DAN VOINEA - "FATA MARE A PROCESULUI LUI CEAUSESCU"

Andra Dumitrescu, colega mea, prietena mea şi colaboratoarea blogului meu, i-a luat acest interviu lui Dan Voinea. L-a publicat in "Obiectiv Gorj". Este important să il privim şi pe Dan Voinea, el este o "piesă" de bază pe tabla de şah a "Revoluţiei" de la 1989. S-a oferit voluntar să il acuze in calitate de procuror pe Nicolae Ceauşescu - presedintele comunist fusese, APRIORI "PROCESULUI", CONDAMNAT LA MOARTE de către Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Atanasie Victor Stanculescu şi Voican Voiculescu. Iată mărturia sa, mărturie care il acuză. L-ar omorâ pe Ceausescu şi azi, intr-un la fel de mizerabil "proces". Dan Voinea nu şi-a taiat venele, nu şi-a tras un glonte in cap, nuşi-a pus sfoara de gât ca Iuda şi nu s-a otrăvit ca Mădălina Manole. Ii place să se considere indreptaţit să ia şi să işi consume "pensia nesimţită".
H.M.

Cine este de fapt procurorul Dan Voinea?

Dan Voinea este general şi fost magistrat militar. Procuror militar din anul 1982, a deţinut şefia Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între anii 1997 şi 2000. În decembrie 1989, a fost procuror în procesul soţilor Ceauşescu, la acea dată având gradul de maior la Direcţia Procuraturii Militare. Procurorul Dan Voinea a participat, la cerere, la procesul Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu, el întocmind rechizitoriul pe baza căruia cei doi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, în 25 decembrie 1989. Generalul magistrat Voinea este cel care a instrumentat două dintre cele mai importante dosare post-decembriste, cel al mineriadei din 13-15 iunie 1990 şi cel al Revoluţiei din decembrie 1989. În 21 aprilie 2006, Dan Voinea a fost numit în funcţia de procuror militar şef adjunct al Secţiei Parchetelor Militare, din cadrul Parchetului General. Până în octombrie 2007 a deţinut şi interimatul şefiei Parchetelor Militare. În 23 octombrie 2008, procurorul general al României, Laura Codruţa Kövesi, a cerut revocarea sa din funcţia de adjunct al şefului Secţiei Parchetelor Militare pentru nefinalizarea nici după 18 ani a dosarelor revoluţiei şi mineriadelor...

Acum l-am întâlnit la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Despre procesul comunismului, care la noi nu a avut loc, spune: "Procesul comunismului este un proiect pentru că până acum acest lucru nu s-a realizat de către organele de Justiţie, în instanţă nu au ajuns, aşa cum ar fi fost normal şi firesc aceste cauze. Cert este că regimul comunist de care ne-am despărţit în decembrie 1989 a venit la putere prin crimă. Comuniştii erau oameni fără bani, iar în momentul în care au venit la putere, primul lucru pe care l-au făcut a fost să pună mâna pe averea celor care au muncit să o facă, au naţionalizat băncile, uzinele, fabricile. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, pentru că aceiaşi comunişti de care se pare că nu ne-am despărţit în decembrie 1989, încearcă să se privatizeze pe bunurile pe care le-au luat atunci când au venit la putere. De fapt, nu sunt aceiaşi comunişti, sunt copiii lor!... Moralitatea care a caracterizat poporul român trebuie să îşi ducă misiunea până la capăt pentru a pedepsi crima. Justiţia, până în prezent, nu făcut-o pentru că nu a vrut. Celelalte state est europene au făcut-o. Nu au vrut miniştrii de Justiţie şi procurorii generali, care s-au opus permanent. Dopul a fost la Parchet".

În 20 martie 2009, prin decretele semnate de Preşedintele Traian Băsescu, generalul maior magistrat Dan Voinea a fost revocat din funcţia de procuror şef adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în 1 aprilie a fost pensionat. În noiembrie, Traian Băsescu a cerut reactivarea procurorului Dan Voinea, acum pensionar, ca să rezolve dosarele revoluţiei. CSM a refuzat cererea făcută de Dan Voinea în acest sens. Puţini sunt cei care ştiu că fostul şef al procurorilor militari s-a născut şi s-a format ca om în Cărbuneştii Gorjului. Drumul său în viaţă porneşte de aici, împletindu-se în puncte esenţiale cu istoria ultimelor două decenii.

interviu realizat de ANDRA DUMITRESCU

"Am fost eliminat de două ori de la grădiniţă..."

Rep.: Sunteţi gorjean... V-ati născut la Târgu Cărbuneşti. Care sunt primele amintiri care vă vin în minte din anii copilăriei?

D.V.:Da, sunt gojean şi mă mândresc cu asta! M-am născut la Târgu Cărbuneşti, pe 23 iulie, 1950, dar copilăria, primii ani de viaţă şi de şcoală i-am petrecut la Arjoci. O soră a bunicii mele, era învăţătoare acolo, aşa că primele litere, primele buchiseli de la ea le-am deprins. Nu aveam nicio şansă să nu învăţ sau să nu îmi fac temele. Însă primele amintiri care îmi vin acum în minte din anii aceia ai copilăriei mele, ţin de năzdrăvăniile pe care le făceam. Ştiţi că am fost dat afară de două ori de la grădiniţă?! În vremea aia, grădiniţa era într-o casă naţionalizată de la nişte foşti chiaburi.. Via din curtea casei făcea nişte struguri mari şi frumoşi, numai că ne despărţea de ei un gard de sârmă ghimpată... Eram copii şi pofteam! Băgam mâna prin ochiurile de sârmă şi trăgeam prin gard boabele zemoase. Stăpâna viei m-a văzut şi m-a spus educatoarei. A doua zi, împreună cu patru prieteni de joacă, ne-am luat la întrecere care face pipi mai sus, pe strugurii din vie. Urmarea întrecerii – am fost eliminaţi două săptămâni de la grădiniţă... A doua oară şi ultima, am reuşit să rupem prispa casei...

