ANDRA DUMITRESCU, INTERVIU CU PAUL POPESCU DESPRE ”CALEA EROILOR” ȘI UNESCO

http://www.obiectivgorj.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=879:e-greu-de-zis-dac-in-starea-in-care-se-afl-acum-monumentele-sunt-prea-multe-anse&catid=2:interviu&Itemid=8

Sculptorul Paul Popescu, despre includerea Ansamblului monumental în patrimoniul UNESCO:

„E greu de zis dacă în starea în care se află acum monumentele sunt prea multe şanse”

Sculptor, doctor în Arte vizuale al Facultăţii de Arte Timişoara, profesor în Târgu Jiu, la Facultatea de Arte. Acesta este Paul Popescu. Notorietatea lui vine nu numai de la lucrările de for public amplasate la Târgu-Jiu sau în ţară, ori de la participările la simpozioanele de sculptură din ţară şi din străinătate. Academicianul Dinu Săraru spunea despre Paul Popescu, cu prilejul vernisajul expoziţiei de la Bucureşti că „prezenţa lui este o pată de culoare foarte izbutită într-un peisaj cenuşiu, cu iz de mahala bucuresteana... Sculptorul este autentic, curajos, unul dintre ultimii artişti care îndrăznesc, nu să intre în competiţie cu Brâncuşi, ci să şlefuiască, să dea marmurei aspectul translucid... fiind totodată şi autorul unor proiecte de anvergură”. A fost unul dintre directorii Centrului Brâncuşi,  până în 2004. Condiţiile în care a fost înlocuit sunt destul de neclare. Cert este că după plecarea lui, instituţia nu a mai avut niciun specialist în restaurare. Iar cel care l-a înlocuit, Sorin Lory Buliga, în ciuda incompetenţei cu care a gestionat monitorizarea, conservarea şi punerea în valoare a Ansamblului monumental, chiar dacă nu mai este director, continuă să-şi desfăşoare activitatea în cadrul instituţiei. Acţiunile lui Buliga ţin de penal, iar starea monumentelor este deplorabilă. Cum s-a ajuns la o asemenea stare de lucruri şi despre vinovaţi, într-un interviu cu Paul Popescu!

Rep.: Cum şi când a început dragostea de sculptură, aplecarea ta către piatră? Când ai făcut prima sculptură?

Paul Popescu: În copilărie... atunci am făcut şi primele modele. Îmi construiam jucării, apoi mici figurine zoomorfe şi antropomorfe din lut. Cu piatra e o poveste... râvneam la ea încă din liceu, dar nu aveam dălţi, unelte specifice. Contactul cu piatra, totuşi, de atunci datează şi i se datorează profesorului de sculptură Ilie Berindei, stabilit acum la Geneva. El mi-a dăruit o gradină, o daltă dreaptă şi un spiţ, când a văzut tentaţia mea pentru acest material. La modul serios, m-am apucat acum 20 de ani, cu ocazia unor lucrări de restaurare din Franţa, la care am participat. Întors acasă, mi-am adus primele bucăţi de marmură, am trecut apoi la plastica mică, sculpturi de dimensiuni mici şi medii. Am început să îndrăgesc marmura şi s-a dovedit a fi un drum fără întoarcere...

Rep.: Cu siguranţă, ţi s-a mai spus că în sculptura modernă, e greu să vii după Brâncuşi... ai făcut-o, totuşi, şi nu oriunde, ci în spaţiul din care a venit Brâncuşi. Şi, nu oricum! Ai reuşit! Care este relaţia ta cu piatra?

P.P.: Ne-am întâlnit pe acelaşi drum, dar nu am căutat neapărat să-i calc pe urme, mai degrabă, mi-am călăuzit singur paşii. Ajuns la Târgu Jiu prin repartiţie Guvernamentală, în 1986, pot să zic că drumurile ni s-au intersectat. Am încercat să-l decodific, să-l înţeleg... Am încercat şi încă mai încerc să-mi găsesc propriul drum. Apreciez nespus opera şi spiritul brâncuşian, însă încerc o profundă mâhnire... am impresia că gorjenii nu-l apreciază şi nu-l respectă cu adevărat, ci o fac numai la nivel declarativ sau la modul oportunist ca să se poată „căţăra” pe opera şi personalitatea sculptorului.

... Nu mă las condus de material!

Rep.: Ţi-ai creat un stil propriu... Ai un concept despre lucrare, în general... Unde se sfârşeşte el şi unde începe inspiraţia? Ţi s-a întâmplat vreodată să începi ceva, cu un gând anume, şi să ajungi la cu totul altceva?

