n. 31 ianuarie 1937
+ 18 iulie 2010
“Unul din singuraticii şi cei mai dragi oameni ai vieţii mele este poetul, prozatorul, ironistul şi, mai presus de toate acestea, omul Mircea Micu. După părerea mea nătângă de vis, de noapte, de coşmar fericit, el este clonţul vârât în realul vieţii mele din viaţa petrecută a lui Eminescu, a lui Slavici şi a lui Caragiale… De stau şi sunt liniştit, pe toate vârfurile cu zăpezi le numesc Mircea“. (Nichita Stănescu)
NOCTURNĂ
Eu dorm în patul unui mort,
Şi noaptea mă trezesc din somn
Şi văd cum peste trupul meu
Se-apleacă, surâzând, un domn.
Are un chip frumos şi alb
Şi când zâmbeşte, mi se pare
C-aud lătrând întârziaţi
Câinii zăpezilor polare.
El însuşi vine de la Nord
Şi răspândeşte din veşminte
Un frig ciudat, răcoare grea,
De nemişcate oseminte.
Nu mă întreabă cine sunt
Surâde unui gând şi tace
Şi doar pupilele mă-mpung
Din groapa lor, ca nişte ace.
Eu dorm în patul unui mort
Şi nu ştiu cine e şi când
Vine din partea lui de frig
Şi mă priveşte-aşteptând…
