractiv de abstracţiuni și viziuni lirice cutreierate de o gândire poetică purtãtoare de limbaj poetic nou, de semne poetice dintre cele mai percutante. Recuzita sa scenică implicã atât bombardarea cu o pletoră de imagini sugestive, cât și graţiosul transfigurat al sacrului și profanului, într-o îmbinare sugestivă de spontaneitate și cizelare formală. Poetul nu eludeazã decât rareori muzicalul, regimul metaforic constant expresiv, rima interioară reiteratã demonstrativ, simţul picturalului și al ritmicităţii. Peste tot dominã o procesualitate şi o spiritualitate cosmicã de bună facturã făcând din poezia lui Horia Muntenus o mare promisiune a poeziei actuale.
De la ivirea lirică în peisajul clujean a Anei Blandiana și Ioan Alexandru nu am mai luat act de un debut mai promiţător și mai plin de enigme şi sugestibilitate poeticã.
Drapat în manta sa miraculoasã de factură romanticã, stănescian în gândire și în viziune lirică dar copleșitor de modern în limbaj şi în modul de articulare poeticã, Horia Muntenus trece cu brio prăpastia dintre un mileniu și altul anunţând cu o candoare juvenilã şi cu ingenuitate rafaelicã schimbul de torţe dintre o generație şi alta. Miza poeticã reprezentată de poezia sa mã face să fiu optimist cu privire la viitorul poeziei românești a cărei amiazã a început deja. Presimt şi zenitul aproape.”
Mircea Popa, prefaţă la antologia ”Gura de piatră”, 2000


LIBER

”Ultima carte a lui Horia Muntenus se chemã Liber și a apărut nu demult la Editura Cartimpex. Numele poetului l-am auzit pentru prima oarã la Europa Liberă, înainte vreme, la emisiunea lui Virgil Ierunca, cel care comentând un numãr din Viaţa Româneascã, remarca poemele tânărului. L-am cunoscut apoi la Brașov (…) După ce a verificat puterea denominatoare și pe cea mărturisitoare a cuvântului, dupã ce l-a pus în slujba unei demiurgii jucăușe, poetul are revelaţia funcþiei sale protectoare; libertatea înseamnă risc, prin urmare el simte cã alt scut pentru bunul său ascuns, la care þine ca la ceva de mare preţ – inocenþa – nu există ori cel puþin el nu are ştire de altul.”
Mircea Petean – “Convorbiri literare”, martie 2001


PELERIN LA DELPHI

”Din poezia celor vechi, Horia Muntenus a desprins tonul solemn, oracular. Nu întâmplător prezenta sa carte se intitulează Pythia. Este, de fapt, un fastuos poem – livresc, despre vraja cuvintelor, despre jarul iubirii care pâlpâie sub „spuza legendei”.
Atras de mitul preotesei lui Apllon, care la Delphi împărţea viziuni, Horia Muntenus încearcă să articuleze un imn dedicat eternului feminin. Este acel „etern feminin” care, în traducerea blagiană a finalului din Faust-ul lui Goethe, „ne-nalţă-n tării”… Ea este „femeia (…) rostuindu-se magic înlăuntrul sintaxei”. Ochii iubitei.oracol sunt plini de „verbele Zeului”. Personajul-poet descinde din Apollon, cel care a învins balaurul: „Pythia e topită în Python – o femeie frumoasă/ îmbrăcată în solzi”. Cuvântul apollinic crede în estetica limbajului, de aceea vorbele magicei fiinţe sunt „vertebre ale lui Apollon”. Sub cristalul formei, miezul e rădăcina focului, printr-o inspirată formulare: „Logodnică jurată-n sine amnarului. Arsă”.
E obsesia „moştenitorilor lui Orpheu”: poeţii. Forţând mitul, autorul vorbeşte de „Pythiagoreici”, legaţi de zeitatea oracolului, identici învăţăturilor lăuntrice ale dascălului congregaţiei elitiste din Croton, aceştia, pasămite, cunoscători ai secretelor profeţiei.
Sunt invocaţi „branchizii”, farmecele Casandrei, Castalia, fântâna Muzelor de la poalele Parnasului, însăşi Moira-Destinul – izvorăsc în viziunea incantaţiei din Poem. Aici, cele care văd prin beznă, înzestrate cu „Delphos/Desluşirea”, sunt Cuvintele. Magia e gramatică, e sintaxă, sferă a unui cosmos deopotrivă mistic şi geometric. Limbajul e plurivalent, el ascunde în sine inefabilul, de aici întrebarea: „Ce este echivocul?”. În viziunea lui Horia Muntenus, acest joc din Cartea de Nord vorbeşte despre etapele învăţării. Previziunea oraculară şi deopotrivă poemul rămân sub semnul hieroglific al echivocului.
Deşi, din când în când, invocă dansul dionisiac, ca pe un vag ecou al dicteului barbian, el rămâne credincios, într-o zare oarecum peninsulară, semnelor de miază-zi (Cartea de Sud). E povestea unui nostalgic navigator cu patimi meridionale, „aristocrat al căutărilor-cărărilor”. Timpul e simbolizat în secunde-păsări. Femeia iubită are „tălpile albe” şi „mai subţiri decât/ Elitrele de flutur, iar subiectul pleacă pe mare „călare pe un delfin”.
Mircea Vaida-Voevod, prefaţă la volumul Pythia, 2004


