DAR, IATĂ TEXTUL SCRISORII:
Tulburătoare coincidenţă! Specialiştii de la NASA au botezat cea mai tânără gaură neagră dintre cele descoperite în Univers, "M 100". După un laborios şi temeinic gândit naufragiu, Ministerul Apărării Naţionale a devenit, după patru ani de conducere navală pe uscat, o adevarată gaură neagră, clădirea în care fiinţează instituţia purtând denumirea "Obiectivul M - 100". Sper ca noul şef al Statului Major General, căruia mă adresez prin scrisoarea alăturată, să scoată Armata României din gaura neagră în care a prăbuşit-o celebrul nostru amiral.
Cu încredere ăi speranţă,
Costinel Petrache
Scrisoare deschisă
Viitorului şef al Statului Major General,
Domnule general,
Vă scriu cu sentimentul temător al decenţei, dar, deopotrivă, şi copleşitor al responsabilităţii faţă de instituţia căreia îi datorez, ca om, totul, responsabilitate care, asemenea celor mai mulţi dintre noi, ai nimănui acum, n-a încetat să existe odată cu trecerea mea în corpul cadrelor de rezervă. Ba, dimpotrivă, există altfel – liberă de orice constrângere, lucidă, nepartinică, altruistă, critică, întotdeauna asumată...
Peste puţin timp (mult a fost, iată, oleacă a mai rămas!), dacă, cine ştie, nu apar imprevizibile circumstanţe anulatoare, mandatul actualului şef al Statului Major General se încheie. Odată cu el şi perioada cea mai tristă, tragică întru totul, a condiţiei militare naţionale, cum fu aceasta consacrată, afirmată şi confirmată în mai bine de un veac şi jumătate de istorie naţională.
Dar, negura mocirloasă a relaţiilor întronate în instituţie, consecinţele absolutismului alienant, prelungit spasmodic în împlinirea antiumană a conducătorului unic, bubele, viciile şi puroiul acestor patru ani şi mai bine, care au caracatiţat organismul militar românesc, metastaziindu-i interdependenţele şi curajul libertăţii instituţionale, dar şi individuale, se vor vedea cu adevărat după risipirea întunericului, când acesta va da brusc ochii cu lumina, când atitudinile vor putea să respire liber, când în Statul Major General, implicit în întreaga Armată, bucuria statornică a profesiei şi a conştiinţei de corp va fi „înghiţită” de normalitate. Ştim bine unde se află, unde a ajuns Armata României, după patru ani de ocârmuire străină oricărei morale a binelui, potenţată şi întreţinută de circumstanţe dintre cele mai murdare, pe care istoria prezentă, cea de mâine cu atât mai mult, le condamnă şi le va condamna cu maximă severitate. Îmi repugnă orice aluzie la „greaua moştenire”, orice atribuire a unei neîmpliniri sau alta „grelei moşteniri”. Acestea îmi par, în ultimă instanţa, măşti străvezii ale neputinţei, incompetenţei, imoralităţii. Chiar aşa stând treburile, domnule general, nimeni nu poate să facă abstracţie de faptul că veniţi la conducerea unei Armate demoralizată până la alienare, batjocorită până la disperare, umilită până dincolo de marginile firii, dezarticulată relaţional, persecutată moral, deposedată cu brutalitate de drepturile, chiar şi de obligaţiile, constituţionale, pulverizată şi distrusă psihic.
Nu ştiu cine trebuie să fie şef al Statului Major General, nu am nici măcar căderea opiniei, plină de gravitate şi asumare istorică, ştiu însă, am susţinut explicit, cine nu trebuie să fie şef al Statului Major General. Mai ştiu, cine se bate şi cine nu se bate pentru această demnitate, cine o râvneşte şi cine nu, cine dă acatiste pe la tot felul de mănăstiri, cabinete şi biserici spre a-l îndupleca pe Cel de Sus să-l mai împingă o treaptă, cine trage tot felul de sfori şi cine nu, spre a ocupa această funcţie, de o responsabilitate imensă, covârşitoare, la care în mod firesc nu s-ar angaja conştiinţele insalubre, spiritele incolore şi competenţele clătinânde, decorative ale rostului militar. Dar, pe-aici pe la noi, este posibil orice. Despre fiecare dintre aceştia, libertatea, cel puţin cea pe care sunt capabil să mi-o asum, îmi îngăduie să am propria mea opinie, propriile mele păreri... Iată de ce, îmi este relativ uşor să mă adresez dumneavoastră, domnule general, care veţi fi rânduit să împliniţi istoric această demnitate naţională.
