INTERVIU PUBLICAT DE SAPTAMANALUL GORJ NEWS PE 27 IANUARIE 2012
http://www.gorjnews.ro/slider/%E2%80%9Ccoloana-zgariata-cu-cutitul-leana-plus-grigore-egal-love%E2%80%9D.html
-Alex Gregora: De unde şi până unde Brâncuşi?
-Horia Muntenuş: Operele lui Constantin Brâncuşi le-am descoperit încă din copilărie, într-o excursie la Târgu-Jiu, la 10 – 11 ani, când am ajuns la Masa Tăcerii, la Scaune, la Poarta Sărutului, la Coloana fără sfârşit. Ţin minte că m-am urcat pur şi simplu pe un scaun, aşa cum a lăsat Brâncuşi, copiii să se poată juca pe ele… De fapt, Constantin Brâncuşi a fost obsedat de copilărie, toată viaţa lui a fost copil. A fost şi un mare înţelept, însă, pe care copilăria l-a urmărit. Se vede şi prin… capetele de copil sculptate în tinereţea lui, apoi prin aforismele despre copilărie. Iar faptul că nu a avut copii, i-a prelungit acest sentiment al copilăriei. El şi spune, „când nu vom mai fi copii, am şi murit”. Faptul că nu a avut urmaşi, nu a avut copii, a lăsat în sufletul lui loc pentru o copilărie a întregii umanităţi. De altfel, şi formele pe care le aduce el în peisajul avangardist european sunt şi forme aduse din neolitic.
“Brâncuşi a plecat la Paris pe urma unei fete, de care s-a îndrăgostit”
-A.G.: Ca artist de geniu, Constantin Brâncuşi a închis cercul… Iar în ceea ce priveşte copiii, se pare că ar fi avut un urmaş.
-H.M.: Brâncuşi a avut foarte multe prietene, foarte multe femei pe care le-a iubit. Îl preţuiau şi îl admirau bărbaţi celebri, finanţişti sau din zona elitelor, a avut prieteni diplomaţi, din zona poeziei, a avut prieteni din zona medicală. A fost sprijinit iniţial de către trei prinţese românce, Marta Bibescu, Ana Brâncoveanu de Noailes, care ţinea cel mai mare salon literar al Parisului, din acea vreme, şi doamna Elena Văcărescu. Toate trei făceau lobby pentru România, erau responsabile cu gestiunea imaginii ţării, deşi atunci nu exista această terminologie, şi patronau misiunea spirituală a românilor în afară, cucerind puncte înalte în societatea franceză. Erau coordonate, de la Bucureşti, de însăşi regina Elisabeta, scriitoarea noastră Carmen Sylva. Ea îl protejase pe tânărul Eminescu, acum proteja şi alţi tineri care mergeau la Paris să-şi facă un rost, să persevereze, să se educe, să aducă în ţară spiritualitate.
-A.G.: Prilej de închipuire, ca unui sâmbure germinat i-a venit rândul gorjeanului nostru.
-H.M.: Unul dintre aceşti tineri a fost şi Constantin Brâncuşi. Însă, să fim înţeleşi, Brâncuşi nu merge chiar necunoscut la Paris. El avea recomandări de la profesorii lui, unul dintre ei îl sfătuia să meargă în Italia să studieze acolo sculptura, alţii la Berlin ori la Paris. Într-un drum al destinului, s-a dus la Paris pe urma unei fete de care s-a îndrăgostit. Fata se numeşte Ana Ştefănescu şi era sora unui coleg de-al său de facultate. Pe când se afla în armată, Brâncuşi este vizitat de acest coleg. Sora sa, Ana, îl însoţeşte. Atunci s-au stabilit relaţii atât de puternice, emoţionale, încât Brâncuşi i-ar fi spus fetei: “Te rog să mă aştepţi”. Şi tot atunci: “Vrei să fii soţia mea?” “Da, vreau!” A mai fost, însă, o problemă. Ana Ştefănescu îşi dorea să studieze arta dramatică la Paris. Aşa cum fetele românce o aveau ca model pe Mărioara Ventura, care era actriţă la Paris in plină glorie.
-A.G.: Mai trebuie spus faptul că a mai existat un îndemn.
