marți, 2 februarie 2010

LĂUTARII - „GENTILOMI DE MAHALA”

Nicolae Filimon îi numeşte „gentilomi de mahala". Sunt paraziţi fără cultură şi iubitori de muzici lăutăreşti şi de manele.

Nefiind folklor ci “fakelore” (“făcătură”) lăutăria nu presupune cunoaşterea notelor muzicale, se învaţă „după ureche” deşi, astăzi, unii lăutari au studii de specialitate. Este o meserie transmisă "din tată în fiu" şi se practică în grup, "cu banda", "în taraf", sau chiar "cu formaţia". Lăutarii cântau (cântă) în ocazii speciale: la nunţi, botezuri, petreceri, în târguri şi localuri şi folosesc vioara, lăuta, ţambalul, acordeonul, basul (violoncelul şi contrabasul), cobza, chitara, cimpoiul, fluierul din lemn de salcie sau de trestie, clarinetul şi tamburina (folosită mai ales de ţiganii ursari).
Cuvântul „lăutar” provine din cuvântul „lăută” care defineşte un vechi instrument muzical (de provenienţă arabă, venit pe linia greco-turcă) având corzile ciupite, gâtul încovoiat şi cutia de rezonanţă bombată şi fundul adânc şi rotunjit. Ucrainenii au transformat instrumentul, l-au îmbunătăţit, inventând „cobza” şi, de aceea, lăutarilor care îl foloseau li se mai spunea şi cobzari.

O primă atestare a lăutarilor o avem în anul 1558, la Bucureşti, unde sunt atestaţi câţiva lăutari, robi ai lui Mircea Vodă Ciobanul. Mai târziu este consemnat faptul că Domnul Ţării Româneşti îi dăruie vornicului Dingă din Moldova pe lăutarul Ruste. Un alt document atestă că, la 1565, vornicul Dingă cumpără de la comisul Valahiei, Barcan, cu 4000 de aspri, o sumă de ţigani, robi, între care şi pe lăutarul Tâmpa. Se spune că lăutarii, în acele vremuri, costau foarte mult.

Un lăutar vestit a fost Barbu Lăutaru, un ţigan din Iaşi, născut la 1780 într-o familie de lăutari robi. Pe numele lui adevarat Vasile Barbu, el amestecă elemente din muzică populară românească, elemente ale muzicii orientale cu elemente ale romanţelor ruseşti şi cu elemente ale muzicii occidentale. Devine cunoscut graţie marilor scriitori clasici care i-au pomenit numele, Alec­sandri, Ghi­ca, Negruzzi, dar şi datorită unei legende care povestea că Franz Listz, venit la Iasi, la un concert, l-a întâlnit pe Barbu Lăutaru. După ce orchestra a terminat de executat simfonia, ironic, Liszt l-ar fi întrebat pe lăutar dacă i-a plăcut opera. Barbu Lăutaru şi-a luat vioara şi a interpretat întreaga simfonie deşi o auzise pentru prima dată.
Alt lăutar de renume a fost, în finalul secolului XIX, Sava Pădureanu, fost lăutar al ţarului Rusiei - numele său îl poartă o şampanie, dar şi o marcă de ţigări de foi.
Însă "regele lăutarilor" a fost Grigoraş Dinicu, născut, pe 5 aprilie 1889, într-un neam de lăutari ţigani din mahalaua "Scaune" a Bucureştiului. Tatăl său, Ionică Dinicu, cântase în Franţa şi în Rusia, alături de Sava Pădureanu. "Cine ascultă vioara lui Grigoraş, aude şi vede în acelaşi timp muzica", afirma Alexandru Vlahuţă. Angajat la Restaurantul lui Caragiale, Gambrinus, a cântat "Ciocârlia", prima dată, la îndemnul scriitorului, într-o noapte târzie, când se crăpau zorii : "Grigoraş, băiete, să-mi cânţi tu mie o Ciocârlie"! L-au cunoscut George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, Brătescu-Voineşti. Iar Victor Filoti l-a luat la Budapesta să-i cânte lui Lacz Laczi, cel mai mare lăutar al Ungariei, supranumit "prinţul lăutarilor". După ce l-a ascultat, "prinţul" ar fi spus: "Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor. " A compus "Hora Staccato" - muzicianul Iascha Heifetz, i-a cerut acceptul să o prelucreze ca piesă de concert şi, obţinându-l, de atunci încoace, "Hora Staccato", figureaza în programe ca avându-i compozitori pe Dinicu-Heifetz.

Unii îi atribuie în mod nedrept lui Grigoraş Dinicu prelucrarea „Ciocârliei” însă Ciocârlia este o piesă din folclorul tradiţional, prelucrată de Enescu în prima sa "Rapsodie". O interpreta şi Grigoraş Dinicu, dar pe vremea în care compunea "Rapsodia I" George Enescu, Grigoraş Dinicu era un copil.

De-a lungul istoriei lăutarii şi-au făcut drum şi s-au făcut cunoscuţi, înregistrându-i pe instrumentiştii Toni Iordache, Petre Creţul Solcan, Florea Cioacă, Marcel Budală, Fărămiţă Lambru, Fănică Luca, Ion Onoriu, Alexandru Ţitruş, Ilie Udilă, Ionel Budişteanu, George Udilă, Ion Miu, Marian Mexicanu ş.a.) şi soliştii vocali: Titi Botez, Romica Puceanu, Gheorghe Lambru, Gabi Luncă, Mioara şi Paula Lincan, Catanga - Pădureanu, Elena Pascu, Valentina Mocanu, Panseluţa Fieraru, ş.a.

