Instituţionalizarea Folclorului, realizată în România după modelul bolşevic al Uniunii Sovietice a însemnat o mare izbândă pentru uniformiştii popoarelor şi pentru comunismul universal.
Instituţionalizarea manifestărilor tradiţionale ale unui popor însemna exercitarea de către puterea ideologică a controlului asupra sufletului acelui popor. Instrumentele propagandistice câştigau pe de altă parte o nouă metodă de manipulare a masselor cărora le puteau modifica după voie gândirea şi reacţiile, cărora le puteau induce impulsiuni noi (înlocuindu-le pe cele vechi - obiceiuri din tiparele Tradiţiei) şi cărora le puteau modela comportamentul. Ştiut fiind că Folclorul este, în mod istoric, leagănul formativ al caracterului individului, exercitarea modificărilor folclorice putea aduce regimului roşu satisfacţia că individului i se putea aplica educaţia urmărită. Spălarea creierului ţăranului român, alterarea conduitei lui culturale... îl transformau într-o pradă uşoară pentru activistul de partid. Fiindcă Partidul avea nevoie de formarea Omului Nou, de o "Nouă Cultură", prin urmare şi de un "Folclor Nou". Insinuându-se insidios în societatea rurală şi ademenind, organizatorii "spectacolelor" şi ai "bucuriilor rurale" îşi fondau acţiunea lent distructivă aupra Tradiţiei. Urcarea ţăranului pe scena de "spectacol", elogierea savantă a calităţilor sale în faţa publicului, elogiere acompaniată de ropote de aplauze, îl determinau pe ţăran să uite de mişcarea de rezistenţă şi să se abandoneze acestei modelări "culturale" care îl transforma într-un obedient, rob al unei doctrine străine. Ţăranul de la 1947 avea cultura sa milenară, obiceiurile şi manifestările şi Înţelepciunea Tradiţiei. La 1947 se înfiinţa Republica Populară şi Ansamblul Ciocârlia al Armatei. În anul 1958, după aproximativ zece ani de la fondarea acestui ansamblu al folclorului instituţionalizat, trupele sovietice se retrăgeau din România. Hegemonia culturală a Uniunii Sovietice, hegemonie a marxism-leninismului, a dialecticii materialiste, era instaurată.
"Imediat după anul 1944 a început agresiunea în arta coregrafică tradiţională şi acest lucru cu bună ştiinţă. Sub deviza “noi vă ajutăm,” au apărut diverşi specialişti sovietici în frunte cu Ivan Vasilievici Kurilov din Moscova, discipolul numărul unu al lui Igor Moisiev care în perioada anilor 1949-1950 la Bucureşti s-a ocupat direct de formarea şi creşterea sistematică a maeştrilor şi dansatorilor în spiritul caracterului sovietic, dorind prin aceasta ca în timp să uniformizeze dansurile din spaţiile comuniste creând acel folclor comunitar slav. Se dorea de fapt dezmoştenirea coregrafică a românilor şi încadrarea lor în marea familie slavă. Odată formaţi, aceşti meşteri şi-au format la rândul lor “învăţăcei” care au împânzit ţara şi s-au pus pe lucru dând dovadă de inconştienţă nerealizând că au devenit de fapt duşmani ai dansurilor noastre strămoşeşti şi nu mentori. În acest fel, treptat, s-a mutat centrul activităţii coregrafice spre oraş înfinţându-se foarte multe formaţii de dansuri pe lângă marile întreprinderi. Apoi s-au organizat festivaluri punând faţă în faţă de nenumărate ori frumoasele dansuri ale ţăranilor cu formaţiile orăşeneşti care prezentau montări îndepărtate de specificul zonei pe care îl reprezentau. Am ajuns să ne debarasăm şi de frumosul costum autentic şi să îmbrăcăm formaţiile în costume artizanale defilând în scenă în formă de pluton cu rubaşcă. Oare am văzut noi vreodată la hora satului fete îmbrăcate la fel?
(...)
Un alt element care a dus la denaturarea dansurilor populare a fost promovarea non valorii
în detrimentul valorii. Acest lucru s-a materializat prin promovarea unor instructori slab pregătiţi profesional care nu au realizat culegeri în teren, ba mai mult, au devenit creatori de dansuri, vă închipuiţi, fără a avea o bază documentară şi necunoscând specificul zonei. Nu în ultimul rând, la festivaluri şi concursuri „marile jurii” dădeau premii în funcţie de obolul primit, judeţele crescând aceste premii pentru a fi în fruntea întrecerii. S-a ajuns până acolo încât o formaţie să primească uneori şi două premii. Şi, ca dansul să fie glazurat, se mai adaugă şi acompaniamentul muzical, în majoritatea cazurilor, nespecific zonei şi cu o componenţă instrumentală îndoielnică.