Rep.: E o „performanţă”...

D.V.: Am strâns toţi copiii din grădiniţă şi ne-am jucat de-a trenuleţul pe şine... Atâta am alergat înşiruiţi şi îngrămădiţi acolo, încât s-a rupt prispa casei cu noi... Atunci să vezi represalii... M-au dat afară din grădiniţă cu interdicţia de a mai reveni! Ei, până la urmă a rezolvat-o mama cu un carton de prăjituri de la cofetăria unde lucra... Şi apoi, m-am mai cuminţit şi eu... După primii ani de şcoală, am revenit în Cărbuneşti. Eram deja în clasa a V-a, şi pentru că îmi plăcea să citesc mult – de altfel aveam înclinaţii către partea asta, umanistă, spre teatru, poezie – am urmat Secţia Umană a liceului „Tudor Arghezi”.

Rep.: Povestiţi-ne, vă rog, despre oamenii pe care i-aţi întâlnit... care v-au marcat copilăria... Unde s-a conturat personalitatea dumneavoastră? Cine a fost modelul de viaţă al copilului Dan Voinea?

D. V.: Oamenii care au avut un cuvânt de spus în formarea mea ca om sunt mulţi... însă diriginta mea, Gabi Popescu şi-a pus amprenta în mod deosebit. Ea este un om special. S-a pensionat şi acum trăieşte în Târgu Jiu. Era fiica generalului Niculescu care a luptat în primul război mondial şi a avut-o în subordine pe Ecaterina Teodoroiu... care era soră medicală pe front. Ulterior el a înaintat-o în grad. Între ei a fost o frumoasă poveste de dragoste... Ne arăta doamna Gabi scrisorile de dragoste pe care le păstra cu sfinţenie... Un alt profesor care a însemnat mult pentru mine a fost Vasile Şega... profesorul de română care mi-a cultivat pasiunea pentru literatură, pentru pictură, pentru artă în general. Scriam poezii în vremea aceea şi le analizam împreună. Aveam cenaclu şi o revistă lunară „Muza Gilorteană” de care eram responsabil şi care mi-au stimulat creaţia. Apoi profesorul de română Pârvulescu, al cărui studiu preferat era Vianu - ne-a învăţat să gândim altfel - şi am continuat să scriu poezie... Astronomie am făcut cu profesorul Mitrescu... ţinea orele seara, ca să ne arate stelele. Aşa am învăţat să privesc spre stele şi să mă văd altfel în raport cu Universul... Am copilărit în casă de învăţător şi am avut parte de un corp profesoral de excepţie care m-au format din punct de vedere intelectual. Modele de viaţă... nu am avut o persoană anume... am ales mereu din rândul actorilor, personalităţi artistice, oameni care aveau ceva de spus...

"Tata a fost în lagăr în Dombas"

Rep.: Tatăl dumneavoastră avea un magazin de articole de feronerie... „La Codin”. Cel puţin, aşa povestesc cărbuneştenii.

D.V.: Tata a fost băiat de prăvălie la un negustor pe nume Zbenghe... Erau la vremea aia cinci negustori în Târgu Cărbuneşti, printre care şi bunicul meu din partea mamei – Drăgănescu... În perioada interbelică era o disciplină şi în negustorie... casele de negustori se recunoşteau după construcţie – aveau etaj. La parter era prăvălia, iar la etaj locuiau. Bani se investeau în marfă. Aşa s-a dezvoltat Târgul Cărbuneşti... Pe tata l-a prins războiul, a fost împuşcat de ruşi şi, rănit fiind, a fost luat prizonier. A fost în lagăr în Dombas. De la el, am rămas noi, cei doi copii... eu şi sora mea, Minodora...

Rep.: Anii de şcoală... profesorii care au deschis calea către carieră... Când şi în ce împrejurări aţi hotărât să plecaţi din Gorj? Cum aţi ajuns procuror militar?

D.V.: Ambiţia mea, a noastră, a colegilor mei de şcoală a fost să mergem mai departe... La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, am constatat că din cei 110 absolvenţi, 97 dintre noi făcuseră o facultate... Profesorii erau mândri de noi, mândri că ne formasem în târgul mic de provincie. În perioada aceea nu erau discoteci sau alte locuri de distracţie... Singurele moduri în care ne distram erau serbările, aniversările, nunţile şi botezurile... În rest, învăţam! Viaţa nu este o distracţie sau ca s-o iroseşti aiurea... Am părăsit Cărbuneştii, pentru Facultatea de Drept, pe care am terminat-o în 1977. Pentru mine a fost un alt salt faţă de viaţa din liceu... Aveam profesori cu funcţii importante în stat – profesor Stătescu, profesor Totu sau Oancea, fost ambasador, dar şi profesori care au trăit perioada interbelică... precum Romulus Ionescu... Am fost repartizat la Parchetul Civil Urziceni, iar soţia mea, într-o comună din zonă. Ne căsătorisem în anul II de facultate. Am stat acolo până în 1981, apoi la Săftica şi, sătul de navetă, am dat examen un an mai târziu, şi aşa am ajuns ca să ocup un post de procuror militar...