-H.M.: Aşa este. Brâncuşi, împreună cu Daniel Poiană şi Petre Neagoe, toţi trei prieteni, făcuseră jurământ să plece din ţară şi să facă ceva în viaţă. Asta înainte de 1904, dorind câte un rost spirtual, o împlinire sufletească. Ceilalţi doi plecaseră, şi-i tot scriau lui Constantin, care nu se ţinea de legământ: „hai, nu vii odată?”. Era însă îndrăgostit de plaiurile noastre si nu işi putea părăsi mama, pe care o iubea enorm. Din aceste cauze nu putea să plece. Îl ţinea acest loc: „Iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”. Asta dorea să facă Brâncuşi, să rămână aici. Îndrăgostindu-se nebuneşte de Ana Ştefănescu, n-a mai răbdat şi s-a hotărât să plece.
Nu avea cine ştie ce bani. A mers o bună bucată pe jos. Întâi, a venit acasă de la Bucureşti, şi-a luat la revedere de la mamă, a trecut pe la mănăstirea Tismana, s-a rugat şi apoi a luat calea Severinului, de unde s-a îmbarcat pe un vapor până la Budapesta. Nu avem probe certe, nu avem evidenţe cât a durat acest drum până la Paris, cert este că, după o ploaie torenţială, cu piatră, îl izbeşte fulgerul şi-l culcă la pământ. Este găsit de nişte călugăriţe catolice, care îl tratează. Destinul face ca el să fie salvat de călugăriţe, o întâmplare divină, l-au adunat de pe un câmp, cine să-l găsească altfel? În semn de mulţumire, Constantin Brâncuşi le dăruieşte un crucifix din lemn de tei. Nu este pe deplin vindecat. Îi scrie lui Poiană la Paris să-i trimită bani pentru tren.
Când, în sfârşit, ajunge la Paris, se însănătoşeşte, se stabileşte la Daniel Poiană, îşi caută slujbă, aşteaptă să câştige primii bani că să-şi cumpere costum, o cravată, pantofi şi un buchet de flori. După ce le are pe toate, merge să o caute pe Ana Ştefănescu. O găseşte şi-i spune: “Ana, am sosit!” Ea, cu ochi plânşi, îi răspunde: ”Ai venit prea târziu. Eu deja sunt cu altcineva”. Distrus, după ce îşi părăsise mama, îşi părăsise patria, jură că nu se va mai însura vreodată. Se confirmă că nu şi-a dorit glorie la Paris. El nu s-a dus acolo să facă din artă o vocaţie. Avea vocaţie.
“Târgu Jiul nu îl trăieşte pe Brâncuşi, ci mediocritatea lamentărilor”
-Narcis Daju: Aţi cunoscut în ultimii ani, datorită apropierii dumneavoastră de Brâncuşi, lumea gorjenească. Ce o apropie şi ce o îndepărtează de Ardealul din care proveniţi?
-H.M.: Cunosc foarte bine oraşele transilvane: Sibiu, Braşov, Baia Mare, Târgu Mureş, Zalău, centre importante, de efervescenţă culturală în contemporaneitate, şi, bineînţeles, Cluj-Napoca, oraşul în care locuiesc, de aproape 30 de ani, vechi centru universitar – fireşte, inegalabil în spaţiul despre care vorbim, tocmai datorită tradiţiei sale, bine consolidate în timp, culturale şi ştiinţifice. Dar un rol istoric major l-a jucat Gorjul, centru al românităţii, al luptei de eliberare naţională de sub ocupaţia fanariotă. Tudor Vladimirescu, din acest punct de vedere, este un simbol absolut al tuturor românilor. Şi Gorjul are o măreţie specială prin luptătorii săi, prin vitejii săi, oameni ai Libertăţii şi ai Demnităţii. O vom păstra în memoria noastră, cu toţii, pe Ioana D’Arc a României, Ecaterina Teodoroiu.
