 |
| DOMINIC STANCA |
TIMPUL ÎN OPERA LUI DOMINIC STANCA
TIMP SCUFUNDAT ȘI UN CEAS DE HÂRTIE
În 2011 s-au implinit 85 de ani de la nașterea scriitorului Dominic Stanca și 35 de ani de la plecarea lui din această lume. La 22 septembrie a.c., la Muzeul Național al Literaturii Române s-a lansat studiul monografic Dominic Stanca de Livia Ciupercă. Pentru această ocazie am recitit cărțile lui Dominic din biblioteca mea.
Actorul, prozatorul și poetul Dominic Stanca a făcut parte din vechea familie ardelenească Stanca, care a dat țării importanți oameni de cultură. Bunicul, Avram Stanca, preot prototop al Petroșenilor, a fost ctitor de biserici și întemeietor al învățământului în limba română în Valea Jiului. Tatăl, medicul Dominic Stanca, a scris minunatul roman Între două fronturi. 1914-1918, frescă exemplară a dramei românilordin Austro-Ungaria târâți într-un război fratricid. Unchiul Sebastian a fost consilier eparhial, publicist, traducător, autor al unei monografii a Petroșenilor premiată de academie, iar unchiul Constantin, renumit medic ginecolog, a alcătuit un fermecător volum de memorii, Ingerul de pe cupolă. Fiii unchiului Sebastian s-au remarcat în domeniul dramaturgiei și poeziei – Radu Stanca – sau al publicisticii, memorialisticii și traducerilor – Horia Stanca.
Dominic scria la un moment dat „Eu nu am, nu am decât rădăcini”. Copilăria și adolescența petrecute la Cluj, Orăștie și Sibiu sau vacanțele la Petroșeni i-au consolidat aceste rădăcini și l-au făcut să tezaurizeze amintiri pe care le va imortaliza în scris. A închinat un întreg ciclu de poeme unei străzi din Orăștia copilăriei sale și locuitorilor ei. Mărturisea: „În scrisul meu, eu creez și prezint o lume a mea, așa cum aș vrea eu să fie sau să fi fost”.
O febră tifoidă gravă la 19 ani i-a șubrezit organismul, iar neajunsurile din existență i-au subminat sănătatea. A fost actor, la început pasionat de meserie, apoi din ce în ce mai dezamăgit. Greutățile prin care a trecut, suportate cu discreție, l-au costat însă, astfel încât la doar 50 de ani s-a săvârșit din viață.
A publicat puțin în timpul vieții. Mărturisea: „Lucrez îngrozitor de încet și migălos.” „E foarte greu să scrii în limba română. E ca o stâncă în care trebuie să dăltuiești.” Au apărut postum la Editura Eminescu, prin devotamentul soției sale, Sorana Coroamă Stanca, un volum de proză, Timp scufundat (1981) și o culegere a tuturor poemelor sale, Un ceas de hârtie (1984). Parcurgând scrierile sale în acest an comemorativ, m-a frapat prezența Timpului, ca element important în opera sa.
Artistul se concentrează pe momente din trecutul țării, dedicând pagini memorabile clipelor astrale ale istoriei – răscoala lui Horia (Roata cu șapte spițe), soarta lui Avram Iancu (Tulnicele Iancului). Evocă în balade personalitatea lui Ștefan cel Mare, anul 1907, figurile legendare de haiduci sau eroi, ca Pintea sau Baba Novac. Pseudocronicile pline de umor pe care le scrie reînvie un trecut privit cu blândă ironie (Hurmuzul jupâniței, Sărbătorile boierului Melentie). Drumețiile prin zona cetăților dacice sau în Moldova mănăstirilor le consemnează într-un inspirat Itinerar dacic sau într-un Fum al pietrelor.
Din versurile cuprinse în volumul Un ceas de hârtie am selectat o serie legate de timp, de anotimpuri, de momente ale zile. Poetul avea premoniția sfârșitului timpuriu încă din tinerețe și versurile sale sunt pătrunse de melancolie. Îl fascinează seara, amurgul, toamna, liniștea. Cele mai numeroase poeme alcătuiesc ciclul Vesperale.
***
Poetul intuiește că „dincolo de zi,/ și dincolo de inimi/ timpul – ciorchine tânăr se coace.”(p.62) Tot el afirmă: „Au crescut munții mari/ Prin rădăcinile lor ajungeau mai jos decât timpul.” (p. 528) „Se zice că timpul evocă subțire/prin liniștea noastră eternele spații” (p.507); „Osia lumii vântură timpul” (p.362); „ascult cum zornăie timpul prin albia ta de oțel.”(p. 62); „Caut prin beznă timpul.” (p. 348) ; „[ei] privesc grăbitul timp cum se destramă.” (p.348) “Timp și volbură se-adună pe-o rămășiță de cetate.” (p.51)
Vorbește de „Apa sălcie a timpului” (p.361), de „scame de timp aurind pe înălțimi” (p.49), dar și de „dinții lui Cronos cel devorant și hain” (p.82).