"... Procurorul general Kovesi a făcut cercetări despre casa de la Rânca"

Rep.: Nu aţi uitat Gorjul... Aţi năşit, aţi ridicat două case la Rânca şi la Săcelu... ce intenţionaţi mai departe? Să intraţi în politică, v-aţi gândit?

D.V.: Nu am uitat Gorjul, normal... Aici sunt rădăcinile mele. Şi da am fost naşul fiicei lui Iulian Călina. Am fost colegi şi o să vă povestesc cum am primit un ajutor neaşteptat de la el, într-o situaţie tristă... Cât despre cele două case... Cea de la Săcelu e casa bătrânescă, am moştenit-o de la tata, două cămăruţe şi un beci, fără tindă. De fapt, fusese o singură cameră, dar am făcut beciul şi am mai ridicat una deasupra... La Rânca, am ridicat o cabană împreună cu inginerul Dian Popescu. Eu m-am ocupat de temelie – piatra şi nisipul erau gratis – Dian avea staţia de betoane. În sus, am ridicat-o din lemn. A lucrat o echipă de-a lui Dian, de muncitori unguri.... veneau ziariştii să întrebe şi nu înţelegeau nimic. Procurorul general, Kovesi, a trecut şi ea pe acolo, să se intereseze.... Simpatic este felul în care am aflat de cercetările ei. Mă plimbam cu Dian şi m-a abordat o ciobăniţă de la care mai cumpăram brânză ca să îi dau numărul de telefon al procuroarei, că, din vorbă în vorbă, când se interesase de mine şi casa mea, îi promisese că îi angajează baiatul... o omenise femeia cu ce avea şi nu mai reuşea să o găsească. Cât despre promisiune... Politica nu mă interesează. Am o părere aşa de proastă despre politicieni... Nu am acest exerciţiu democratic şi este aşa o neseriozitate în politică, încât nu mă interesează. După cum nu mă interesează masoneria sau orice alt fel de organizaţie de acest tip...

"... Am o pensie foarte mare!"

Rep.: Aţi revenit în Gorj, după o perioadă extrem de agitată şi plină de evenimente... mă gândesc, oarecum forţat de o pensionare, poate venită prea devreme. Vom relua mai târziu acest aspect. Apropos, ce pensie aveţi?

D.V.: Am o pensie foarte mare, fac parte din categoria cu pensii speciale, aşa cum era legislaţia. Problema este un pic deplasată. Oricum, aceste pensii sunt mai mici decât a celor din UE, iar munca noastră nu suportă comparaţie cu a altora, de exemplu a celor ce ne filează şi au acelaşi nivel, dacă nu cumva, mai mare. Ăsta este un mod de gândire comunist. Trebuie să existe diferenţieri, pentru că asta am ales... Eu am dat timp de 34 ani bani la stat. E un drept al meu, câştigat. A umbla la portofelul meu este un furt. Eu am trimis în judecată atâţia generali şi criminali fără să am nicio protecţie. Este o ofensă adusă instituţiei noastre... această atragere a urii unor categorii sociale asupra noastră. Kovesi a ieşit la Realitatea TV, fluturând decizia mea de pensionare ca să arate lumii ce pensie am. Dar ce aşteptări să am de la ea – doar a fost colegă cu Boc, la Cluj. Acesta nu este un mod de a rezolva problemele sociale ale României.

Rep.: Ce pasiuni aveţi, dincolo de aceea didactică, acum având mai mult timp pentru ele? Doar sunteţi profesor la Universitatea „Titu Maiorescu”... Cum aţi regăsit Gorjul?

D.V.: Am scris... Am făcut o pasiune pentru cauzele pe care le-am avut. Mi-am atras duşmănii în două regimuri... le-am dus pe toate. Pasiunea didactică a început în urma unei burse de stat în Franţa. La Poitiers, am avut profesor pe Jean Pradel, de Procedură Penală... Împreună cu profesorul şi încă patru colegi am publicat o carte în Franţa. Din anul 2000 am început activitatea didactică. Sunt conferenţiar universitar la Facultatea de Drept de la Târgu Jiu, filiala Universităţii „Titu Maiorescu”. Mai am o pasiune pentru criminalistică... sunt şi vicepreşedintele Asociaţiei Criminaliştilor din România. Şi, nu în cele din urmă, am o pasiune pentru grădina mea de la ţară. Am pomi, am vie. Mă ocup de tot ce e mai frumos pe lume – să îngrijesc natura.

"Politizarea parchetelor s-a făcut cu oameni compromişi...

Rep.: Până anul trecut aţi deţinut importante poziţii în Procuratura Militară, şi nu numai după 1989, dar şi înainte. Cum aţi caracteriza perioadele de dinainte şi după 1989? Cum vedeţi Justiţia, înainte şi acum?

D.V.: Înainte de 1989 nu am avut funcţii importante. Am fost simplu procuror militar. Justiţia era atunci menită să sancţioneze pe cei care nu respectau legislaţia statului comunist totalitar. După 1989, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, deoarece vechile procuraturi devenite parchete au continuat să fie politizate, încă din ’90, când s-au promovat în funcţii de conducere, inclusiv procurori generali, persoanele obediente politic. Acest fapt a afectat bunul mers al Justiţiei şi a adus criticile UE (în rapoartele pe Justiţie), cât şi sancţiuni din partea CEDO. Există chiar şi un banc pe seama procurorilor generali care au fost baschetbalişti, aproape toţi – că au fost preferaţi pentru că ştiu să arunce dosarele la coş... O singură satisfacţie am avut – că m-am substituit părţilor vătămate, m-am pus între victimă şi infractor. Lucrurile astea nu au fost tocmai pe placul politicienilor. Dopul a fost la Parchet... Generalul Stănculescu şi-a făcut parchet, şi-a adus procurori militari ca să îi judece cauzele... Politizarea parchetelor s-a făcut cu oameni compromişi. De exemplu, Tiberiu Niţu, unul dintre cei care au tras la televiziune. Ca să obţină certificat de revoluţionar a făcut o declaraţie pe patru pagini. Câţi oameni nevinovaţi o fi omorât?! Asemenea exemple se regăsesc cam pe la toate parchetele... Sunt marile necazuri ale Justiţiei cu grave prejudicii asupra României...

