joi, 4 februarie 2010

FANAR ŞI MANELE

Motto 1:
Am văzut recent pe străzile Bucureştilor un afiş, care făcea reclamă unei discoteci “cu muzică pe bune, fără manele”. Dacă tinerii români au ajuns să danseze manele în discoteci (şi am văzut asta nu numai în Bucureşti, ci şi în Timişoara, unul dintre bastioanele Europei Centrale), s-ar părea că războiul cu otomanii este pierdut. Precum odinioară, în secolul al XVI-lea, s-a turcit domnitorul Ţării Româneşti (Mihnea-Vodă, devenit Mehmet-Bey), acum pare că s-a turcit Ţara Românească însăşi. Devenim încet-încet o colonie turcească şi revenim la epoca şi mentalitatea fanariotă (funariotă, în cazul clujenilor"). (Andrei Oişteanu)

Motto 2:
"Manelele sunt negrul de sub unghiile netăiate ale societăţii româneşti contemporane. (...) Nu numai că nemărginirile libertăţii au scos la iveală tot soiul de neisprăviţi cu tupeu, dar sunt şi încurajaţi, promovaţi, intens valorificaţi (mediatic, politic)... Cum de? Bicisnicie balcanică, ţară scăpată din mâini, domnia ghiolbănească a banului în detrimentul bunului-simţ şi al spiritului... Nietzsche: Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis.>> Afirmaţia e mai valabilă azi ca oricând. Totul e posibil, inclusiv tot răul imaginabil (droguri, şomaj, infracţionalitate demenţială, jaf insituţionalizat, pe faţă, corupţie purulentă, prostie exhibată cu neruşinare) tocmai pentru că se fac nenumărate lucruri "fără nici un Dumnezeu". Generaţia tânără e aşa cum au format-o aceşti ani mercantili, anomici, debusolaţi. Cine să fie modelele? În faţă ies sumedenie de mediocrităţi, lichele, şnapani, învârtiţi. Şi printre preoţi e multă mediocritate şi platitudine, nu oricine are har. Cultura e batjocorită, alungată la marginea marginii. Dacă s-ar plimba prin Bucureşti, Isus ar fi biciuit cu bice cumpărate de la sexy shop(...) Una din misiunile mele, ca om implicat în metabolismul cultural al României, e să împiedic proliferarea prostului-gust, a mitocăniei ritmate, a vulgarităţii săltăreţe. De ce grosolănia ar fi liberă să se manifeste, şi raţiunea care o dezaprobă, nu? (...)... manelele sunt doar o manifestare a langorilor sau libidinilor de mahala, de o vacuitate spirituală vecină cu vidul şi de o puerilitate grosieră a textului, frizând uneori oligofrenia.(...) Manelele sunt... sub-sub-cultură, o manifestare năduşită a golăniei." (George Pruteanu)