În altă parte găsim „Apele vremii prelinse” (p.368), dar și „Inima vremii s-a scurs” (p.369), „rugina vremii se desface” (p.54) sau „dinții vremii se usuc” (p. 175). Poetul aude „îmbătrânitul vremii vaer” (p.51), constată că „Vremea se face bătrână, și mai bătrână” (p.46) și că i se va „strecura printre degete” (p.455). Vede cum „Cuibează vremea-n grâne arse” (p.54).
Contactul cu vestigiile trecutului dac îl face să evoce „leșul unui ev tăiat de săbii” (p.48), sau să vadă cum „Veacul adastă surpat/între Mureș și flori” (p.44), cum „țipă mort un veac barbar” (p.50) și „nesfârșite seve suie/ din veacul mort în veacul viu” (p.54). Simte îndemnul ca „la hotare de veac/ să se desferece de sub zăvoare/ inima-soare, /aurul dac” (p.43). Constată cum monumentelor străbune „o curgere blândă din veac le sporește lumina” (p.367) și conchide „Pacea-i așijderea din veac/ oasele zac,/ pietrele tac” (p.41).
Fugit irreparabile tempus, spunea Vergiliu. Pentru Dominic Stanca, „Numai anii – pești argintii – nu se-ntorc/prin albia serii uscată acuma” (p.23), „Viața nu e decât un pustiu / Anii dorm sicriu lângă sicriu.”(p. 494) și „Trec anii-n cârd, lovind cu aripi moarte” (p.25). Poetul îi vede „înnodați/ ca flăcări de vânt într-o barbă de zeu” (p.43) și socoate că „Anii lungi cari au trecut pe-aproape/ mi-au lăsat cenușe pe pleoape” (p.495), „Anii se îngroapă/ jocul nicidecum” (p.404). Își vede anii ca „grăunțe scuturate” (p.503) și simte că „anii s-au dus cu strigăt”(p.430).
Poetul vede “Cum zilele curg în nisip și nimic nu durează” (p.514), cum „Vecia sporește/ c-un pas aninat între azi și trecut” (p.44). cum „Târziul azi se schimbă-n ieri” (p.15). Constată „Cuvintele mele, mereu mai puține/ se opresc între azi, între mâine”. (p.15)
Pentru poet, “Sclipește clipa – strop de soare” (p.48), iar „clipele sună ca un ceasornic pe drum” (p. 61). „Un ceas de hârtie în scurgerea orelor/ picură leneșă salcia clipele... ” (p.4). „Orele-flăcări își deapănă schimbul” (p.64) și „Adulmecă ora nespuse cuvinte” (p.62). „Numai de jur împrejur răsuflarea tictacului simplu, tictacului pur ” (p. 24)
Pentru Dominic Stanca, zorii sunt „zvâcniți ca niște coame de mânji” (p.17), iar diminețile plumburii sunt „site prin care ziua se cerne” (p.30). „Ziua mirată inundă câmpia” (p.15) și „se mută dinspre șes înspre vânt” (p.61). „Vântul sălbatic rănește amiaza” (p.21). Poetul se vede pe sine „ca un amiaz timpuriu, fugar,/ plin de mirări și de fluturi” (p.20).
Poetul mărturisea: „Dintre cuvinte aleg înserarea” (p.18). Și într-adevăr nenumărate versuri îi sunt închinate. Spre exemplificare cităm: „Ziua coboară smerit” (p.366); „Ning umbrele serii tăcut” (p.367); „Ziua se închide ca o floare în glastră” (p.11); „Brâul de aer al serii cădea/ rece pe tău” (p. 428); „Cu șuier albastru amurgul coboară” (p.11); „Acum din toate mai păstrez amurgul” (p.18)
Vede Noaptea ca pe „un flutur/cu margine de ghiață” (p.125) sau ca pe „un liliac cu aripile sparte” (p. 437). O percepe „ca un țipăt imens” (434) și i se pare că „Noaptea sună” (p.345)
Dominic Stanca preferă toamna, dintre toate anotimpurile și i se pare că o și aude:
„Sună întomnarea, sună/ peste toate urmele” (p.430) „Glasul toamnei din adânc se aude” (p. 440) „Își sună toamna primele fireze” (p. 474) „Toamna sună trist din faldurile ei” (p. 430)
Timpul, pe care Dominic l-a evocat în felurite moduri, nu a fost darnic cu el. Coasa lui Cronos l-a atins în plină maturitate creatoare. Și nu pot să nu amintesc că la 15 ani scria:
„Aidoma cu cerul sânt/ Mă frâng peste-un imens pământ/ Mă cheamă vânt, m-alungă vânt/Am cincisprezece ani și cânt.”(p.440)
Iar peste ani prevedea:
„Mă sting treptat, treptat
Voi fi curând un cer întunecat.” (p.33)