Procurorul militar Dan Voinea acuză!

Continuăm discuţia în biroul procurorului Dan Voinea de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, din strada General Praporgescu, după ce fostul preşedinte Emil Constantinescu, venit cu treburi, ne întrerupsese dialogul pentru câteva momente. S-a lăsat înserarea şi afară continuă să ningă înverşunat, la fel ca în acel sfârşit de decembrie 1989. Încercăm să desluşim ceea ce s-a întâmplat atunci, ce a urmat momentului execuţiei soţilor Ceauşescu, dar şi la mineriade. De ce nu s-au finalizat acele dosare, de ce nu s-a făcut dreptate victimelor şi cine se face, cu adevărat, vinovat de toate acestea, în cele ce urmează...

"...Nu au existat terorişti"

Rep.: Unde vă aflaţi în momentul declanşării evenimentelor din decembrie 1989?

D.V.: În momentul declanşării evenimentelor despre care vorbim, eram procuror militar. Simplu! Mă aflam la Direcţia Procuraturilor Militare din cadrul Procuraturii Generale a României...

Rep.: Aţi precizat la un moment dat, în timpul cercetărilor în dosarul „Revoluţia” că la baza represiunii de după 22 decembrie a stat acea "diversiune a teroriştilor", care a făcut mai multe victime decât reprimarea primei demonstraţii din 21 decembrie, că printre categoriile care au tras la Revoluţie s-au numărat militari, reprezentanţi ai gărzilor patriotice, ai Ministerului de Interne, dar şi cetăţeni care au primit armament... Ce a fost totuşi povestea cu teroriştii?

D.V.: Ar trebui să fac nişte precizări. Acea diversiune a teroriştilor începută în decembrie ’89 a fost folosită de aparatul de represiune comunist împotriva manifestanţilor care ocupaseră instituţiile statului – primării, judeţene de partid, ş.a.m.d., care au fost înarmaţi de cei care lucrau atunci în activul de partid şi în armată, ca să-i apere pe cei din administraţia comunistă, care, altfel, ar fi fost înlăturată de la putere...

Rep.: Cercetările desfăşurate în cadrul aceluiaşi dosar nu au oferit până acum dovezi care să ducă la concluzia că au existat terorişti străini implicaţi în evenimentele din decembrie 1989?

D.V.: Din cercetările noastre, încă o dată vă spun, nu au existat terorişti sau cetăţeni străini implicaţi în represiunea maselor...

Rep.: Aţi mai afirmat că un grup de timişoreni ar fi reuşit să se infiltreze printre participanţii la ultimul miting ceauşist din Piaţa Palatului, unde ar fi încurajat mai mulţi cetăţeni să strige "Jos Ceauşescu" dar şi "Jos comunismul", imprimând astfel mişcării împotriva fostului dictator şi un caracter anticomunist explicit...

D.V.: Da! În ziua de 21 decembrie, au venit de la Timişoara, cu trenul, peste 50 de timişoreni care au pătruns în Piaţa Palatului din strada Ştirbei Vodă, la intersecţia cu Calea Victoriei, au creat o busculadă şi panică în masa de manifestanţi special aleşi să participe la miting. Acest grup a continuat să-i încurajeze pe cei rămaşi în zonă ca să demonstreze împotriva administraţiei comuniste, fapt care a dus la reprimarea sângeroasă a masei de manifestanţi în seara acelei zile.

"Emanaţii Revoluţiei au devenit… <>”

Rep.: Unde a fost diversiunea emanaţilor şi cine sunt ei? Unde se află ei acum?

D.V.: Emanaţii au rămas la putere... nu este vorba de o lovitură de stat, că nu ei l-au schimbat pe Ceauşescu... I-au dat ei turnura asta, ca să-şi legitimeze rămânerea la putere... De fapt, au pus mâna pe bunurile statului, s-au privatizat, au devenit crima organizată...

Rep.: S-a spus că numărul morţilor şi răniţilor din decembrie 1989 ar fi fost mult mai mare decât cifrele oficiale... Cercetările din dosarul „Revoluţia” au confirmat acest lucru? Şi până la urmă se cunoaşte numărul lor?

D.V.: Sunt aproximativ 8000 de victime – morţi, răniţi şi privaţi de libertate... Din ceea ce ştim până acum, pe 21 şi 22 decembrie, este vorba de 1675 de morţi în ţară şi Bucureşti, 3447 de răniţi şi 2772 de privaţi de libertate, un total de 7894 de victime. Suntem în faţa unui masacru al trupelor de represiune comuniste împotriva opozanţilor, ceea ce se încadrează la infracţiuni împotriva umanităţii, sunt imprescriptibile... iar victimele îşi aşteaptă şi astăzi dreptatea...

Rep.: În decembrie 1989, aţi fost desemnat procuror în cazul procesului soţilor Ceauşescu, la acea dată având gradul de maior la Direcţia Procuraturii Militare. Cum aţi primit acest fapt?