DESPRE UN POET ŞI CARTEA SA: HORIA MUNTENUS ŞI PYTHIA

”Poetului Horia Muntenus nu-i place lumea în care trăieşte şi de aceea se ascunde în labirinturi ale penumbrei cu ziduri încărcate de simboluri, hieroglife şi rune, care se cer descifrate după îndelungate perioade de asceză, de iniţiere, astfel încât, atunci când această trudă se va încheia, să reuşească, să desluşească geana aurie a luminii şi a dimineţii. (…)
Horia Muntenus scrie în anul 2004 unul dintre cele mai frumoase volume de poezii pe care l-am citit vreodată: Pythia.
(…) …pătrunzi într-un univers al ideii întrupate în cuvânt şi metaforă, exact în acel labirint al vieţii şi al tainei sale, al tainei iubirii şi cunoaşterii, al legilor esenţiale, de bază şi fundamentale – ceea ce înseamnă drum către lumină.
Astfel, vom descoperi, într-o frumoasă alcătuire rimată a imaginilor şi ideilor, că versul este doar mijloc şi instrument, este cale şi nu scop, o solemnă desfăşurare a procesiunii iniţierii pe care o aduce înţelegerea.
Pătrundem, astfel, într-o lume fabuloasă şi serenă a simbolurilor grave, rostite uneori liniştit, alteori grav, alteori solemn, alteori pătimaş, înţelegând oarecum curgerea timpului, curgerea vârstei omeneşti, cea care guvernează patima şi setea de viaţă.
În versul poetului se află la loc de cinste Pythia, cea păgână în sfinţenia ei, generatoare de pasiuni – în asceza pe care şi-o impune, ea este un fel de Mamă Geea întrupată în trup şi suflet de femeie, este o garanţie a creşterii timpului, a ideii şi a materiei, este esenţă, rădăcină a naşterii ideii şi materiei, este cea care se dezghioacă în cele mai intime dimensiuni ale sale pentru a putea rosti, exprimându-se în „consoane oraculare” aidoma înscrisurilor esenţiale, primordiale şi simbolice.
Numai că Pythia este pentru poet şi iniţiatoare a spiritului şi a trupului, a vieţii şi a timpului viitor, veşnic neatinsă şi de neatins. Ea este iubita esenţială care, atunci când ajungi la „Capătul Lumii”, nu mai este de ajuns…
Îţi trebuie multă cultură să manevrezi acele grele simboluri care, de fapt, au construit civilizaţia pe care o cunoaştem! E foarte greu să mai aduni încă o dată, în pagini înnegrite de cuvinte, acele trepte-urne, paşii (etape) necesari descoperirii şi relevării esenţei… În versul poetului, Pythia este cale şi este treaptă, îşi are rădăcinile în Pyth-On, este Pytha, este Is-Pytha, este Is-Pythia lui Pythagoras-Născocitorul.
Numai că Pythia este în acelaşi timp cea de neatins, este idealul şi este poezia, este rana care doare născând suferinţe necesare, şi toate acestea ajung să fie cunoscute şi înţelese în clipa în care „Coboară din cer un ritual al cadenţei”, atunci când trăieşti momentele în care „Corăbiile dispar în răsărit”, în soarele care se naşte, în lumina crudă şi proaspătă.
În cartea aceasta toate au un rost al lor. Şi fiecare vers ascunde o taină care se cere înţeleasă, ea însăşi, indiferent dacă aceasta este a trupului, a sufletului sau a spiritului. Şi fiecare vers, prin însumare şi acumulare cu celelalte, însumare înţeleasă ca o creştere firească şi ca o acumulare, înţeleasă ca geometrie specială a stivei, de nici nu mai ştii în ce direcţie este sensul creşterii, va naşte în final un arc regal, care nu poate fi decât Poezia, arc regal – principiul străvechi M’aat – înălţat peste coloanele Cărţii de Nord şi ale Cărţii de Sud ale volumului Pythia.
Horia Muntenus este un Poet. Horia Muntenus are patimile lui, are întrebările sale, are drumul său, are vămile sale unde va trebui să-şi plătească, aidoma altor contemporani, de unul singur, tainul ce trebuie dat. Atâta doar că nu poartă deloc vina neînţelegerii altora, deoarece rostul Poetului este să dea şi nu să ceară.
Eu am citit o poezie mare şi m-am străduit să scriu despre ea aşa cum mi-au venit cuvintele mai uşor la îndemână.”
Dan Marius Drăgan – ”Filarmonia” nr 1, 2005


