Motto 1: „Grecii, mai cu seamă cei din Constantinopol, au fost totdeauna fatali Valahiei, ori de câte ori deţineau frâiele guvernării. Ambiţia şi orgoliul unora din ei n-au slăbit de loc” - Anton Maria Del Chiaro
Motto2: „aspectul ţerilor noastre înnainte de epoca fanariotă, care, şi nu pentru caracterul ei pretins grecesc, ci pentru metodele ei, şi turceşti, şi „filosofic" apusene, a introdus schimbări de suprafaţă aşa de mari, dar şi, prin ele, transformări de principii aşa de adânci.” - Nicolae Iorga
Drogaţi şi opiomani, fanarioţii au inventat o băutură ciudată, turcită şi nefastă, un amestec între ţuica de prune românească şi vermutul italian pe care au botezat-o amalfi şi care îi îmbăta cumplit. Îşi duceau viaţa în hagialâcuri, case ale desfrâului în care, în chercheleală de chefuri (în turceşte keiyfli; chefos), pe muzici „turceşti” şi în manele, îşi consumau capriciile cu prostituate şi lăutari". “Aflat la Istanbul, Dimitrie Cantemir a descris modul în care se preparau şi se administrau, acolo, diverse narcotice, mai ales opiu. „La turci - scria el - nu e poet mai ales, nu e savant desăvârşit care să nu întrebuinţeze suc de mac“. Este puţin probabil ca principele moldav să nu fi încercat şi el „suc de mac“, mai ales că dregătorii îl invitau adesea „la ospeţele lor cele turceşti“, cum zice N. Costin. Boierii fanarioţi au introdus acest nărav şi în spaţiul românesc. Despre domnitorul Constantin Racoviţă Cehan, cronicarul scrie: „De atâta era straşnic că mânca afion şi opiuţ dimineaţa şi preste toată ziua se afla tot vesel“. Nicolae Mavrocordat era şi el opiofil, iar Grigore II Ghica Vodă a murit, în 1752, din cauza unei supradoze de opium” (Andrei Oişteanu - „Drogurile scriitorilor români”, interviu acordat lui Cristian Pătrăşconiu în Cotidianul, 24 iulie 2008).
Fondator al muzicii laice turceşti, Dimitrie Cantemir este considerat a fi precursorul manelelor … „un fel de manele culte a compus Dimitrie Cantemir (...) „35 de piese muzicale orientale compuse de Cantemir.(…) Una dintre ele, o piesă vocală turcească, a făcut carieră, intrând în cultura orală şi scrisă a popoarelor balcanice. Cu text grecesc, acest cântec a circulat cu titlul "Ti megale simfora" (“Ce mare nenorocire”). Peste un secol şi jumătate, cântecul a fost preluat de bulgaro-greco-românul Anton Pann, care l-a inclus – însoţit de muzică – în culegerea sa de cântece “sătene” şi “orăşene”; o carte plină de manele, intitulată "Spitalul amorului" sau "Cântătorul dorului", 1850-1852" (Andrei Oişteanu, „Ţara meşterului manele”).
Născut pe 26 octombrie 1673, provenit, pe linie paternă, dintr-o familie tătară (A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir” - "Istoria Românilor din Dacia Trăiană", vol. II, ed. IV. Bucureşti, p. 258.) - tatăl său fiind Constantin Cantemir, fost domnitor, analfabet, al Moldovei, între 1685 şi 1693 ("carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea: mânca bine şi bea bine." - Ion Neculce), ajuns pe tron la vârsta de 73 de ani, după ce întreaga sa viaţă a dus o politică oportunistă (de partea turcilor fiind, îi comunica regelui polonez Sobiesky şi austriecilor, planurile acestora - deşi duşman al partidei poloneze din Moldova), din pricina căreia Moldova va fi invadată, pe timpul domniei lui, atât de către tătari cât şi de către turci; asasinul cronicarului Miron Costin şi al fratelui acestuia, hatmanul Velicico Costin (pe care i-a decapitat), duşman al lui Constantin Brâncoveanu, în tinereţe, timp de şaptesprezece ani mercenar în serviciul regilor poloni Vladislav şi Jan Cazimir, apoi ceauş spătăresc la curtea domnului muntean Grigore Ghica, în 1664, după ce acesta pierduse tronul, revenit în Ţara Moldovei, obţine dregătorii importante şi se va căsători cu Ana Bantâş - care îi va da doi copii: Antioh şi Dimitrie - înrudindu-se, astfel, cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti ale Moldovei - va fi susţinut la tronul Moldovei de către fanariotul Şerban Cantacuzino, idee care fusese agreată şi de Poartă şi de boieri. “Şi au socotit cu toţii pre Constantin Cantemir clucerul, fiind om bătrân, ca de şaptedzăci de ani şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştie, socotind boierii că l-ar purta precum le va fi voia lor. Şi de va fi rău, încă nu va trăi mult, că era bătrân” (Neculce I. “Letopiseţul Ţării Moldovei”.) Poarta luându-l pe tânarul Dimitrie ostatic la Constantinopol, ca pe o garanţie că voievodul nu se va razvrati şi îşi va păstra fidelitatea promisă.