D.V.: Nu am fost desemnat! M-am oferit eu să merg acolo! S-a primit un telefon că e nevoie de un procuror. Aveam experienţa reţinerii lui Postelnicu. L-am găsit pe judecătorul Gică Popa. Împreună am stabilit faptele... am făcut rechizitoriul şi am completat mandatele de arestare. Soţii Ceauşescu erau reţinuţi fără mandat.

"Iliescu, Roman, Stănculescu, Brucan şi Voican Voiculescu hotărâseră deja eliminarea Ceauşeştilor"

Rep.: V-a marcat această experienţă? Privind retrospectiv, a fost un proces corect sau unul dictat de circumstanţe? De ce trebuiau să fie condamnaţi la moarte? A fost o comandă

politică?

D.V.: Am discutat cu Gică Popa faptul că nu aveam dosar pentru urmărirea penală. La care, Gică Popa a replicat că va face el cercetările, important era să începem acest proces pe care îl dorea populaţia României... Nu a discutat nimeni cu noi că la Târgovişte vor fi executaţi soţii Ceauşescu. Ulterior, am aflat că în zilele anterioare procesului a avut loc o discuţie la MapN, între Iliescu, Roman, Brucan, generalul Stănculescu şi Gelu Voican Voiculescu şi hotărâseră ca după proces să treacă la eliminarea fizică a Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu.

Rep.: Ce sentimente aţi încercat, aflându-vă faţă în faţă cu Nicolae Ceauşescu?

D.V.: În acele momente, nu mai aveam niciun sentiment de respect faţă de Ceauşescu. Am încercat să aduc acuzaţiile pe care le merita. Consider însă faptul, că de 20 de ani încoace chestiunea procesului lui Ceauşescu e reluată sistematic de presă, ca pe o ţintă politică ce încearcă să-i discrediteze pe aceia care l-au judecat, creând sentimente de compasiune faţă de un dictator lipsit de scrupule.

Rep.: Cum a fost să întocmiţi rechizitoriul pe baza căruia Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, în 25 decembrie 1989?

D.V.: Ziua de Crăciun nu însemna nimic pentru Ceauşescu, care l-a sfidat pe Dumnezeu cât a trăit, a dărâmat biserici şi lăcaşe sfinte, a distrus elite bisericeşti ale timpului şi a creat un permanent sentiment de teamă prin Securitate, celor care mergeau la biserică...

Rep.: Executarea în ziua de Crăciun nu a fost un moment prost ales? Care nu are nimic de a face cu preceptele creştine?

D.V.: În acele zile de Crăciun se murea în România. A fost un Crăciun însângerat nu pentru că murea Ceauşescu, ci pentru că aparatul comunist omora fără niciun dosar. Nimeni nu întreabă cum a fost posibil să fie împuşcate mii de persoane. Pe nimeni nu interesează să scrie despre cei care au murit din cauza lui Ceauşescu, toţi se întreabă de ce a murit Ceauşescu... O să vă povestesc o întâmplare tristă pentru mine, dar care se regăsea în mii de case de români, la vremea aia. În 1987, a murit bunica mea de la Săcelu. Era iarnă şi maşinile aveau interdicţie să circule din noiembrie până în martie – vorbesc de cele particulare. Împreună cu sora mea, am făcut cumpărături pentru înmormântare, câţiva saci cu chifle, pâine, ulei, zahăr, pui, în fine, ce am găsit de-ale gurii pentru parastas. A trebuit să venim cu trenul de la Bucureşti, până în Cărbuneşti. Preţ de cinci-şase ore de drum, am stat cu frica-n sân şi cu sufletul la gură să nu ni se facă control la bagaje, fiindcă am fi păţit-o, cât eram eu de procuror – doar se ştie că nu aveai voie să duci asemenea cantităţi de mâncare. Un coleg de la Cărbuneşti ne-a dat maşina de serviciu, cu promisiunea că nu îl spunem dacă se face un eventual control pe drum, până la Săcelu... Odată ajunşi acolo, l-am găsit pe tata la căpătâiul bunicii, disperat că nu avea sicriu. Nu era curent la CAP, că era duminică şi nu se puteau tăia scândurile. Am luat-o pe jos înapoi, spre Cărbuneşti, la fostul meu coleg de şcoală, Călina, fostul viceprimar. Ştiam că are un sicriu pentru unul internat în spital, care era pe moarte, dar nu îşi dăduse obştescul sfârşit... Aşa am reuşit să o înmormântăm pe bunica. În perioada aia se lua curentul tot timpul, stăteai la lampa de gaz, dacă aveai gaz... că se cumpăra de la magazin pe ouă, dacă aveai găini, iar pentru păsări aveai nevoie de boabe... Îşi mai aduce aminte cineva?! Cu ce a greşit bunica mea ca să nu aibă parte de o înmormântare creştinească?!

"... Şi după 20 de ani, l-aş condamna la moarte!"

Rep.: Curios este şi faptul că imediat după această execuţie, a fost abolită pedeapsa cu moartea... Dacă nu ar fi fost aşa, acum, după 20 de ani, când Ceauşescu ar fi avut 92 de ani, i-aţi mai fi condamnat la moarte?

D.V.: Noi nu am păcătuit în 25 decembrie. Românii au devenit liberi să sărbătorescă Crăciunul, abia după moartea lui Ceauşescu... A murit Ceauşescu şi s-a făcut linişte... A fost abolită pedeapsa cu moartea de frică să nu moară şi ei.. cei ce au hotărât asta... Stănculescu a dispus mai întâi să se tragă din ordinul lui Ceauşescu, apoi... Şi după 20 de ani l-aş condamna pe Ceauşescu la moarte, cu atât mai mult cu cât această cauză penală este mult mai documentată!