SINTAXA ACVATICÃ

”Modernă, fără a fi criptică, lirica lui Horia Muntenus din „Sintaxa de pe Wasser” rezoneazã muzical asemenea unei corzi de violoncel atinse de un deget delicat. E ca un cântec stârnit de fascinaþia naturii acvatice, un pastel sonor, în modulații sincrone cu undele sinuoase ale unei ape de munte. Nimic strident în suita de contemplaþii ale Wasser-ului, închipuit în imaginile poetului, nu neapãrat ca un topos geografic, ci ca realitate existenþialã, asaltatã de revelații. Horia Muntenus privește „minunile” ivite pe traseul apei, le „rãsucește” în cuvinte și le oferã apoi cititorului într-o „sintaxã” proprie. Curgerea râului provoacă un nesfârşit număr de secvenţe sărbătoreşti, alături de prietenii poeţi, împreună cu fiinţa iubită sau cu peisajul mirific, în continuă schimbare.
Repercursiunile create de senzațiile naturiste sunt evidente prin confluența sinelui cu lumea din jur. O cooperare subtilã se realizeazã între peisaj și eul rostitor. Poezia se profileazã într-o sintaxã specificã. Luăm act de un limbaj unificator, sinteză între lumea contemplată, ea însăşi vorbitoare, şi scriitor. O astfel de sintaxă, comună între fiinţă şi natură, aminteşte de vechea formulă a lui Horaţiu: Ut pictura poesis, cu adãugarea maximelor mai apropiate de vremurile noastre literare, dupã care poezia ar fi o picturã vorbitoare, iar pictura poezie mutã. Horia Muntenus unește cele douã maxime, într-o sintaxã comunã: ”Plouă cu versuri şi versurile curg/ În Wasser ca nişte afluenţi“; sursa noii sintaxe sunt tãcerile celor douã lumi: “O parte de tăcere e tăcerea noastră/ o altă parte de tăcere e tăcerea lui/ Şi părţile de tăcere compun forme/ Pentru o altfel de sintaxă” („O altfel de sintaxã”). Înălţat la dimensiunile mitului, râul Wasser se ridică la nivelul vibraţiilor metafizice, intră în comuniune tainică, întremătoare, cu fiinţa, creează stări de jubilaţie şi de bucurie pură. Poetul percepe sonorităţile de fond ale Wasserului ca pe nişte semne cosmice: Râul Wasser se aude cum trece peste pietre. În acest climat, quasi-paradisiac, accentele de odã par fireºti: “O ! Wasser- te scriu ca pe-un parfum/ La foc de brad la jar la scrum/ Parfum din lacrima de vultur/Pe care l-am vãzut în moștenirea unui flutur.”
Lumea relevatã poetului este una fãrã ieri, fãrã azi, fãrã mâine, o lume fãrã anotimpuri; ea se instituie ca eternitate: “Se cuprind în spiralã anotimpurile într-unul:/ Anotimpul Wasserian”. («Anotimp wasserian»), În acest spațiu celest, metamorfozele din interiorul existenþei sunt uimitoare: „Gândul curge ca un râu, râul curge ca un vis», potolirea setei se face bând “numai clorofilă”, destinul poetului se preface în sintaxã, bineînþeles «o altfel de sintaxã”, rezultând dintr-o combinaþie insolitã a cuvintelor, orientatã spre o direcþie aproape ocultã, din semne banale cuvintele devin semne runice și prilejuri ale unor simpozioane consumate în dezlãnþuire deplinã, în care momentele de rostire academicã declină în deriziune, alternând cu scenele fericitelor libaţii: „cât despre virgule, ehei! ați așezat femei/ în locul lor ca tipografii/ De pe vremuri…/ Nici zei nici îngeri! Voi/ La trei cuvinte-aþi dat câte un cep/ Butoaielor din lemn de tei”. („Rotirea. Roata rostirii”).
Volumul „Sintaxa de pe Wasser” consolidează estetic profilul unui poet fecund, cu certe disponibilităţi lirice.”
Vasile Fanache – prefaţă la volumul ”Sintaxa de pe Wasser”, 2007


