Motto1:
"Unii au privit folclorul ca pe o relaxare, dar eu spun că folclorul nu este o relaxare. Actele artistice fără valoare sunt la fel de păgubitoare, grave pentru societate, ca infracţiunile şi ar trebui pedepsite ca atare.
În ultimul timp, asistăm la o degenerare a folclorului; în scop comercial, orice cântec vechi serios suferă modificări: este pus pe un ritm săltăreţ (nu de puţine ori, doine au fost transformate în chip barbar în aşa-zise “cântece de joc”) şi cântecul devine în acest fel uniformizat, plat (folclorul fiind de regulă caracterizat prin variaţii de măsuri în cadrul unui cântec).
O altă problemă este înlocuirea textului cu versuri ce nu au nici o legătură cu folclorul autentic, ajungându-se la mutilarea gravă a semnificaţiei iniţiale a mesajului. Cântecul devine astfel superficial, lipsit de profunzime şi sărăcit în esenţa sa, ajunge în ultimă instanţă, o non-valoare.
Dar care să fie cauza acestei decăderi? : e însăşi degenerarea sufletului omului, sărăcirea sa spirituală, cântecul fiind oglinda sufletului. Cum e omul aşa-i şi cântecul." - Grigore Leşe
Motto2: "Muzica populară nu are nici o legătură cu muzica tradiţională. Este un produs artificial, apărut din diferite raţiuni şi predispus înnoirii, în timp ce muzica tradiţională nu evoluează, ci se transmite din generaţie în generaţie precum limba maternă. Nu cred că folclorul tradiţional, prin transmiterea despre care vorbeam, a fost supus unor intervenţii atât de violente încât să se transforme în aşa-numita „muzică populară". Muzica populară este altceva. Este golită de mesajele transmise pe plan ceremonial şi se îndreaptă spre o altă finalitate, cea comercială. Practic, transformă actul folcloric într-un bun de consum, tributar modei şi exploatat ca atare. Din cauza invaziei kitsch-ului în aceasta zonă, publicul avizat refuză orice fel de ofertă grefată pe tradiţional, iar majoritatea tinerilor au pur şi simplu oroare de tot ce înseamnă folclor." - Grigore Leşe
"Manifestările" aveau loc sub egida Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, fiind inaugurate în anul 1976, după desfăşurarea primului "Congres al culturii şi educaţiei socialiste" al P.C.R. din 2-4 iunie acelaşi an, având această denumire "inspirată" de eseul omonim „Cântarea României”, al lui Alecu Russo. Era vorba despre o "amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural artistică de creaţie şi interpretare, menită să îmbogăţească şi să diversifice viaţa spirituală a ţării, să sporească aportul geniului creator al poporului român la patrimoniul cultural naţional şi universal.” Orice reprezentaţie trebuia să obţină aprobarea „activiştilor” de partid responsabili cu organizarea Cântării României, prezenţi în fiecare întreprindere şi în fiecare sat; orice creaţie artistică, dar şi tehnică, manifestările, spectacolele folclorice de amatori, ca de altfel şi reprezentaţiile teatrale, etc. trebuiau supervizate de Cenzură. Prin urmare, avem un for decident, un conclav, un "consiliu" a cărei autoritate deţinea controlul asupra structurii, calităţii şi mesajului "spectacolului" organizat. Fără îndoială că avem un dirijism ideologic al cărui scop e uşor sesizabil: transformarea ţăranului român, în primul rând prin modificările pe care le suporta folclorul (atât la nivelul liniei melodice cât şi la nivelul structurii versificaţiilor) şi mai apoi prin modificarea comportamentului social: folclorul era luat din firescul autenticităţii exerciţiului său de trăire ritualică rurală şi adus pe scenă, în bătaia, la propriu, a reflectoarelor, în spaţii citadine, ţăranul fiind numit "artist amator", fiind obişnuit, încetul cu încetul, să fie considerat vedetă: doar sălile arhipline ale caselor de cultură din marile municipii îl aplaudau frenetic! Oare aplauzele fac parte din inventarul tradiţional folcloric? Răspunsul fiind negativ, ţăranul adus cu atocarul la oraş, hrănit gratuit, în baza bonificaţiilor încurajării culturii peceriste, la restaurantele de clasă înaltă, uneori cazat în hoteluri, resimţea mândria insolită a vedetei populare fiindcă era aplaudat, îndelung aplaudat şi în ovaţii... şi devenea atît de maleabil,"flexibil" la modificările care i se sugerau în folclorul pe care trebuia să îl interpreteze. Acestui ţăran i se dădea atenţie. Cultura socialistă i se părea bună. Păi cum altfel? Avea senzaţia, şi chiar percepea asta, că face parte dintr-o elită. Avusese norocul acesta - să cânte şi să joace - şi acum era băgat pentru asta în răsplata tovarăşilor activişti de partid. "Cântarea României" era un festival concurs... el putea fi beneficiarul premiilor şi medaliilor. Era o platformă de lansare a lui în această arenă atât de spectaculară a scenei. Şi, paradoxal, în acei ani era difuzat serialul de televiziune "Dalas", şi se găsea chiar gumă de mestecat. Era fermecător să vezi în duminicile marelui oraş, capitală reşedinţă de judeţ, în Centru, autocare pline cu formaţii de dansatori şi zeci de instrumentişti sosiţi de la ţară, de prin satele româneşti adunaţi: oameni cu "talente". Da: aveau talent. Talentul mergea mână în mână cu guma. Cofetăriile erau asaltate, restaurantele idem. Pantofii negri pe care îi aveau tinerele "ţărăncuţe" mergeau mai ales în locul opincilor. Spectacolul nu se desfăşura doar pe scenă ci şi pe străzi, ca o defilare liberă a "portului popular". Daaa, populaţia oraşului, daaa, se oprea pe trotuare din mers, îi privea admirativ pe aceşti "rapsozi ai cântecului popular", pe aceşti "minunaţi membrii ai ansamblurilor noastre de dansatori populari" (Fiindcă noi nu mai aveam jocul - ci "Dansurile populare"). Şi daaa, minunatele costume populare ale fetelor noastre tinere care beau sucuri din sticlă, cătrinţele şi cămeşile... erau văzute şi preţuite. La colţ, flăcăii suflau din saxofoane şi din taragoate. Aşa, în dodii, să se vadă, ca nişte semnale că da, erau artiştii cei mari, sosiţi ca fotbaliştii străini şi de culoare din RFG. Era Cultura de Masă.
"Rezultatul "epocii de aur" la capitolul cultură tradiţională îl putem "admira" astăzi, mai bine ca oricînd. "Cântarea României" e în floare: ţaranii, în loc să se manifeste în comunitate (iar noi să mergem cu emoţie la ei pentru a-i vedea şi asculta), cântă, cioplesc troiţe, pictează icoane, cos, torc, etc. .... în Muzeul Satului, al Ţăranului Român şi prin toate parcurile Bucureştiului. Dacă cineva crede că aceasta este promovarea culturii tradiţionale, se înşeală amarnic. Ţăranii trebuie încurajaţi să trăiască aşa în satul lor iar cei care au talente deosebite şi contribuie la perpetuarea tradiţiei ar trebui plătiţi lunar cu banii aruncaţi "specialiştilor" în organizarea acestor festivaluri absurde, care nu folosesc nimănui." - Grigore Leşe ("Maestrul Grigore Leşe despre cântecul transilvănean" - interviu realizat de Horaţiu Damian, FAPTA TRANSILVANĂ 5.07.2007)