Rep.: Dar despre generalul Stănculescu, dincolo de ceea ce se ştie, ce ne puteţi spune? Dar despre controversata casetă cu filmul procesului şi execuţiei, ce se ştie? Cum a ajuns de la Târgovişte, în Franţa?

D.V.: De graba cu care s-a judecat „dosarul” lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu este responsabil generalul Stănculescu. El a hotărât astfel, legitimând prin aceasta noua putere politică. După acest eveniment, eu nu am mai avut niciun fel de relaţie cu ceilalţi. Nu le-am cerut nimic, nu mi-au dat nimic, nu le-am călcat pragul... Caseta cu filmul procesului şi al execuţiei Ceauşeştilor a fost subiect de scandal. Atât cât ştiu eu despre treaba asta, vă spun... După execuţie – şi asta vom povesti mai târziu – caseta a rămas la cel care a filmat, la colonelul Baiu. La nivel de bârfă, a fost vândută şi, pe nu ştiu ce filieră a ajuns în Franţa, după cum nu ştiu ce bani s-au luat sau de către cine... Zvonuri sunt multe.

"Judecătorului Gică Popa i s-a creat o atmosferă de renunţare la viaţă"

Procurorul militar Dan Voinea şi judecătorul Gică Popa, cei doi magistraţi care au completat actele de reţinere a soţilor Ceauşescu, au stabilit faptele şi, în final, rechizitoriul în baza căruia cei doi arestaţi au fost condamnaţi la moarte, au fost asimilaţi de o parte din presa naţională, dar şi de presa internaţională cu călăii dictatorului şi a soţiei sale. Impactul procesului-mascaradă a fost unul nefavorabil României în contextul european. Judecătorul Gică Popa, ţinut într-o atmosferă de nesiguranţă, sub presiunea unor ştiri false şi provocări, cum că viaţa i-ar fi în pericol, a clacat. Cum a resimţit judecătorul Gică Popa povara procesului, cum a fost împins către gestul de suicid, precum şi trăirile procurorului Dan Voinea de atunci încoace, despre vinovaţi şi actul de Justiţie, în cele ce urmează....

Köveşi l-a scos pe Iliescu de sub urmărire...

Rep.: Aţi instrumentat dosarele „Revoluţia” şi mineriadele, prilej cu care aţi audiat şi personalităţi – miniştri, prim-miniştri, preşedinţi ai României, foşti şi actual... Ion Iliescu şi rolul său?

D.V.: Am audiat atât în dosarul „Revoluţia”, cât şi în cel al mineriadelor. Am făcut dosare cu morţii de la mineriada din 13-15 iunie 1990... Vedeţi, eu am fost totdeauna rezervat... Eram în cunoştinţă de cauză asupra celor întâmplate acolo, la Târgovişte! Aşa am rămas la... Prestări servicii... Ca să fiu acuzat acum că am ţinut dosarele! Sunt singurul care am trimis dosare în Instanţă împotriva generalului Chiţac, ministru de Interne şi încă doi, tot cu funcţii... Dosarele vechi au stat în fişete pe la procurori şi ştiu şi pe unde. Abia în 2005 s-au dat înapoi. Pe Ion Iliescu l-am pus sub urmărire şi pentru represaliile din 13-15 iunie...

Rep.: În 23 octombrie 2008, procurorul general al României, Laura Codruţa Köveşi, a cerut revocarea dumneavoastră din funcţia de adjunct al şefului Secţiei Parchetelor Militare, motivând folosirea defectuoasă a resurselor umane ale secţiei. Ea v-a acuzat atunci de nefinalizarea nici după 18 ani a dosarelor revoluţiei şi mineriadelor... Ce sau cine anume v-a împiedicat să le finalizaţi?

D.V.: Köveşi l-a scos pe Iliescu de sub urmărire, pentru ”încălcarea procedurii, asta însemnând că nu am notat ora audierii - ceea ce nu era obligatoriu la acea dată şi nu i-am spus domnului Iliescu pentru ce este învinuit. Domnul Iliescu ştia de ce se află acolo, cât despre oră, abia în 2006 s-a cerut trecerea obligatoriu a orei de audiere pe un formular... Oamenii nu ştiu lucrurile astea... Ea a ieşit la televiziune, la o oră de maximă audienţă şi a criticat rezoluţia mea. Nu cred că în lumea asta vreun procuror general îşi permite aşa ceva... Nici nu avea dreptul! Rezoluţia unui procuror poate fi infirmată doar de cel imediat superior, ca să poţi ajunge în cele din urmă la procurorul general. Köveşi a făcut un abuz, a încălcat legea. Cu astfel de manifestări defilăm în faţa Europei?!

Rep.: Să vorbim despre mineriade şi victimele lor – morţi, răniţi... Cine i-a chemat, se ştie... Cine sunt cei chemaţi să lupte împotriva manifestanţilor anticomunişti din Piaţa Universităţii? Locuitorii Văii Jiului poartă stigmatul mineriadelor. Ei şi copiii lor! Şi nu, în cele din urmă, întreaga zonă!

D.V.: Împotriva manifestanţilor anticomunişti din Piaţa Universităţii, în 13 iunie au fost instigaţi muncitori, mineri şi alte persoane din Valea Jiului, dar şi din alte zone: Filipeştii de Pădure, Alexandria, Slatina, Alba Iulia, Deva, Braşov, Giurgiu, Slobozia... care trebuiau să apere noua putere. Şi să împrăştie manifestanţii care ocupaseră Piaţa! Se ştie cum îi numise Ion Iliescu – golani! Cei veniţi din Alexandria au cerut să li se elibereze certificate de luptător la mineriadă, ca acelea eliberate celor ce au luptat la Revoluţie, aceluiaşi FSN.