WASSEL PE WASSER

”Poetul, întors la elementele existenþei (Bhava), la faptul de a fi nomabil (padhartha), ca în matricea zeului Vishnu, adormit pe cobrã, la trezirea cãruia Timpul (Kala) apare ex nihilo, sau cum Brahma (Prajapati) pune în mișcare Roata Universului (pornind odatã cu ea și Timpul) spune despre Poem cã este însãși „Rotirea/ Roata rostirii”.
Prin volumul de faţă, Sintaxa de pe Wasser, frumoasã trimitere la originea sanskritã (ap) a cuvântului apă, îl gãsim/regãsim pe Horia Muntenus preocupat de textele sacre: „pentru că ochii mi-i las pe ora mitologiei/ la care spera doar tânărul Eminescu”. Și primul pas în descifrarea „textului” ºi-l însușește cu acribie și talent/har, prin nenumãratele „răsuciri ale cuvântului”.
A priceput lecţia de Yoga şi anume aceea că fără o înţelegere prealabilă a „condiţionării umane”, mai mult, a „decondiţionării” omului, cum o numea Mircea Eliade, nu este cu putinţă o înţelegere veridică a filosofiei indiene – „Începând de la Upanishade, India nu a fost preocupată serios decât de o mare problemă: structura condiţiei umane. (…) India s-a silit, cu rigoare inegală de altfel, să analizeze diversele condiţionări ale fiinţei umane. Ne grăbim să adăugăm că ea nu a făcut lucrul acesta pentru a ajunge la o explicaţie exactă şi coerentă a omului, cum a făcut, de exemplu, Europa secolului al XIX-lea când, ea credea că explică omul prin condiţionarea sa ereditară sau socială, ci pentru a şti până unde se întindeau zonele fiinţei şi a vedea dacã mai existã încã ceva dincolo de aceste condiþionãri” (M. Eliade, Yoga, Paris, 1960).
În filozofie, celebra Școalã din Milet, prin întemeietorul acesteia, Thales, afirmã cã substanþa ce stã la baza tuturor lucrurilor și se transformã în toate lucrurile este apa. Sigur cã da, ceea ce e cu adevãrat important, nu este soluþia atribuitã unei probleme, ci însãși problema. În cazul de faþã, nu trebuie sã ne lamentãm în discursuri și terminologii filosofice, deoarece avem în discuþie un volum de versuri remarcabil, ce trebuie tratat ca atare, chiar dacã sunt inevitabile trimiterile filosofice.
Horia Muntenus găseşte, într-adevăr, un element comun ce apropie cele două discipline, anume mirarea. Dacã pentru filosof aceasta reprezintã putinþa de a-și pune întrebãri la problemele ce ne împiedicã sã înþelegem lumea în întregul ei, Poetul, în schimb, o personificã, întocmai cum Appolonios din Tyana, cel care, ajungând în Mesopotamia și trecând Podul Eufratului (Zeugma), rãspunse celui ce încasa taxele – la întrebarea „ce duce cu el?” – urmãtoarele: „Duc cu mine, a spus Apollonios, Cumpãtarea, Dreptatea, Virtutea, Stãpânirea de sine, Vitejia, Supunerea; enumerând astfel mai multe nume feminine. Celãlalt, negândindu-se decât la slujba lui, spuse: „Dã-mi lista acestor sclave sã le notez în registru”. „ Nu se poate, rãspunse Apollonios, cãci eu nu duc cu mine sclave, ci stãpâne”. (Filostrat,Viaţa lui Apollonios din Tyana).