P.P.: E clar că, insistând în zona pietrei şi căutând un repertoriu propriu tematic, s-ar putea să se configureze în viziunea privitorilor mei ideea unei linii proprii, îndeobşte care se numeşte un stil propriu... Fiecare lucrare porneşte cu un concept generat de o idee, însă, în general, nu mă las condus de material. Încerc să-i valorific calităţile structurale, dar în aceeaşi linie pe care mi-am propus-o, de unde mi s-a dus şi buhul că forţez materialul, îi forţez limitele până la a-l subordona ideii.

Rep.: Alegi blocul de marmură după ceea ce ai în minte sau ţi s-a întâmplat ca lucrurile să se desfăşoare şi invers? “Vezi” în piatră?

P.P.: Văd în piatră, dar sunt zgârcit la material şi atunci caut momentul în care o anumită idee cuplează cu o anumită bucată de material.

Rep.: Ai atacat, deopotrivă, sculptura mică, dar şi arta monumentală. Care este mai aproape de sufletul tău?

P.P.: Amândouă, fiindcă, de regulă, pentru sculptura mică valorific bucăţile de piatră rezultate în urma realizării lucrărilor monumentale. Apropos de dragostea de monumental, şi lucrările de dimensiuni reduse sunt gândite şi realizate tot în spiritul monumentalităţii. Majoritatea sunt practic machete pretabile oricând ridicării la scară.

Rep.: Nu eşti doar artist plastic, eşti şi profesor.... Cum se împacă Paul Popescu – omul, cu atistul şi cu profesorul? Cum ai timp să le faci pe toate?

P.P.: Cu greu! Problema este exact timpul.

Scrijeliturile de la Coloană nu existau şi nu s-au observat până toamna trecută

Rep.: Ai fost directorul Centrului de Artă şi Cultură o bună bucată de timp. În acea perioadă, cine şi în ce condiţii s-au efectuat spălările modulelor Coloanei? S-a spus, ca petele şi aspectul mai întunecat al unor module după acele spălări au fost observate... Dar despre „vechile” scrijelituri de pe primele două module?

P.P: Spălarea modulelor din 2002 era prevăzută a se face, dar a fost cumva impusă de media. Şi pe bună dreptate, pentru că s-a observat atunci că nu era vorba numai de pete neaderente, ci şi de două zone în care petele erau cauzate de oxidarea aliajului cu care a fost metalizat monumentul. Cauza a fost pelicula protectoare care, într-una dintre situaţii s-a dovedit a fi generată de un por care a fost obturat cu acea ocazie. În cealaltă zonă, pelicula era deteriorată în urma unei acţiuni mecanice - o piatră aruncată, probabil, ori o atingere la montare. Cât priveşte scrijeliturile de la modulul de bază constatate acum, despre care se spune că sunt vechi, nici vorba... Nu existau la acea dată şi nu s-au observat până toamna trecută. De altfel, domnul Danilă, restaurator recunoscut, cu experienţă, are fotografii care demonstrează inexistenţa acestora. Până în 2004, am şi eu un CD cu fotografii pe care le făceam în cadrul monitorizării monumentului. Aceste fotografii erau descărcate în calculatorul de la Centrul Brâncuşi. Demimodulul 1 şi modulul 1 erau în atenţie deosebită, fiind expuse şi accesibile publicului vizitator.

Rep.: Ce anume s-a putut petrece în timp cu placa de pe Poarta Sărutului de au apărut infiltraţii?

P.P.: După 2004, cu excepţia unicei intervenţii realizate de restauratorul Iulian Olteanu în 2007, nu s-a făcut nicio inspecţie a părţii superioare a Porţii Sărutului, deşi în documentaţie e prevăzută minim o intervenţie anuală pentru vizualizarea stării de conservare a acoperământului de plumb, mai ales pentru curăţarea celor două gurguie prin care se scurge apa. Acestea nefiind curăţate, nivelul apei a depăşit limitele admise, infiltrându-se sub placa de plumb, fapt ce a condus la o reacţie accelerată de oxidare a plăcii, acţionând de jos în sus, dat fiind mediul ermetic. De asemenea, pe acoperământ au fost găsite câteva sute de monezi din lumea întreagă, unele din ele intrând în reacţie cu placa de plumb.

Buliga?! - Caracterizat, catastrofă!

Rep.: Ce s-a întâmplat de ai fost înlocuit de un personaj fără o pregătire adecvată şi care, şi-a bătut joc şi de activitatea de la Centrul Brâncuşi, dar şi de operele monumentale?