Domnule general,
Mă adresez dumneavoastră, oricare aţi fi în sala de aşteptare a celei mai înalte demnităţi militare, îngăduindu-mi cu deferenţă să vă supun atenţie neliniştile mele regăsite cognitiv în înţelegerea de azi şi nu numai a condiţiei militare. Iată-le...
1. Reabilitaţi degrabă prestigiul celei mai înalte demnităţi militare a statului, compromis şi mutilat până la descompunere de anonimul dumneavoastră predecesor. Aduceţi în conduita dumneavoastră, drept pildă, oricare din exemplele înaintaşilor dumneavoastră şi ridicaţi-vă, măcar, la înălţimea faptelor lor ştiute de istorie.
2. Luaţi neîncetat în seamă faptul că, fiind unul dintre generalii de prestigiu ai Armatei României, nu sunteţi singurul care merită această demnitate. Sunt, poate, generali mai buni decât dumneavoastră, care, prin merite dovedite şi nu doar proclamate, ar fi fost la fel de îndreptăţiţi să ocupe această funcţie, dar numai „întâmplarea” a făcut să fie altfel.
3. Nu uitaţi de unde aţi plecat, nu uitaţi că ascensiunea dumneavoastră a început din bocancii înnoroiţi ai poligoanelor de instrucţie, dar mai cu seamă nu uitaţi că mâine-poimâine, mai devreme sau mai târziu, respectul de care vă veţi bucura ca fost, este, esenţial şi irevocabil, calificativul ultim acordat personalităţii dumneavoastră.
4. Apropiaţi-vă de cei care au puţin şi se mulţumesc cu atât şi trataţi cu prudenţă pe cei care au mult şi care nu se mai satură. Aceştia vor mereu mai mult, mereu mai mult...
5. Colaboraţi productiv, fără să abandonaţi câtuşi de puţin arhitectura şi esenţa demnităţii militare, cu ministrul care respectă şi iubeşte aplicat Armata şi nu intraţi în cârdăşie cu impostori, ticăloşi, aventurieri şi nemernici ajunşi, prin înţelegeri de tarabă şi trădări de crez şi ideal, în fotoliul ministerial al Apărării.
6. Intăriţi fraternitatea dintre arme, atât de greu încercată în anii din urmă. Trataţi fratern, cu un plus de înţelegere şi apropiere, camarazii din Forţele Navale. Marinarii militari au fost dintotdeauna, sunt şi, nu am nicio îndoială, vor fi oameni minunaţi, camarazi de excepţie, profesionişti desăvârşiţi. Ei nu au absolut nicio vină că un impostor, un nevrednic întru toate, ajuns să conducă Armata României, a dezlănţuit din primul moment o represiune dintre cele mai abjecte împotriva celorlalte arme, cu precădere împotriva liderilor din Forţele Terestre. Da, nu am uitat, şi Forţele Aeriene au fost decapitate!
7. Fiţi neîncetat aproape de talpa tăvălită a Armatei. Fără ei, dumneavoastră, şef al Statului Major General, nu aţi avea niciun sens. Deopotrivă, luaţi în grijă şi ascultare tovarăşii noştri de muncă civili. Ei sunt militarii fără uniformă ai Armatei.
8. Nu vă îndepărtaţi prietenii de-o viaţă, în beneficiul circumstanţial al „prieteniilor” care se vor înmulţi epidemic în jurul dumneavoastră. Adevăratele prietenii se nasc şi se dezvoltă spre a rămâne, în anii frumoşi, simpli şi neîntinaţi ai vieţii, când nimeni nu cere nimic nimănui.
9. Aduceţi-vă în sprijinul imediat, cursiv al rolului dumneavoastră formal, colaboratori pe care-i consideraţi mai buni, mai valoroşi decât dumneavoastră, capabili să vă îndrepte fără nici cea mai mică reţinere erorile, să vă împlinească înţelegerile, să vă optimizeze oportun deciziile, şi nu colaboratori care să-şi snopească traumatizant călcâiele, urlând, cu pieptul încărcat de spume, „Am înţeles!”. Aceştia din urmă vă vor duce spre pierzanie. Nu uitaţi că de subordonaţi slabi se înconjoară doar şefii slabi; şefii puternici îşi doresc subordonaţi puternici. Exemplul oferit de cel mai slab dintre şefii care au condus Statul Major General, trebuie avut neîncetat în seamă.