La Cluj, abia după 1918 s-a reuşit fondarea Universităţii Româneşti. Figurile care au marcat tradiţia contemporană sunt Lucian Blaga, Onisifor Ghibu, D.D. Roşca, Ştefan Pascu, Iuliu Haţeganu… Dar şi în Gorj s-a născut titanul sculpturii, Constantin Brâncuşi, marele George Uscătescu (pe care îl aşezăm lângă Eliade, Cioran, Ionescu). Tot în Gorj s-au născut filosoful de excepţie Gheorghe Vlăduţescu, marele regizor Sergiu Nicolaescu (sper să i se decerneze, cât mai curând, titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Târgu-Jiu), Doina Frumuşelu, marea atletă Lidia Şimon…
Municipiul Târgu-Jiu, în istoria fondatoare a sa, ca existenţă modernă, datorează, cred eu, aproape totul, unei familii de excepţie din România, familia Tătărăscu: Gheorghe, om politic, depăşind în spiritualitate această condiţie, de o integritate specială, cu un caracter puternic, şi soţia sa, Aretia, o luptătoare dârză pe care orice naţie şi-ar dori-o între emblemele ei. O familie a patriotismului – cea mai nobilă trăsătură intelectuală şi morală a unui om, cea mai înaltă formă de expresie a educaţiei şi culturii sale.
Această familie, Tătărăscu, împreună cu inginerul Ştefan Georgescu – iată, alt spirit gorjean! – şi-au împletit energiile creatoare în sprjinul fondării la Târgu-Jiu şi al edificării celui mai important monument al secolului XX din întreaga lume, monumentul „Calea Eroilor” al lui Constatin Brâncuşi.
Vedeţi? Aşa ceva nu are Clujul. Cum nu are nici un oraş din România. De nici unde! Doar conştiinţa aceasta s-o aibă gorjenii! Ar fi destul! Pentru orice alt elan creator, cultural sau ştiinţific. Pentru orice elan civic sau de altă natură. Cred că lipseşte la Târgu-Jiu o Conştiinţă Brâncuşiană. Oraşul nu îl trăieşte pe Brâncuşi, ci mediocritatea lamentărilor în faţa vremurilor paupere. Sărac a fost şi Brâncuşi. A fost mai sărac decât majoritatea săracilor de azi ai Târgu-Jiului. Dar a avut o conştiinţă din care puteau lua credite nerambursabile, fără limite, toţi cetăţenii acestui oraş.
Ce n-a avut Târgu-Jiul în comparaţie cu Clujul? N-a avut excrocheria Caritas. N-a avut, vreodată, un primar arestat pentru luare de mită, cum are Clujul azi, în sinistrul personaj Apostu.
Dar Târgu-Jiu nu are un poet si gânditor de talia lui Daniel Hoblea care locuieşte la Zalău, cum nu are nici un alt oraş al ţării. Însă la Târgu-Jiu trăieşte un istoric şi critic literar important: Gheorghe Grigurcu. Şi Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” are actori la fel de buni ca cei de la Cluj, pe undeva directorul de aici, domnul Negrescu, fiind un misionar, fiindcă e ctitor.
“Iniţial, Radu Varia a vrăjit toată administraţia locală”
-A.G.: În copilărie Brâncuşi era un virtuos la tras(ul)… clopotelor la biserică. La Paris?
-H.M.: Faptul că era un om liber, că nu era legat prin căsătorie de cineva îl făcea să fie un om foarte atractiv pentru doamne. Multe l-au iubit, multe ştiau că el este un om liber, erau vrăjite de înţelepciunea lui, de umorul lui, de stilul lui de viaţă, era un om cumpătat, mai bea şi câte un pahar cu vin, fuma. În toate biografiile nu găseşti un cuvânt de reproş.
-A.G.: Brâncuşi a cucerit lumea. S-a întors în Târgu-Jiu… ca şi când un nebun de azi s-ar duce în pustiul Saharei şi ar săpa un puţ de apă. Asta a făcut în Târgu-Jiu Constantin Brâncuşi, a săpat o fântănă ca să bem cu toţii din ea.
-H.M.: Uite că nu a fost înţeles.
-A.G.: În 1996, Coloana a fost pusă la pământ peste noapte. Eu locuiesc în apropiere, m-am trezit peste noapte fără monumentala lucrare, în urma unei operaţiuni a unor lotri de aiurea.