P.P.: Din păcate, aci, Brâncuşi „s-a trezit” victimă a orgoliilor oportuniştilor care nu aveau nicio pregătire pentru a gestiona un Ansamblu monumental de o asemenea anvergură. Tot din păcate, a fost posibilă înscăunarea acelui personaj de tristă amintire - Buliga, cu concursul nemijlocit şi în baza unor recomandări scrise de nişte domni şi doamne mai mult sau mai puţin brâncuşiologi şi iubitori de Brâncuşi, cum ar fi regretatul Pogorilovschi, Nina Stănculescu, Sorana Georgescu Gorjan şi Mihai Ţopescu, profund implicat în mătrăşirea concursului. De altfel, comisia putea fi contestată pentru simplul fapt că nu avea în componenţă niciun sculptor restaurator, ceea ce legea impune în cazul instituţiilor de cultură care se ocupă de monitorizarea, întreţinerea şi conservarea monumentelor de patrimoniu. Mai mult, niciunul dintre membrii comisiei nu deţinea legislaţia privind ocuparea funcţiilor de conducere în instituţiile de cultură centrale şi locale.

Rep.: Eşti, cumva, părintele “Brâncuşianei”. Poţi să vorbeşti despre perioada în care “Brâncuşiana”- Tabăra de sculptură a fost ignorată? Şi despre toate lucrurile urâte care s-au petrecut la Centrul Brâncuşi?

P.P.: Sunt unul dintre părinţii Brâncuşianei. Pornise bine, adresându-se strict sculptorilor profesionişti din ţară şi străinătate. După plecarea mea, în 2004, din regulamentul aprobat de Consiliul Local în 2001 a dispărut sintagma „sculptor profesionist”, fiind înlocuită de „artist plastic”. Schimbarea s-a făcut în secret, pentru a da posibilitatea tuturor celor care doreau să-şi lege numele de Brâncuşi, cu sau fără pregătire de specialitate, în schimbul punerii umărului la ridicarea în slavi a celebrului anonim. N-am înţeles şi nu o să înţeleg niciodată de ce conducerea administrativă, când s-a convins că nu a fost alegerea potrivita, nu l-a îndepărtat şi nu îl îndepărtează.

Rep.: I-ai fost profesor lui Buliga, atunci când, pe banii contribuabililor îşi făcea rost de fel de fel de diplome şi titluri. Cum era ca student?

P.P.: Catastrofă! De altfel, nu l-am văzut decât în presesiune, perioada restanţelor la Facultate.

... Specialistul în geologia cărbunelui

Rep.: Zvonurile despre spălarea inadecvată, destructivă chiar, a monumentelor din piatră cu detartrant, în vremea în care Buliga era director la Centru, sunt tot mai frecvente. Cu siguranţă, ai observat evoluţia pietrei după aceste monstruozităţi care s-au petrecut... Poţi să ne spui mai mult despre acest fapt şi comportamentul pietrei în timp?

P.P.: Acum doi ani, exact înaintea Sfintelor Sărbători de Paşti, am fost solicitat de dl. primar să mergem pentru a lămuri un reprezentant al presei locale care este situaţia unor depuneri neaderente despre care se credea că ar fi rezultatul unui atac biologic. Am răspuns, am constatat că nu e vorba de aşa ceva, ci despre nişte simple depuneri neaderente, acumulate pe timpul iernii. Întrebat fiind ce trebuie făcut în această situaţie, am făcut trimitere la documentaţia specifică, în care sunt clarificate în detaliu toate tratamentele permise şi necesare monumentelor din piatră. Atât l-a dus mintea pe Buliga, dovedindu-şi incompetenţa crasă, încât tratamentul care trebuia făcut cu apă şi perii moi, urmat de tratarea cu agent cationic QR 15 sau 16, în diluţie 5-8%, a fost înlocuit cu detartrant. Unul dintre participanţii la această operaţiune spunea că nu crede „că a atacat piatra, deoarece era detartrant pentru gresie şi faianţă de-a bună, că era parfumată. Acum, nu mă mai surprinde nimic din acţiunile lui Buliga, întrucât am auzit că la Bucureşti, în faţa comisiei de atestare pentru restaurare, dovedindu-se habarnoid şi acolo, a lămurit lucrurile, recunoscând că nu cunoaşte tipurile de piatră deoarece a absolvit „geologia cărbunelui”. Cred că e de ajuns ce a suferit Brâncuşi de pe seama imposturii lui Buliga şi a indiferenţei autorităţilor... ar trebui ca lucrurile să intre în normalitate, aducându-se la Centrul Brâncuşi măcar un specialist în restaurare, care să ştie că orice intervenţie pe monumentele de patrimoniu trebuie să fie reversibilă!