Timp de 20 de ani, Dimitrie, va fi educat la Curtea Imperială otomană unde va învaţa limbile arabă, persană, turcă, greaca şi latina, greaca modernă, italiana şi germana, devenind un poliglot, după modelul ascensiunilor fanare în funcţiile otomane. La Instambul, Dimitrie Cantemir poartă barbă, işlic şi caftan şi îl reprezintă, într-o vreme, diplomatic, pe fratele său, Antioh, ajuns domn al Moldovei. Mai târziu, în condiţii ciudate şi complicate, prin conjunctură şi noroc, va deveni şi el domn al Moldovei, pe care nu o va putea conduce, însă, decât şase luni de zile. Dar o motivaţie a ascensiunii sale pe tron a fost şi căsătoria sa, îndelung studiată şi planificată, cu fiica domnului Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino – Casandra. Ginere de fost domnitor, îşi va declara pretenţia de a ocupa tronul Munteniei intrând în conflict cu domnul Ţării Româneşti de atunci, Constantin Brâncoveanu, uneltind împotriva acestuia la Poartă şi trăgând sfori printre turci, folosindu-şi influenţa şi prietenii otomani în speranţa că îl va detrona pe Brâncoveanu şi îşi va îndeplini visurile de mărire. Nu i-a reuşit asta dar, în urma acţiunilor sale, se va alege, la 14 noiembrie 1710, cu tronul Moldovei, marele vizir având încrederea totală că e omul potrivit pentru asta, datorită devoţiunii sale faţă de Poartă şi faţă de educaţia otomană primită. Numai că, imediat ce ajunge pe tronul Moldovei, el îi uită pe cei care i-au dat educaţia şi tronul şi ia legătura cu Ţarul Petru al Rusiei (acesta din urmă va primi, în timp, titulatura „cel Mare") care pregatea o ofensivă împotriva turcilor.
La varsta de 24 de ani, asistase, în 1697, la înfrangerea oştilor otomane şi credea, în mod pripit, că puterea otomană era la apus. Puterea rusă i se părea în creştere şi, prin trimişii săi, încheie, la Lutk, în Rusia, pe 2-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, prin care punea ţara sub protecţia ţarului, făcând din Moldova o vasală a Rusiei. Sub protectoratul Rusiei, care "garanta" integritatea teritorială a principatului, scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care Moldova trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. Trădându-i pe turci, Cantemir trăda şi Moldova a cărei politică istorică fusese mereu aceea de a-şi păstra neatârnarea. Astfel, gruparea boierilor, conduşi de Iordache Rosetti şi Lupu Costache, a considerat politica lui Cantemir nesocotită, apreciind că ruşii, în expansiune, reprezentau un şi mai mare pericol pentru Moldova, o şi mai mare primejdie decât dominaţia turcă, şi au facut, în consecinţă, tot ce le-a stat în putiinţă pentru a împiedeca semnarea acestui tratat care aducea Moldova în situaţia provinciilor şi guberniilor imperiale ruseşti. Prin acest tratat, spiritul excentric totalitar al lui Dimitrie Cantemir, indiferent la soarta poporului, obţinea fondarea unei dinastii a Cantemireştilor şi subjuga Moldova total intereselor panslaviste şi rusificării. Ruşii îi asigurau domnitorului Moldovei stabilitate monarhică la cârma acestei mici viitoare gubernii, dar îşi îndeplineau visul de a ajunge, ocupând Ţările Române, la sârbi, bulgari şi la greci, în ideea fondării Noului Bizanţ sau celei de-a Treia Rome. Adept al unei domnii autoritare, adversar al boierimii care îşi apăra ţara, Dimitrie Cantemir are un sprijin naţional formal şi, în bătălia de pe 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti, de pe Prut, armata ruso-moldovenească, alcătuită aproximativ din 40 000 de oameni, cade răpusă, nu de arme ci de foame, în faţa unei armate turco-tătare cu un efectiv de 200 000 de soldaţi. Zahereaua (în turceşte, aprovizionarea cu alimente) care fusese însărcinată lui Lupu Costache, marele vornic, nu soseşte. Nu fără temei, acest lucru îl putem pune pe seama sabotajului exercitat de rezistenţa naţională a boierilor. De altfel, ţara fusese bântuită de secetă şi, cu atât mai mult, dată fiind şi uriaşa diferenţă numerică dintre oponenţi, nu permitea, în mod realist, alimentarea cu hrană a peste 20 000 de combatanţi ruşi fără sorţi de izbândă. Se încheie o pace cu vizirul turc: ruşii cedează portul Azov de la Marea Neagră şi Petru cel Mare, în urma acestei înfrângeri ruşionoase, mituind vizirul cu bani grei, ţarina, fiind şi ea prezentă, cedându-şi toate bijuteriile turcului, scapă cu viaţă. În urmna acestui fapt, ţarul şi nevasta sa se puteau întoarce acasă iar Dimitrie Cantemir, trădător în ochii turcilor, se putea retrage în Rusia cu toata familia lui, însoţit de curteni, câţiva ostaşi şi voluntari. Unii dintre ei, nefericiţi în Rusia, s-au întors după câţiva ani acasă - între ei şi cronicarul Ion Neculce, care a relatat aceste episoade. Însă Cantemir a rămas în Rusia pînă la moartea sa, petrecută în 1723, în amar - căci mereu spera că ţarul va porni o nouă ofensivă împotriva turcilor şi că el va ajunge Regele Moldovei. Acest lucru nu se va întâmpla însă niciodată şi, în istoria militară, Cantemir va rămâne consemnat ca un aventurier mediocru. Manelist în muzică, va rămâne manelist şi în arta războiului.
Dimitrie Cantemir, savantul de cabinet. Ambiţiile sale de parvenire, iluziile regale şi apucăturile totalitare, combinate cu o fire uneltitoare şi vicleană, trădările sale, au avut consecinţe nefaste pentru Moldova şi pentru poporul ei. În urma acţiunilor lui Cantemir, turcii şi tătarii supun Moldova unui jaf fără precedent, Cetatea Hotinului este transformată în raia, şi tronul ţării dat pe mâna grecilor fanarioţi. De altfel, fanarioţi ca şi el, căci crescuse şi se dezvoltase în Palatul său din Fanar.