-H.M.: Radu Varia a fost un mare şmecher care a încercat să-l păcălească şi pe Nicolae Diaconu, însă nu a reuşit. Totul era prevăzut: să se distrugă total Coloana, să-i fie înlocuit axul care se şi executase în Suedia. O să povestesc ceea ministrul Caramitru îmi spune, în cadrul filmului la care lucrez acum (lucrez cu acribie şi radiografiez toată zona, pentru că m-au mobilizat specialiştii în Brâncuşi, iar eu doresc să-mi fac datoria faţă de ei şi apoi să-mi fac datoria faţă de mine însumi şi să-l studiez pe Brâncuşi).
Revin, totul era prevăzut si mai spun încă un aspect, pe care l-am auzit ca legendă, ca folclor, pe care eu nu pot să il probez nici în film: se zice că Radu Varia s-a dus la Mugur Isărescu şi i-a zis că donează Băncii Naţionale, ca să fie expus, un modul al Coloanei – ca şi cum ar fi fost proprietatea lui. Pentru ca el să vândă restul bucată cu bucată în lume. Dar ce pot să vă spun sigur e că stâlpul original trebuia schimbat cu unul din Suedia. Chiar ministrul Caramitru spune că primea vizite dese ale ambasadorului suedez, aducând mici atenţii, o cutie de ciocolată… “Domnule, cu ce scop veniţi la mine, poate mă simpatizaţi că eu sunt actor. Dar, totuşi, cred eu că un diplomat are şi un obiectiv precis”.”Noi, Suedia, vrem să facem un cadou României, un stâlp de oţel care să-l înlocuiască pe cel vechi de la Coloană”. ”Domnule, nu ne trebuie nici un stâlp.” ”E gratuit, vă rog, e cadou”.”Nu era cadou”, spune Caramitru. Radu Varia luase banii şi stâlpul era plătit, dar voia să ni-l bage prin alte sisteme. Radu Varia a şmecherit foarte multă lume, iniţial a vrăjit toată administraţia locală.
“Scriitorul Nicolae Diaconu, bolnav, nu dorea să plece din această lume fără să ierte”
-A.G.: Un singur om – omul de cultură Nicolae Diaconu – i-a ţinut piept ipochimenului.
-H.M.: Era prevăzut ca această Coloană să dispară total, să fie înlocuită cu nemernicie şi un singur om i-a stat în cale, scriitorul Nicolae Diaconu, adunând toţi cercetătorii brâncuşieni în jurul publicaţiei „Brâncuşi”. Era un om plin de energie. La final, scriitorul gorjean, bolnav, nu dorea să plece din această lume fără să-l ierte pe cel mai mare duşman, nu doar al lui, şi al lui Brâncuşi. Normal că l-a iertat creştineşte.
-A.G.: Nicolae Diaconu mi-a zis cândva: “L-am învăţat pe Brâncuşi din mers.”
-H.M.: Poeţii l-au iubit pe Brâncuşi din prima secundă, toţi cei care l-au întâlnit sau i-au întâlnit opera au avut schimbări de opţiuni, de viaţă, de optică, de viziune, tuturor le modifica sensul vieţii, le aducea lumina. Poeţii – români, evrei, francezi, americani – l-au simţit pe Constantin Brâncuşi, primii. Nu l-a perceput publicul larg francez şi nici cel american. Nu l-a perceput publicul român. În expoziţia universală din SUA, din timpul lui, Brâncuşi şi Picasso au avut portretele incendiate de Liga Creştină a Studenţilor Americani, manifestându-se împotriva artei decadente, inexpresive şi violente, spuneau ei, pentru pudibonderia americană. În Franţa nu a fost înţeles. Abia la cinci ani după moarte este preluat atelierul de către Muzeul Naţional de Artă.
“Manelism şi peteceală urâtă în centrul Târgu Jiului”
-N.D.: GORJNEWS a demonstrat, recent, cu documente, că nu s-a respectat proiectul aprobat de Ministerul Culturii pentru modernizarea centrului Târgu-Jiului. Cum a fost posibil aşa-ceva şi de ce nu se adoptă nicio măsură?