10. Concentraţi-vă programatic atenţia asupra evoluţiei profesionale şi împlinirii umane a cadrelor tinere – ofiţeri, subofiţeri, militari angajaţi. Ei sunt temeiul de azi al vitalităţii militare şi substanţa ei de mâine. Pe ei, jertfe uitate curând, îi aducem din războaie de departe în sicriele sigilate ale morţii pentru România, pe ei şi nu pe cei care decorează slinos birourile care le justifică existenţa sau cabinetele şefilor care nu prea ştiu de unde vin, dar ştiu pe de rost încotro se îndreaptă.
11. Daţi credit loialităţii, dar celei care respiră prin performanţă, nu prin intense şi neobosite exerciţii de măgulire a sensibilităţilor atrofiate; loialităţii prin cultivarea demnă a subordonării, nu prin devertebralizarea nechinuită a reprezentării; prin autodepăşirea referenţială a limitelor, nu prin acordul cu îngăduinţa tacită a mediocrităţii; prin libertatea deplină a spiritului, nu prin aservirea lui oleaginoasă; prin curajul firesc de a spune ceea ce gândeşti, nu ceea ce convine corzile sensibile ale auzului unidirecţional...
12. Între militari nu sunt decât diferenţe de grad şi rol. Preţuiţi-i şi iubiţi-i pe toţi deopotrivă şi în egală măsură şi nu uitaţi o clipă faptul că cei cu grade mici sunt mai apăsaţi de nevoi, mai singuri în faţa greutăţilor, mai expuşi nedreptăţilor, fie acestea cronice sau conjuncturale. Pe ei ascultaţi-i mai mult, mai atent, mai cu grijă...
13. Recurgeţi neîntârziat la neutralizarea morală a apropiaţilor incolori ai, încă, actualului lider. Ei au fost instrumentele de descurajare, aplatizare şi nonsens ale celui dintâi amiral de uscat al tuturor timpurilor, spirite oleaginoase, lipsite de personalitate, avide de mărire, putere şi bani. Aceştia vă pot fi de folos prin decenţă, reţinere şi trudă concretă, nu doar asumată. Credibilitatea acestora, în rostul ei complex, înrâuritor, este compromisă irecovacabil.
14. Dislocaţi „baronii locali” ai Armatei şi orientaţi-le utilitatea spre îndeletniciri conforme posibilităţilor lor generale şi particulare şi nu cu capacitatea de a se superpune sistemului, spre a-l stoarce de vlagă, demnitate şi onoare. Păstrarea lor vă decredibilizează, prelungind agonia şi teama, certificând metastaza.
15. Îndreptaţi, atât cât este posibil, moral cel puţin, nedreptăţile care au afectat grav oameni şi care au schimbat destine.
16. Reinstauraţi dreptul cursiv al bucuriilor mărunte, inerente oricăror construcţii/aşezări lucrative, şi eradicaţi cu maximă asprime delaţiunea, ipocrizia, impostura şi servilismul. Ele au nenorocit seninul şi încrederea dintre oameni!
17. Prezenţa României în NATO nu înseamnă, din perspectiva imediată a filozofiei euroatlantice, doar trimiterea militarilor români în teatrele de operaţii, ci şi impunerea aplicată a înţelegerilor noastre despre evoluţia fenomenului militar contemporan în dezvoltările conceptuale ale strategiilor nord-atlantice. Cei aproape cinci sute de doctori în ştiinţe militare, dacă nu cumva mai mulţi, trebuie să-şi dovedească meritul acestei ajungeri.
18. Consolidaţi neîncetat unitatea de corp a Oştirii, dezvoltaţi preţuirea jumătăţii active a condiţiei militare pentru cealaltă jumătate, din rezervă, şi puneţi în rost formal instituţia celor care au condus Statul Major General. Rămaşii în viaţă sunt un patrimoniu care nu trebuie lăsat în plata Domnului!