Judecătorul Gică Popa... Prizonierul lui Stănculescu!

Rep.: V-aş ruga să revenim la evenimentele din decembrie’89... s-a spus că judecătorul Gică Popa a fost ajutat să se sinucidă…

D.V.: În ceea ce îl priveşte pe Gică Popa, este clar că actul de „suicid” a fost urmare a evenimentelor trăite de judecător în timpul procesului şi mai cred că a contribuit foarte mult mediul în care a fost ţinut – el a rămas, practic, prizonierul generalului Stănculescu, care în loc să îl lase să plece acasă, l-a ţinut într-un birou la MapN, vecin cu al său. Tot timpul a fost ţinut sub presiunea unor ştiri false şi provocări, cum că viaţa i-ar fi în pericol. Aşa l-am perceput într-una din zilele în care am fost la MapN. M-a întrebat speriat şi stresat cum nu-l văzusem niciodată - „Ce mai este? Ce se mai aude?”- fapt ce m-a făcut să cred ce s-a întâmplat...Era şi sub pază. Un soldat înarmat era postat la uşa lui. Am fost surprins şi de altceva – în timp ce stăteam noi de vorbă, soldatul a cerut permisiunea să meargă să fumeze şi el sau să îşi ia o cafea, nu mai ştiu exact. Am văzut imediat un ofiţer care l-a abordat şi l-a dojenit că părăsise postul. Aşadar, judecătorului i s-a creat o atmosferă de renunţare la viaţă, la tot. El a greşit la un moment dat.

Rep.: În ce sens?

D.V.: După proces şi după execuţie, ne-au lăsat acolo, în câmp, pe Gică Popa şi pe mine. Stănculescu şi ceilalţi participanţi la proces au plecat cu un elicopter. Venisem cu două. Am întrebat pilotul ce se întâmplă şi când plecăm din câmp. Era supărat că avea o defecţiune la motor şi nu putea ridica elicopterul în aer. Cât discutam noi despre o modalitate de a pleca, a venit mecanicul să ne spună că a auzit în căşti nişte piloţi care survolau zona, vorbind cum că pe noi ne-ar fi capturat teroriştii şi elicopterul fusese doborât. Am convenit să riscăm şi să încercăm să zburăm la firul ierbii. Aşa am ajuns la stadionul mic Steaua. Ulterior, acel elicopter chiar a fost doborât. Am mers la clădirea de protocol a clubului. Cristian Ţopescu se învârtea pe acolo cu o cameră pe umăr şi a fost extrem de surprins să ne vadă. Am întrebat unde este generalul Stănculescu şi echipa. Mi-a deschis o uşă spre salonul de protocol. Erau toţi, cu masa întinsă, cu feţe de masă albe, imaculate, cu fripturi în faţă... mâncau, vorbeau ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat... Mi s-a făcut greaţă. Venisem, totuşi de la o execuţie... Stănculescu ne-a invitat să luăm loc la masă. Antrenorul secund de la Steaua, Troi, a insistat să nu plecăm, să rămânem la un pahar de vin. Gică Popa a rămas. Am plecat. Îmi stăruia în minte o întrebare – „asta e Revoluţia? Stănculescu e Revoluţia?” Am luat-o pe jos... Pe la Piaţa Moghioroş s-a tras după mine... m-am culcat la pământ, lângă o bordură... nici nu ştiu cât am stat acolo. Un copil a venit şi a pus mâna pe mine să vadă dacă sunt mort. Şi a început să ningă... M-am ridicat şi am luat-o printre blocuri. Aveam în minte imaginea lui Stănculescu, la masă, jucându-se cu un glonţ. Vrusese să îmi dea un TAB să mă ducă acasă, dar am refuzat. Doctorul Nichi Teodorescu s-a dus cu TAB-ul şi a fost împuşcat în picior...

"Un proces normal nu putea fi judecat în condiţii anormale!"

Rep.: Aţi fost asimilat împreună cu judecătorul Gică Popa cu călăii Ceauşeştilor... Cum aţi resimţit acest fapt?

D.V.: Eu m-am speriat pentru mine şi ai mei. Ei nu m-au acuzat! În seara aia mi-am luat familia şi am plecat în Şoseaua Olteniţii, la cumnată-mea. Am chemat-o şi pe mama. Am fost căutat în acea noapte, pe la orele 1.00 – 2.00, întâi acasă şi apoi la mama. Ne-au spus vecinii. Vreo două săptămâni am stat la cumnata mea. Popa Gică a suportat mai greu. Era şi mai în vârstă ca mine... Şi apoi, am hotărât că trebuie să spunem ce am făcut. Am vorbit cu un ziarist – Domenico. Le-am zis tuturor: „Spuneţi fiecare cum am ajuns la Târgovişte! După ce scrie, nu o să se mai întâmple nimic.”

Rep.: Ion Cristoiu sugera într-un editorial sau, chiar îndemna, în ceea ce vă priveşte, la mai mult... Cum aţi primit l-aţi perceput?