-H.M.: Cert este că, în momentul de faţă, Centrul municipiului Târgu-Jiu este criticabil. Multă lume, din diferite calificative sociale, de vârstă sau de educaţie, îmi mărturiseşte nemulţumirea. Câţiva arhitecţi importanţi ai oraşului, pe care i-am intervievat, sunt surprinşi negativ de starea actuală a centrului şi a Căii Eroilor.
La Sibiu, piaţa din faţa Palatului Brukenthal a fost pavată cu piatră cubică de granit chiar înainte de a deveni oraşul Capitală Culturală Europeană. La Cluj, Piaţa Unirii, din faţa bisericii Sfântul Mihail, a fost pavată doar de vreo doi ani cu acelaşi tip de piatră cubică de granit (Sigur, mie nu îmi place abuzul de cazon rece pe care îl oferă acum cele două pieţe – fiindcă s-a alungat din peisaj spaţiul verde – dar aici, la Târgu-Jiu, oare de ce nu s-a păstrat piatra cubică de granit, preferându-se înlocuirea ei cu un ciment vulnerabil, care necesită reparaţii mai mereu şi lăcuire periodică? În plus, diferitele culori ale pavajului de aici dau o senzaţie de manelism şi de peteceală urâtă.
“Tăcerea Fundaţiei Infinitul, din S.U.A., spune enorm”
-N.D.: A fost o bură de ploaie zilele trecute, la Târgu-Jiu, şi deja Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii sunt cufundate în mocirlă, nevizitabile. Ce e de făcut?
-H.M.: Dacă administraţia municipalităţii, prin vectorul ei, Centrul Cultural „Constantin Brâncuşi” nu va interveni în favoarea rezolvării temeinice, obligatorii şi rapide a gravelor probleme pe care le suportă, în clipa de faţă, Monumentul „Calea Eroilor”, vă asigur că VA FI CEVA DE FĂCUT! Şi, în temeiul acestei formulări, RAPID înseamnă IMEDIAT şi DE ÎNDATĂ!
-N.D.: Pe scurt, opinia dumneavoastră despre aberantul Centru American de Reinterpretare a lui Brâncuşi, propus a fi construit de o Fundaţie americană lângă Coloana Infinită.
-H.M.: Consiliul Local Târgu-Jiu a dat o hotărâre de asociere cu această Fundaţie. Consilierii au votat, în deplină cunoaştere a legilor ţării, în unanimitate, această Hotărâre. Ulterior, sub presiunea argumentelor prezentate de către ziariştii Narcis Daju şi Andra Dumitrescu, Consiliul Locat Târgu-Jiu, iarăşi în deplină cunoaştere a legilor ţării, a anulat-o, printr-o altă hotărâre (votată, idem, în unanimitate) de retragere din asociere a Primăriei cu respectiva Fundaţie. Juriştii Primăriei ştiu despre ce vorbesc eu, iar dacă nu ştiu, pot consulta bibliografia obligatorie. Fapt surprinzător, suplimentar, după anularea de către Consiliul Local Târgu-Jiu a hotărârii care o favoriza, Fundaţia respectivă tace mâlc, deşi ar fi avut toate drepturile şi temeiurile să reacţioneze. ASTA SPUNE ENORM – PARADOXAL, TĂCEREA.
“Mulţi dintre soldaţi plecaseră pe front fără să fi sărutat vreo fată. Asta l-a impresionat enorm pe Brâncuşi.”
-A.G.: Într-o plimbare de seară cu regretatul Vasile Sav, l-am auzit spunându-mi: “Alex, vezi, Poarta Sărutului poate fi asemănată unei femei care spală rufele la râu.” “Parcă văd şi eu”, i-am răspuns.