O „cultură a huzurului”, hibrid muzical turco-balcanic, întâlnită şi auzită azi cu predilecţie în zonele rurale şi în cartierele sărace ale oraşelor dar şi, din ce în ce mai des, în casele ori din maşinile de lux ale parveniţilor, maneaua se extrage dintr-un stil de mahala turco-orientală ce reprezenta cândva romanţele şi muzica de petrecere - çiftetelli – specifice claselor dominante otomane. Această muzică turco-persano-arabă a fost introdusă în Moldova de însuşi Domnul Ţării, Dimitrie Cantemir (de origine tătărască, crescut, format şi educat la Instambul). În vremea în care a fost capuchehaia (reprezentant diplomatic al Domnitorului, ambasador) la Istambul, era el însuşi un interpret şi o vedetă a manelei, având la curţile sultanului foarte mulţi admiratori care îl recunoşteau ca fiind cel mai bun chitarist al Constantinopolului. De altfel, Cantemir a “renovat” muzica turcească în ansamblul ei teoretic fiind autorul celei mai importante colecţii de muzică instrumentală otomană din secolele XVI-XVII ( Cartea Știinţei Muzicii, lucrare pe care a dedicat-o sultanului Ahmed al III-lea, 1703-1730), transcrisă într-un sistem de notaţie propriu şi alcătuită din 335 de piese muzicale – dintre care 35 sunt compoziţii ale sale: cântece lirice (bestade şi pestrefuri). Savant, om de ştiinţă, este incapabil ca administrator şi, nepriceput, va pierde, la 1711, bătălia de la Stănileşti împotriva turcilor. Consecinţele vor fi dramatice, întrucât turcii vor lua în posesie administrativă Moldova, aducând la cârma ţării indivizi recoltaţi de pe uliţele strâmte ale Fanarului, cartierul elitei greceşti din Instambul, locul urzelilor, intrigilor, vicleniilor şi sforăriilor imperiale otomane.
Aşa va deveni limba neogreacă la modă în Moldova şi, deodată cu ea, aduse în ţară desfrânările, mizeria morală, uneltirile, exploatarea nemiloasă, rapacitatea, avariţiile, şarlataniile, minciuna ca instrument obligatoriu al vieţii sociale, arivismul, ciubucul şi mituirile, parvenitismul, domnitorii fanarioţi iniţiind, cu efecte devastatoare, politici fiscale excesive în urma cărora populaţia va ajunge rapid într-o stare de sărăcie lucie. “Târgurile epocii fanariote or fi dezbătut lungi ceasuri, la vreun sugiuc ori la vreo narghilea, ba despre noua manieră de purtare a şalvarilor, ba despre noile tendinţe în răsfirarea ciucuraşilor, ba despre new-entry-urile muzicale, evident orientale: „Ţie, agapi-mu, care-ţi place mai mult: maneaua sau geamparaua? - Depinde care stil de manea, efendi: stilul „hard”, de fanfară turcească, cel „cool”, de manea domnească sau mai „comercialul” cântec de lume, din ăsta de tocmai ni-l susură-n ureche ţiganul viorist...” Căci da, oricât se îngrozesc reacţionarii muzicali actuali, hit-parada vremii ne venea de la turci, iar maneaua („turceasca” pe celălalt nume al ei) făcea „tendinţă”... Şi avea să facă încă mult timp... (...) O muzică a domnilor, o muzică a boierilor, o muzică a petrecerilor de curte care ţineau zile şi nopţi – aceasta era maneaua pe care ne-o putem doar imagina, din cîntecele culese sau compuse de către Anton Pann, ca un soi de Isarlîk muzical (...) Anton Pann colportor de melisme şi lirisme orientale” (blogul lui Florin Dumitrescu - "A cui e maneaua?" - 4 martie 2007).
Domniile fanariote în Ţările Române sunt asimilate decadenţelor civilizaţiei şi culturii româneşti, reprezentând un secol de teroare spirituală şi de război (prin mecanismele crâncene de exploatare) împotriva fibrei biologice naţionale.
În acest context şi numai datorită acestor factori se impune cultura mozaicată a greco-turcilor instauraţi la cârma ţării. Prin urmare, tradiţia folclorică se va retrage pentru o vreme, lăsând loc obiceiurilor turco-fanare şi muzicii primare şi mozaicate a manelelor.
Jaful excentric va fi pus la cale şi în Ţara Românească, după asasinarea de către turci a Brâncovenilor şi a trădătorului lor Ştefan Cantacuzino - la 1716 va fi numit domn de către Poartă fanariotul Nicolae Mavrocordat.
Avem o oglindă a societăţii române condusă de fanarioţi realizată de Nicolae Filimon care, în romanul său, „Ciocoii vechi şi noi”, descrie curtea domnului fanariot Georgie Caragea: “venerabilul bătrân apăru în pridvorul caselor sale, îmbrăcat cu anteriu de atlas vişiniu, încins cu şal de Ţarigrad, cu biniş de postav albastru-închis, încălţat cu meşi şi papuci de saftian galben; la brâu cu un hanger de aur, iar în cap cu un gugiuman (căciulă) de samur cu fundul roşu. După dânsul venea fie-sa cu oamenii şi femeile casei, dintre care un june ca de douăzeci de ani, îmbrăcat cu anteriu de maniţă, cu giubea de pambriu, lungă până la pământ, şi legat la cap cu un taclit cadrilat (...) Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioţii se deosebeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stânga, iar mai cu seamă prin eleganţa veşmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. Interiorul curţii prezenta vederii o panoramă foarte curioasă şi variată: în mijloc stau înşirate caretele şi butcile boierilor; mai încolo, vizitiii lui vodă plimbau armăsarii îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sârmă de aur; dinaintea unui rând de odăi numai cu un rând, tufecciii, arnăuţii şi satâraşii îşi curăţau armele, şuierând printre dinţi câte o arie albaneză. Înlăuntru şi afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învârtelile şi strâmbăturile pehlivanilor şi ale măscăricilor domneşti. Simigiii, cu tablalele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la subţioară, împreună cu bragagiii şi salepgiii arnăuţi, făceau contrast cu alunarii şi cu vânzătorii de şerbet din Fanar, care purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrişim şi cămăşi de borangic subţiri, care lăsau să se vadă pe piepturile şi pe braţele lor goale figuri simbolice încrustate, precum obişnuiau ienicerii. În fundul curţii se vedeau diferite grupe de masalagii şi pungaşi; unii jucau nuci; alţii iasâc şi tura; alţii iarăşi jucau la o para cinci şi stos pe despuiate. Aceşti tâlhari, în mare parte fanarioţi scăpaţi din închisorile Stambulului, jefuiau cu deplină libertate, în curtea domnească, pe oamenii cei fără experienţă şi creduli. (...) Jos în curte erau aşezate două bande de muzică instrumentală; unde se compunea de tumbelechiuri, tobe mari şi meterhanele; iar celelaltă, de douăsprezece tobe, sunate de fustaşi români, ale cărora veşminte de postav verde cu ciaprazuri albe şi căciuli de oaie cu fundurile roşii făceau un contrast foarte curios cu binişele de postav roşu şi cialmalele cele rotunde şi pline de semeţie ale artiştilor musulmani”.