Rep.: Nu ţine de  penal ceea ce s-a întâmplat? Nu ar trebui să răspundă în faţa legii cei ce se fac vinovaţi de acest sacrilegiu adus operelor din piatră? La ce să ne mai aşteptăm?

P.P.: Nu ştiu dacă ţine sau nu de penal, dar de trebuit, ar trebui să răspundă, pentru că prin acel tratament agresiv, a fost distrusă crusta autoprotectoare realizată de-a lungul zecilor de ani, prin antrenarea şi depunerea calcitelor la suprafaţă, odată cu apa pătrunsă în masa pietrei pe perioada umedă. Documentaţia prevede că anumite fisuri să fi fost tratate cu apă de var, în vederea obturării acestora.

Centrul oraşului nu-mi place...

Rep.: Spuneai, la un moment dat, ca nu îţi place cum arată centrul oraşului şi nici cum a fost îngrădită, ca într-o colivie, Pasaărea...  Îţi exprimaseşi dorinţa de a o lua de acolo... Mai crezi că locul ei este printre “ligheane şi bideuri”?

P.P.: Centrul oraşului nu mi-a plăcut şi nu-mi place, iar despre amplasarea „Păsării” în mod corespunzător am discutat de nenumărate ori cu oficialităţile. Obţinusem promisiuni că va fi amplasată pe un soclu, dar văd, spre marea mea dezamăgire, că nu se întâmplă nimic.

Rep.: Proiectul de includere a operelor brâncuşiene de la Târgu Jiu în patrimoniul mondial este unul mai vechi, rămas nefinalizat din cauza restaurării Coloanei. Patru ani au trecut până efectele de la aşa-zisa restaurare începută de Varia au fost îndreptate. Între timp, aşa cum s-a văzut, alte probleme au apărut, şi nu numai la Coloană, ci şi la monumentele din piatră, şi pe întreaga Cale a Eroilor... Care sunt şansele ca Ansamblul monumental să capete un loc în patrimoniul UNESCO?

P.P.: E greu de zis dacă, în starea în care se află acum monumentele şi cum este pus în valoare Ansamblul, sunt prea multe şanse... Cert e că nu umblând în excursii de aşa-zisă promovare se va împlini acest deziderat.

Rep.: Când crezi că va înceta batjocura aceasta a monumentelor, în condiţiile în care s-au cheltuit o mulţime de bani pentru monitorizare, pază, întreţinere, fără niciun rezultat? De ce sunt ignoraţi specialiştii?

P.P.: Asta mă întreb şi eu...

Rep.: Ai cucerit bucureştenii cu ceea ce ai expus acum la galeriile “Simeza”... Am văzut artişti plastici, critici, colecţionari de artă, dar şi oameni care nu sunt “de acolo” interesaţi de sculpturile tale. Din păcate, două săptămâni a fost cam puţin...  Cum ai simţit tu această expoziţie?

P.P.: Pornind de la faptul că nimeni nu-i profet în satul său, în mod firesc, am trăit momente de satisfacţie, văzând atâţia oameni de autentică valoare participând la vernisaj şi în restul perioadei primind telefoane şi  auzind numai cuvinte de apreciere. Am realizat, la fel de firesc, că drumul pe care am pornit e bun, atâta timp cât reuşesc să dau naştere la o fărâmă de bucurie în sufletul celor care îmi văd lucrările.

Rep.: Preocuparea ta pentru zbor, aproape exclusivă, de unde vine? Dar jocul cu lumina?

P.P.: Din copilărie.... Este zborul păsărilor, al fluturilor, plutirea petalelor, germinaţia firului de iarbă...

Rep.: Au venit şi comenzi noi? Pentru că, să fim serioşi, artiştii plastici din asta trăiesc!

P.P.: Da! Au venit!

Rep.: În primăvara asta vei începe lucrarea monumentală de la Vâlcea. Vorbeşte puţin despre Isis, ce va fi cea mai mare operă de gen din Europa... Cum s-a “pus la cale” şi de ce la Vâlcea?

P.P.: Nu s-a pus la cale, la vreun drum de seară, mi-a fost selecţionată macheta, din mai multe lucrări... De ce la Vâlcea?! Pentru că acolo sunt oameni interesaţi de frumos şi monumental!

Rep.: Împliniri, regrete, proiecte?

P.P.: Sunt bucuros de ceea ce am realizat ca operă până acum, regret anumite perioade în care m-am lăsat prins, în lucruri nesemnificative, în loc să stau în atelier, să-mi văd de treabă... iar proiecte sunt... Slavă Domnului! Sănătate să fie, să le cuprind pe toate!

A consemnat Andra DUMITRESCU