Am putea defini muzica lăutărească prin cuvintele lui Nicolae Filimon: "o vineră orientală ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunei grece din fanari” căci „muzica lăutărească” este muzica domniilor fanariote, a arendaşilor din patru vânturi, a scursurilor levantine deprinse cu ciocoismele şi în frăţie cu boieri păcătoşi şi turciţi. Odată cu anul 1711 pătrunde în nordul Dunării, prin Galaţi şi pe la Brăila o cultură muzicală a lascivităţii şi a senzorialului sexual care ajunge, aducând cu sine caftane şi ciubuce, fix la curţile boiereşti, locuri de pricini orgiastice adesea, de beţii şi de destrăbălare. Asuprirea ţăranului român, exploatarea lui nemiloasă făcea posibilă depravarea şi dezmăţul viniturilor căci schingiuirea lui se făcea pe muzică lăutărească „Cea mai mare parte a banilor era colectată prin mărirea numărului şi a valorii impozitului plătit tot de ţărani şi meşteşugari (clerul şi boierii erau scutiti de plată). Adeseori se recurgea la bătăi şi torturi: bărbaţi şi femei erau închişi "prin coşere" şi înnecaţi cu fum de gunoi şi ardei, fără mâncare, cu mâinile legate la spate, bătuţi cu bicele până la moarte sau ţinuti cu picioarele goale ceasuri întregi în zăpada geroasă. Situaţia ţăranilor nu s-a schimbat multă vreme, din moment ce, în 1885, exista o carte intitulată "România agricolă", a lui George Maior, în care ni se face urmatoarea descriere: "Dacă întâlneşti oameni în drumul tău, te îngrozeşti de aspectul lor - cu feţele leşinate de foame, cu hainele lor rupte şi murdare, cu vitele leşinate ca şi ei -, iară pândarii, vătafii şi ispravnicii, stând în jurul lor, înarmaţi până la dinţi - cu puşti, revolvere, cu iatagane şi hangiare la brâu -, încurajându-i şi ţinându-i la muncă şi dreptate." (Alina Alexe - "Între numire şi mazilire: plocoane, intrigi şi torturi" – Gândul, 23 martie 2007).
În secolul XX, muzica lăutărească s-a afirmat în mahalaua bucureşteană, printre buţile cu varză murată şi în parfumul înţepător al femeilor uşoare, pe străzile nepavate, în noroaiele toamnelor ploioase, între tejghelele cârciumilor parazite, ţigănească, necăjită şi prăpădită ca vieţile ratate ale alungaţilor sorţii, violentă, uneori, ca lama cuţitului geloziei, seacă şi de pahar, în sărăcia şi disperarea mahalagioaicelor obeze, în bârfă şi în şmen şi în purulenţa decadenţelor, a prostituţiei şi a violului, a jargonului şi vulgarităţii, probabil că este o copie fidelă a caragialismului, fiindcă ea întruneşte funcţiuni ale absurdului, ale comediei ieftine şi ale circului. De altfel Caragiale încuraja această „mişcare”. Însemnătatea muzicii lăutăreşti este egală cu însemnătatea lui Caragiale în literatură.
După război, în mod special, muzica lăutărească (ţigănească) era preferata ocupanţilor sovietici. De la ei au împrumutat acest obicei activiştii români de partid, recrutaţi din rândurile celor săraci spiritual, arivişti şi parveniţi ai bolşevismului. Muzica lăutărească era un kitsch total, o musaka de stiluri şi de lucruri furate şi amestecate, cu versuri „de toată panarama”. Ghiveciul atrăgea în sine însă, în mod substanţial, ritmuri de tip otoman. În esenţă, avem de-a face cu lălăieli şi cu veselii zbârcite. Ţiganul umbla pe la mesele restaurantelor din capitală, cu vioara, clienţii pocnind din degetele unsuroase, beneficiari fericiţi ai comunismului de consum – pocneau din degete şi râdeau tâmp sau îşi lăsau frunţile pe mese când ţiganul le zicea din vioară şi din gură. Şi asta nu se întâmpla doar în cârciumile din Ferentarii Bucureştilor anilor '50-'80, ci se instaurase chiar un fel de obicei al restaurantelor „de lux” din centrul Capitalei de a avea „în program” muzică lăutărească. Clientul comanda: „zii-i măi ţigane!” şi lăutarul „îi băga una de dor şi inimă albastră”. Această supurenţă era luată ca „un gen aparte” de tot felul de ţaţe şi de feline turmentate din televiziune şi din radio, definind-o cu prostie savantă: „muzică de petrecere”. Ce era de făcut? Doar burghezia fusese eliminată, bandiţii din rezistenţă întemniţaţi sau executaţi, partidul urma să chefuiască şi să petreacă. Atât Gheorghe Gheorghiu Dej cât şi Ceauşescu organizau petreceri cu lăutari, cântând alături de ei, pocnind, fireşte, din degete. Preferata lui Ceauşescu era Romica Puceanu („Când apare zorile şi rasare soarele”) iar Elena Ceauşescu plângea când îi cânta ţiganca Gabi Luncă. Muzica lăutărească şi „de petrecere”, muzica ţiganilor bogaţi pe ciordeală din Bolintin şi din Floreşti, devenise fir roşu în cultura oficială şi asta în condiţiile în care valorile expresive ale poporului român erau reprimate.