D.V.: Editorialul pe care l-a scris Cristoiu pentru mine a fost, probabil, cel mai mare pe care l-a scris vreodată. Plin de ură la adresa mea şi de compasiune la adresa lui Ceauşescu! A fost, cred, un articol comandat de foştii lui colegi şi prieteni comunişti. Spun acest lucru pentru că procesul Ceauşescu a devenit ţintă ori de câte ori se apropie aniversarea Revoluţiei, încercându-se astfel, prin critica împotriva judecăţii să se acrediteze ideea că s-a făcut un act de injustiţie, ca şi cum ei nu ar fi fost vinovaţi pentru toate relele suferite de poporul român. În fiecare an, se evită în mod brutal interviurile cu victimele comunismului ale aparatului de represiune comunist. N-am fost prea mult afectat de acele afirmaţii gratuite vizavi de mine şi Gică Popa, venind de la un om care a profitat şi îşi datorează înregimentarea cu condeiul la totalitarismul pe care tocmai îl înlăturasem sau credeam că l-am înlăturat odată cu dictatorul. Faptul că m-a criticat înseamnă că acuzaţiile mele publice din acel proces judecat în condiţii anormale şi „mutilat” din punct de vedere procedural (lucru cu care nu am fost de acord), şi-a produs efectul. Spun că nu am fost de acord cu modul în care s-au petrecut lucrurile în acea zi de judecată pentru că cu noi nu a discutat nimeni că vor fi ucişi în acea zi, după proces. Gică Popa şi cu mine mersesem să începem procesul, iar la termenele ulterioare să fie administrate probe cu martori şi alte probe care să demaşte crimele şi infracţiunile reţinute în rechizitoriu. Cum am mai spus, această grabă în judecată a fost hotărâtă de generalul Stănculescu şi a legitimat noua putere politică.

Rep.: Impactul procesului-mascaradă, cum a fost numit de occidentali, urmat de cel al mineriadelor a fost total nefavorabil Românei în context european. Iar numele Dan Voinea se leagă de cele două evenimente! Cum resimţiţi această responsabilitate?

D.V.: Comentariile au fost pro şi contra. Cel puţin în străinătate, mulţi au spus că a fost o mascaradă. Pentru români a fost un lucru bun! Acoliţii lui Ceauşescu au numit ceea ce a fost la Târgovişte, o judecată greşită şi un păcat pentru ziua de Crăciun. Cum românii nu mai aveau Crăciun demult şi erau pedepsiţi şi pentru mersul la biserică, rămân cu inima împăcată că am făcut un lucru bun, că i-am scăpat de un mare păcătos şi că un proces normal nu putea fi judecat în condiţii anormale. Spun cele de mai sus, pentru că în realitate, procesul lui Ceauşescu nu s-ar fi judecat niciodată în condiţii normale, deoarece judecându-l pe el, trebuia să demascăm crimele comunismului, ceea ce nu s-a făcut de către reprezentanţii Justiţiei până în prezent. Astfel că a trebuit să ne gândim care e mai mare ilegalitatea şi ce e mai monstruos – să acuzi un dictator pe o procedură incompletă sau să nu faci dreptate celor aproape 8000 de victime, din care 1675 de morţi de la Revoluţie şi aproape un milion de victime ai aparatului de represiune comunist?!

Suferinţa nu se prescrie!

Rep.: Vi s-a reproşat că tărăgănaţi găsirea vinovaţilor... L-aţi pus sub urmărire pe Ion Iliescu şi în dosarul „Revoluţia”, şi pentru mineriade. Cum se face, totuşi, cum explicaţi că până acum nu a dat seamă pentru tot ceea ce a provocat şi pentru care, de fapt, este responsabil?

D.V.: Nu am apucat să îl trimit pe Ion Iliescu în judecată, cu toate că l-am pus sub urmărire în dosarul „Revoluţia”, pentru că a apărut Decizia Curţii Constituţionale prin care s-a interzis ca un procuror militar să se ocupe de fapte comise de civili şi dosarul a fost declinat către colegii din cadrul parchetelor de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dosarele le-am trimis în Instanţă din 2000 şi mi-au fost înapoiate în 2005, în tot acest timp zăcând în sertarele altora.

Rep.: Care ar fi şansa unei reconcilieri naţionale?

D.V.: Reconcilierea naţională nu se poate face fără dreptate victimelor, întrucât suferinţa nu se prescrie! Iar crimele nu se iartă în mod mecanic pentru un cuvânt de scuză politică, rostită de un robot politic!

Rep.: V-aţi pensionat în urmă cu aproape un an şi v-aţi retras în Gorj. Aţi mai avut o tentativă de revenire în noiembrie, dar nefinalizată. V-am regăsit în Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România... Pe termen lung?

D.V.: M-am oferit să îi ajut pe colegii din Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului cu un „tablou” al evenimentelor din decembrie 1989. Procesul comunismului este un proiect pentru că până acum acest lucru nu s-a realizat de către organele de Justiţie, în instanţă nu au ajuns, aşa cum ar fi fost normal şi firesc aceste cauze. Cert este că regimul comunist de care ne-am despărţit în decembrie 1989 a venit la putere prin crimă. Comuniştii erau oameni fără bani, iar în momentul în care au venit la putere, primul lucru pe care l-au făcut a fost să pună mâna pe averea celor care au muncit să o facă, au naţionalizat băncile, uzinele, fabricile. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, pentru că aceiaşi comunişti de care se pare că nu ne-am despărţit în decembrie 1989, încearcă să se privatizeze pe bunurile pe care le-au luat atunci când au venit la putere. De fapt, nu sunt aceeaşi comunişti, sunt copiii lor!... Moralitatea care a caracterizat poporul român trebuie să îşi ducă misiunea până la capăt pentru a pedepsi crima. Justiţia, până în prezent, nu făcut-o pentru că nu a vrut. Celelalte state est europene au făcut-o. Nu au vrut miniştrii de Justiţie şi procurorii generali, care s-au opus permanent. Dopul a fost la Parchet !

Interviu realizat de Andra Dumitrescu