-H.M.: Fiecare este liber să-şi închipuie orice. Sunt nişte simboluri precise acolo, chiar dacă ele oferă posibilităţi multiple şi există această seducţie spirituală pe care operele le aruncă, le dăruie. Aveam o precizie acolo, Brâncuşi desenând un proiect peripatetic. Într-un local din oraş, în toamna trecuta, am văzut un afiş foto cu Poarta Sărutului – deasupra stătea scris, pe „bar deschis non-stop”. Este inadmisibil. Grotesc si aberant. Femeia care spală rufele la râu,… e frumoasă imaginea, chiar dacă Poarta iubirii – Poarta sărutului are la partea superioară o ladă de zestre, cel puţin cercetătorii aşa o interpretează ca fiind o ladă de zestre… acolo se consumă căsătorii, se cer tinerii în căsătorie, e frumos că la templul celor morţi vin tinerii să se sărute. La urma urmei, soldaţii, mulţi dintre ei, plecaseră pe front fără să fi sărutat vreo fată. Asta l-a impresionat enorm pe Brâncuşi. De aceea a realizat această trecere, pentru că este un ritual de trecere Calea Eroilor: se consumă naşterea, botezul, căsătoria, moartea, e o devenire, peripatetismul îţi oferă prilejul meditaţiilor, nu pleacă doar sufletele eroilor de la Jiu şi până dincolo de Coloană. Pleacă şi cei care intră în rezonanţă cu ei. Am întâlnit tineri serioşi, ce se aşezau în jurul Coloanei şi meditau, fără să facă din asta o chestiune de înlocuire a bisericii.
-A.G.: A sosit vremea poeţilor şi cu toţii este necesar să ţinem aproape. Cele şi mai rele să rămână în urmă.
-H.M.: Radu Varia a comis un sacrilegiu înfiorător: a atacat Coloana Infinită. Cum poţi să-ţi permiţi să te legi de infinit în felul acesta. Şi-a permis să găurească unul dintre moduli cu o gaură cu diametrul de 13 centimetri, a demolat Coloana, un om lipsit de noroc. Nu i-a surâs vreodată norocul în viaţă, să-şi lege numele de Brâncuşi. Până la urmă totuşi, l-a legat, dar ca diavol. Un mediocru, jalnic mediocru. Urât, om urât. A fost declarat persona non grata printr-o hotărâre a Consiliului Local. În toate investigaţiile mele cu cei care au fost implicaţi, martorii lucrurilor, toţi îl incriminează.
“Filmul meu, o radiografie a istoriei zbuciumate, violente, urâte uneori, a Ansamblului Monumental”
-A.G.: Tu ai reţinut undeva, iar acest lucru l-am aflat şi îl redau cu bucurie: ”Ceea ce încerc să realizez în acest film este să desfiinţez felul în care privim prezentul, şi să ne întoarcem către trecutul în care omenirea a făcut atâtea greşeli încât astăzi suntem obligaţi să trăim într-un fel de ceaţă. Filmul tratează despre existenţa lui Dumnezeu în om, şi despre moartea spiritualităţii ca rezultat al deţinerii unei false cunoaşteri” – Andrei Tarkovski, însemnare din 23 decembrie 1978. Spune-mi despre filmul tău.
-H.M.: Eu produc un film, destinaţia ideală ar fi la TVR, nu ştiu cum va fi difuzat, în clipa de faţă eu vreau doar să-mi fac datoria şi să îmi duc la bun sfârşit această radiografie a istoriei zbuciumate, violente, urâte uneori, a Ansamblului Monumental. Mulţi mi-au zis: “Oare ce l-o fi apucat pe Brâncuşi să facă monumentele la ăştia care nu înţeleg ceva din el. Trebuia să-l facă în altă parte.” Brâncuşi a realizat Ansamblul pentru morţii din primul război mondial, pentru toată tradiţia de luptă şi pentru intreaga traditie spirituală a Gorjului, a României.
-A.G.: Precum ai spus, cred şi eu, uneori, că ne comportăm ca şi cum Brâncuşi ne-ar fi fost chiar străin.
-H.M.: Eu fac naveta în Târgu-Jiu din 1994. Am văzut monumentele în diferite ipostaze. Am văzut Coloana nerestaurată, de culoare neagră, zgâriată cu cuţitul, Leana plus Grigore egal love, urâte lucruri, nu credeam să se mai întâmple aşa-ceva. Şi astăzi, pe un modul de la bază, se observă o scriere, Oana, scris cu un cui. Oana este un nume frumos, dacic, vechi, dar cum s-a putut să se ajungă aici ? Este inadmisibil.
-A.G.: Mulţumesc şi Doamne-ajută.