(...)
Un rol negativ în perioada comunistă l-au avut şi ansamblurile folclorice profesioniste care
prin montările lor au promovat caracterul şcolii sovietice, constituind o sursă de inspiraţie proastă pentru formaţiile de amatori care se chinuiau să le imite. Prin aceste ansambluri, cum a fost „Rapsodia Română”, „Doina” al armatei s-a încercat promovarea dansului tematic muncitoresc epidermatic în detrimentul spectacolului de creaţie folclorică autentică. Aceste formaţii mamut au dus la apariţia coregrafiei geometrice de companie în detrimentul specificului „horei săteşti” şi al tarafului tradiţional". (prof. Ciprian Cipu - "DE LA DANSUL TRADIŢIONAL LA AGRESIUNEA CONTEMPORANĂ", Supliment al revistei Timisiensis „Tezaur folcloric bănăţean”, 2001 p.24 - 31)
"La fel ca naţionalizarea aplicată în mediul urban, colectivizarea din mediul rural a constituit una dintre cele mai radicale şi decisive expresii economice ale politicului. Cu titlul de teză personală, voi spune că, odată cu acest moment istoric, „noul folclor", abia născut, a intrat tot mai mult pe fagaşul artificialităţii, al lipsei de realism (în sensul concret, convenţional), al lipsei de sinceritate, al condiţiei de folclor de comandă şi de uz exclusiv convenţional, public şi scenic.
Dar până să realizeze tot ţăranul neconcordanţa dintre colectivismul colhoznic şi spiritul său, deci până să realizeze inclusiv sărăntocul arivist şi avantajat metehnele noului sistem, stimulat sau nu, folclorul a apucat, totuşi, să laude actul.
(...)
În opera de dirijare a folclorului înspre propaganda comunistă, un nou impuls îl va da proclamarea Republicii. Iată de ce culegerea de Colinde şi cântece pentru datinile de Crăciun (fără autor, Bucureşti: Ministerul Învăţământului Public, Educaţia tineretului, 1948, p. 17) se deschide cu un Imn dedicat Republicii Populare Române. Muzica e scrisă de cel mai notoriu compozitor comunist, Matei Socor - autor şi al imnurilor naţionale care au durat din 1948 până în 1977 -, iar versurile sunt semnate de Aurel Baranga.
(...)
Din nefericire, nu doar poetaşi marginali şi mediocri şi-au dat mâna la influenţarea creativităţii populare cu idei şi expresii ale antagonismului socio-economic şi cu partipris politic. Elementul parvenire - caracteristic revoltei şi revoluţiei socialist-colhoznice - s-a generalizat în toate sferele acţiunii, culturii, ştiinţei şi creaţiei româneşti. A avut loc o afirmare sau o parvenire şi în domeniul folcloristicii.
(...)
unii intelectuali, culegatori sau inclusiv cercetători ai folclorului indicau şi solicitau ţăranilor comiterea de cântece şi poeme care să reflecte înnoirile socio-economice şi ideologia comunista de dupa 1945. Ziarele vremii supurau de creatii folclorice si asa-zis populare ale caror autori rurali erau fictivi, dar care ar fi putut deveni (un fel de) folclor, fie şi numai parţial. Instituţii culturale sau de cercetare chiar au achiziţionat apoi, prin intermediul Festivalului Naţional „Cântarea României", şi au stimulat consistent contribuţii poetice şi muzicale de obedienţă politică emfatică.
(...)
În anii '70-'80, orice interpret de radio sau de televiziune, ca şi orice disc cu muzică populară, apărea doar dacă avea la început o piesă-două-trei de „folclor nou", de socialism declarat. În tot acest oportunism nu trebuie vazută doar presiunea sau teroarea oficială. Uneori răzbate şi poate fi văzută şi o oarecare patimă sau fudulie subiectivă - a cărei sursă a putut fi inclusiv complexul supralicitat al originii socio-economice precare." (Marin Marian Balaşa - Economia folclorului politic (III -V, "Cultura", "Săptămâna financiară". 22 iunie; 6 iulie 2007).