Astfel, pentru poet, Mirarea e însăşi Stăpâna, Verificarea şi mai apoi Asumarea propriilor versuri: „Poeþii poartã pe umeri/ Semnul exclamativ (zis ºi semn al mirãrii)/ Sã-l întindã peste râu ca pe un pod./ Ca pe un semn al minunii/ Ochiul magic al Adevãrului/ Are pleoapa cea finã/ Lustruitã în parafinã/ Pe lunã plinã/ Poeții îi furã din gene/ Și le pun virgule ca pe niște indicative/ Spre semnul minunii/ Adicã spre cel al mirãrii/ Pânã ce ele se topesc în luminã”.
Cu acest gând, la cârma unui vas de război (Wassel), însoţit de mateloţi neînfricaţi, „Amiralul cuvintelor”, căutând „un rãspuns în enigmaticã”, asemenea piraţilor comori, porneşte pe Wasser: „Cuvintele plutesc pe Wasser/ Ca niște corãbii de hârtie/ Poetul închide pleoapele și o razã de soare/ Îi învãluie fruntea – pare/ Un ofițer de marinã dar/ E un salahor învãluit într-un nor…// Pare/ Un fumãtor înrãit/ Ca un amiral cu o eșarfã la gât/ Amiralul cuvintelor de pe Wasser/ Stãpânul intuiților.”
În timpul petrecut pe Valea Wasser-ului, izvorât din Munţii Maramureşului, poetul „a întors propozițiile de pe o parte pe cealaltã parte/ Ca pe niște brazde de fân”. Zilele şi nopţile de pe Wasser capătă dimensiuni antice: „Prietenii adicã poeții s-au adunat într-un Cerc/ Unul dintre ei a urcat pe circumferinþã/ Și pãșește încet ca pe sârmã/ Are în mânã discursul. Cu mâna cealaltã/ Decupeazã din Cer bucãți mari de albastru. (…)// Tu îți aduci oare aminte? – cititor al vremii viitoare…/ Prietenii mei te bãnuie și te sperã în zilele/ Și în nopþile cãlãtoare/ Și își îmbracã veșminte alese pentru fotografii/ Pentru acea mare întâlnire cu tine – misterios și fãrã chip.” Ei merg în cerc, adică în jur, aidoma plimbărilor din Lyceu, ținând mãsura sintaxei dimineața și seara: „plecăm încă din zori să te cărăm/ În spate ca pe un sânge ca nişte fluturi”; „vine un lup dintr-o imagine veche/ Şi îmi şopteşte un vers pentru tine.”
Poetul este o fire aleasã – „rotunjeşte timpul/ Ca nişte fierari potcoave” – și orice fel, fapt de a fi, ca într-o rugãciune, începe cu pacea de dinaintea literei „A”. Urmează o tăcere de milenii. O lungă noapte însoţită de asprimea viforului, în care cuvintele se macină ca într-o uriaşă „Gură de Piatră” a Universului, mutã și ea, ce anunțã inevitabil clipa mãreþului „B”, pe care, însă, nu îl vom mai apuca niciodată: „În vântul de seară ţi-am zărit chipul/ Agăţat de perdelele albe – ai roşit toată/ Ai stins lampa de carte/ Încât eu m-am rătăcit printre litere/ Şi mi-am rănit sufletul de una dintre ele/ Ca de un spin.// A doua zi bătea un altfel de vânt…/ Rece – din munţi – şi tâmplele mele/ Ca două petece le-am cusut/ Ca pe nişte ochi pe acest vânt/ /Şi de atunci bate mereu acelaşi vânt/ Vânt în vânt în vânt în vânt/ Şi toate cuvintele au fost luate pe sus/ Pe o cărare”.