19. Reuniţi sub autoritatea dumneavoastră valorile cursive ale instituţiei militare naţionale, de oriunde ar fi acestea, active sau în rezervă. Centraţi-vă proiectele, edificările şi aşteptările pe valorile dovedite ale instituţiei militare naţionale, sunt asemenea valori, şi nu pe altitudini de carton, gonflate la maxim de conjuncturi derizorii. Preţuirea integrală a valorilor condiţiei militare naţionale este imperativă.
20. Recurgeţi, în regim de primă urgenţă, la angajarea şi asumarea explicită a unui program de încurajare morală a Armatei şi de recredibilizare socială a condiţiei militare naţionale. Ieşirea din această prăpastie, a lipsei de încredere în condiţia militară şi în rostul social al Armatei, este imperativă, întrucât, dincolo de orice detaliu de ordin economic, criza este morală. Şi nu uitaţi, pierderea încrederii sociale este greu reversibilă.
21. Reconstruiţi neutralitatea politică a instituţiei militare, afectată profund, în special în straturile superioare, de imixtiunile oligofrene ale trepăduşilor şi lepădăturilor politice. Sfidaţi făţiş, ferm şi, dacă este cazul, brutal orice încercare de amestec politic în treburile Armatei, oricare ar fi culoarea rujului politic de pe buzele nesătule de neadevăr extrem.
22. Valorificaţi potenţialul de preţuire a instituţiei militare naţionale, încă existent semnificativ şi în forme concrete, din spaţiul social românesc. Altitudini de necontestat ale elitei intelectuale naţionale, care acordă maximă preţuire instituţiei militare, sunt, din păcate, ignorate sau tratate cu o condamnabilă neconsiderare.
De asemenea, domnule general, să nu fiţi încă o botniţă de serviciu aplicată Armatei României, ci cuvântul ei liber, demn, constituţional, astfel încât în respiraţia şi în silabele bine rostuite ale cuvântului dumneavoastră să se regăsească respiraţia şi silabele de gândire, aspiraţii şi aşteptare ale fiecărui militar, ale întregului organism militar naţional. Să nu scape atenţiei dumneavoastră dezobedientizarea politică a ierarhiei militare şi excluderea amestecului politic în treburile cu inalienabil specific militar; „spargerea” entităţilor cu manifestări sectare şi îndepărtarea nucleelor în jurul cărora acestea gravitează; decăpuşarea folosirii banului public şi îndreptarea riguros controlată a acestuia pe drumul maximei eficienţe, în folosul constituţional al Armatei; erodarea îngrijorătoare a autorităţii formale, cu consecinţe nemijlocite în croirea unei stări de fals şi incertitudie a raporturilor dintre şefi şi subordonaţi şi câte-or mai fi...
Domnule general,
Chiar râvnită îndelung, nu acceptaţi această funcţie doar spre a defila copleşit de măreţie şi importanţă în faţa oglinzii din sufragerie; acceptaţi-o doar dacă, în forul dumneavoastră interior, sunteţi dominat de certitudinea că îi puteţi împlini deplin răspunderile. Oricât de mult aţi râvnit-o, de nu sunteţi vrednic de această demnitate, refuzaţi-o. Nu oricine, domnule general, se poate înălţa până la un gest de o asemenea măreţie morală, de o asemenea onoare – să refuze întâia demnitate militară a ţării sale!
Domnule general,
Mi-am îngăduit aceste gânduri care, poate, nu sunt doar ale mele, mistuit de dorinţa de a-i fi oleacă mai bine instituţiei căreia, tot restul zilelor mele, nu am să-i pot oferi îndeajuns de mult, spre a-i arăta recunoştinţa pe care i-o port. De asemenea, mi le-am îngăduit deoarece am câţiva ani peste anii dumneavoastră, cunosc realităţile morale care vă responsabilizează de-acum existenţa şi, nu este lipsit de importanţă, am învăţat câte ceva din propriile mele greşeli.
Iar mie, în încheiere, vă rog să îmi permiteţi să îmi iubesc în continuare instituţia nu mocirlându-mă la picioarele liderilor ei, ci arătându-i pe mai departe, de-or mai fi, bolile cronice, viciile incurabile, bubele puroinde şi nu poticnelile de parcurs.
De vă veţi fi gândit şi dumneavoastră la toate acestea, cu atât mai bine.
Cu consideraţie,
Colonel (r) Costinel Petrache