 3 indrea
Soarele rãsare la 7.28 și apune la 16.11.
După calendarul pe 140 de ani, mersul vremii este după cum urmează:
1-5 bine. 6 noaptea ninge. 7-17 ger tare. 18 nor. 19-20 moimã. 21 nor. 22-23
ninge. 24-29 ger şi ninsoare. 30-31 moale.

Îți scriu din larg, la cârma unei alte ambarcaþiuni, cu urãri de sãnãtate,
al tău camarad, Cavaler de Napocensis – 
Paul Duma - postfaţă la volumul Sintaxa de pe Wasser, 2007


ANOTIMP WASSERIAN

”Volumul Sintaxa de pe Wasser e un tablou al naturii, un joc al cuvintelor, în care Wasser-ul este prezenţa vie a trăirilor enigmatice ale poetului, trăiri curgătoare de speranţă, de dragoste, de prietenie.
Însuși poetul Horia Muntenus este un Anotimp Wasserian, un anotimp în care punctele cardinale sunt o spiralã a sufletului sãu, din care lacrimile curg ca niște ploi de stele peste stâncile cuvinte…
Fineţea şi profunzimea gândirii sale ne dăruiesc o poezie cutremurător de subtilă în sensibilitatea ei.
Citind versurile poetului Horia Muntenus, te simþi ca în faþa unei pânze a lui Picasso sau trãiești emoþia unei simfonii a lui Beethoven. Are acel CEVA, acea sclipire pe care o recunoști, pe care o simþi mai încolo de cuvinte… Fiindcã arta e poezie, e culoare, e muzica sufletului nostru. Iar acest poet știe sã nascã și sã renascã din cuvinte, lacrimi sau stânci de stele, curgându-și pios, dar mândru și abstract, destinul, ca apa Wasser-ului.”
Carmen Pascu, postfaţă la volumul „Sintaxa de pe Wasser”, 2007


HORIA MUNTENUS, UN POET AL NORDULUI, SINTAXA DE PE WASSER

”Trecut prin sita Destinului şi prefăcut din pulberea albă şi fină a timpului, Horia Muntenus ştie ca distanţa dintre poeţi se măsoară cu semnele obişnuite de punctuaţie. E unul dintre poeţii care se agaţă de stropii de ploaie, bate cu pioleţii în seară şi se prinde în frânghii de nori, ca să ajungă la cerul aninat de brazi. Din când în când, în vreme ce ridică serile ca pe nişte drapele, din cer coboară un vultur care-i mănâncă vocabulele din jăratecul focului ce arde în iarna de iulie de parcă ar ninge ori vocabulele pe care le aruncă în hăuri. Câteodată îi pare ca poezia are pântec de fată magică, pură – mare – candidă şi nevinovată, în vreme ce, aşteptând himere, speranţa îi atinge faţa. Uneori, din punctele cardinale, îi plouă shakesperian în suflet poveşti din alte timpuri şi-atunci versurile îi curg în Wasser ca nişte afluenţi. Tot pe Wasser a învăţat să împletească din părul lung şi negru al iubitei funii pentru păstrăvi, să urce pe sintaxă ca pe o scară şi să-şi adune predicatele de prin păduri. I s-a întâmplat chiar să se rătăcească printre litere şi să-şi rănească sufletul de una dintre ele ca de un spin. Aici, la sinodul cuvintelor de pe Wasser, pe acest pământ pe care frigul cade ca un asterisc, a aflat că prietenii mor lustruiti în tăişuri de lună şi că sufletele lor se odihnesc în cuvintele ce plutesc pe Wasser ca nişte corăbii de hârtie. Şi că atunci când dă ocol, poetul rotunjeşte timpul… le „răsuceşte” în cuvinte şi le oferă apoi cititorului într-o „sintaxă”.
Ioan Botiș – Gazeta de Maramureş, 3 septembrie 2007


„DESTINUL ESTE SINTAXĂ”

”Descriind consonanţa unei gândiri poetice mature cu subtilitatea unui limbaj echilibrat în nuanţarea deschiderilor cedate de un spectru larg de plastice metafore „Sintaxa de pe Wasser” atrage atenţia şi fascinează, oferind imaginea unei construcţii atent elaborate ce descrie un vast edificiu textual.
„Sintaxa de pe Wasser” se numără printre cele mai recente apariţii ale editurii Scriptorium din Baia Mare şi reprezintă încununarea unei intenţii mai vechi a poetului Horia Muntenus de a ilustra măsura unui „altfel de timp”, chemat să imortalizeze clipe în spatele cărora vom regăsi, întotdeauna, pe cei dragi. Astfel, nu întâmplător lucrările însumate în amintitul volum sunt dedicate unor foarte buni prieteni din Nord, din ţinutul Maramureşului.
„Sintaxa de pe Wasser” este sintaxa unui anotimp poetic, wasserian, chemat să desemneze acea metaforă în spaţiul căreia discursul poetic ar aminti Privirea – „imaginea” unei cunoaşteri. Păşind peste cuvinte şi peste propoziţii, văzul descoperă un act de geneză specific, un itinerar de reconstituire a „cărării cuvintelor”. „Destinul este sintaxă” ne spune poetul, iar „sintaxa este măsura omului”.
Ordinea discursului va descoperi prezentul în preajma unei iniţieri secrete în metafora timpului, precum în poezia „Upanishade”: „Vino-şi-şezi-şi-ascultă – îmi spune/ Slujitorul şamanismului. El are/ un ochi ceasornic şi de sub pleoape/ se scurg secundele. El are/ Celălalt ochi busolă şi din Iris/ Se formează cuvintele”.
Imortalizat în mit, timpul deconstruit, fãrâmiţat în cele mai mici particule, permite apropierea straturilor adânc sedimentate în retina opacă a ritualului modern de invocare a puterii miraculoase a Cuvântului. Există, pe de-o parte o moştenire secretă, adusă de dicolo de zorii primelor semnificaţii încrustate în corpul sintaxei. În direcţia acestei perspective, a comunica echivaleazã cu a exista. Existenţa presupune dinamismul gesturilor, întrunirea semnificaţiei în spaţiul artificial, străin şi imprevizibil al posibilităţii.
Edificiul textual reconstituie minuţios jurnalul unui arhitect de imagini destinat unui spaţiu biografic. Acest „altfel” de spaţiu localizat la nivelul Privirii va fi unul al arhivei, al stratului, al depunerii succesive de dimensiuni după o ordine întrunită la nivelul sintaxei limbajului. Amintita afirmaţie nu trimite însă în direcţia unei gramatici oarecare, stabilită apriori, ci la nivelul unui joc liber, asemenea unui bricolaj biografic. Sintaxa întâlnind sintaxa, semnificaţia întâlnind simbolul grafic…
Destinul „Sintaxei de pe Wasser” este acela de a permanentiza imaginea unei largi deschideri înspre semnificaţiile unei arhitecturi a iubirii de frumos. Acesta reprezintă, desigur, unul dintre motivele pentru care amintita lucrare ar putea fi descoperită din perspectiva unui fluent jurnal filosofic.”
Augustin Tătar – „ Informaţia de Cluj”, octombrie 2007