luni, 8 februarie 2010

MACHIAVELISMUL MANELIST: VIPERA FANARIOTĂ

Motto1: ,,Miluind Domnia Mea pe oamenii străini cu boierii şi slujbe, începură a face şi a adăuga lucruri şi obiceiuri rele în ţara Domniei Mele, care lucruri toată ţara nu le-au putut obicinui, văzând că sunt de mare pagubă. Am căutat să se afle de unde cad acele nevoi pe ţară şi am adeverit dimpreună cu toată ţara cum toate nevoile şi sărăcia este de la grecii străini, care amestecă domniile şi vând ţara fără de milă, şi dacă apucă la dregătorii, ei nu socotesc să umble după obiceiul ţării, ci strică toate lucrurile cele bune şi adaugă legi rele şi asuprite vânzări şi încă alte slujbe le-au mărit şi le-au ridicat foarte ca să-şi îmbogăţească casele lor, şi încă munte alte obiceiuri rele au arătat, nesocotind oamenii din ţară, străinând oamenii ţării de către Domnia Mea cu pizme şi năpăşti şi arătînd mare vrăjmăşie către toţi oamenii ţării”. (Radu Leon Vodă, poreclit Radu Negustorul de scoici.)

Motto2Fanarioţii au făcut din intrigă sufletul guvernului otoman. Intriga nu a găsit servitori mai fideli şi mai devotaţi decât pe fanarioţi (...) Dacă s-a întâmplat ca ei să părăsească steagul turcilor, al stăpânilor lor, niciodată n-au făcut-o împinşi de iubire pentru naţiunea grecească, ci numai de interesul lor propriu (...); dacă românii au dreptul să se plângă contra hospodarilor fanarioţi, tot atâta dreptate au şi grecii de a se plânge în contra dragomanilor de la Constantinople, în contra acestor fanarioţi, care îşi dau titlu de principi şi trăiesc numai în trândăvie" - E. Filipe Zallony

Motto3: “Fanarul, care vruse a ridica oligarhia veneticilor pe risipele ţării şi înfundarea numelor naţionale, (...) ci desfrânaţi caută numai avere să strângă (...) vroiau să moară în antereie şi calpace, precum sibariţii... vroiau să moară în desfătări şi pe paturi de trandafiri; în bejenie, ca şi înainte, precum şi în urmă, taifetul, egoismul şi nepăsarea fură statornice; cu taifetul, cheful adunărilor, amoruri nesfârşite, stihuri pestriţe de inimă, chaulieu şi anachéreon, lăutari, primblări pe lună, bencheturi... şi ceremoniile curţii, ceremonii mai amplificate decât ceremoniile curţii craiului celui mare al Franţei. S-ar putea asemăna acea societate cu o adunătură veselă de oameni din toată lumea, cântând şi mâncând pe o corabie frumoasă, ce ar trece pe lângă nişte maluri ciumate”. - Alecu Russo

Bacşis, ciubuc, rob, bir, corupţie, peşcheş, caftan, abuz, ciubuc, halal, complot, aga, jaf, lefegiu, liguşeală, alai, lulea, anteriu, trândav, cămătar, calic, vizir, caimacam, politichie, tâlhar, capuchehaie, pricopsire, firman, lichea, basbuzuc, capudan, buluc, bairam, mahala, calabalâc, protipendadă, taifas, cârdăşie, agie, taclale, ruşfet , ruşfetărie, aslam, plocon, mâzdă, prosforă (cadou), sinisforă (contribuţie) şpagă, şperţ geamparale, manele! - sunt cuvintele aduse de către cei care veneau în Ţările Române ca lăcustele (Mihail Suţu, urcat pe tronul Moldovei, aducea cu sine 80 de rude şi 800 de prieteni apropiaţi).

Percepuţi de români ca un blestem, veneau din Fanar, un cartier situat în afara zidurilor Constantinopolului, spre golful numit “Cornul de Aur”. Fanar (Fener) înseamnă lanternă; felinar dar şi lampă de gaz, lămpaş. Un far s-ar fi aflat acolo pe timpul Imperiului Bizantin. După căderea Constantinopolului, la 1453, ramăşitele Imperiului Bizantin se risipesc în lumea largă dar o mână de greci rămân în cartierul lor: Fanarul - ca un fel de „ghetto" al Islamulului mahomedan. “În zilele noastre Fanarul e un fel de ţigănie cocoţată pe dealuri, un fel de Ferentari pe verticală.” (Tudor Mavrodin). Familiile greceşti ale Fanarului, îmbogăţite din comerţ, ajung să livreze Porţii Otomane administratori ai Imperiului, în condiţiile în care turcii, din cauza interpretării fanatice a Islamului, nu aveau voie să vorbească limbile creştinilor, pe care le considerau, în chip rasist, „spurcate"! - ori, grecii negustori din Fanar vorbeau italiana, franceza şi latina, fiind folosiţi de turci ca tălmaci, ca translatori. În miezul secolului al XVII-lea se înfiinţează postul „Marelui Dragoman", marele interpret al sultanului şi postul de mare vizir, post care, foarte curând, începând cu Alexandru Mavrocordat, va căpăta o importanţă foarte mare, translatorul având acces la toate secretele sultanului devenind un fel de purtător de cuvânt al acestuia în legăturile cu trimişii puterilor străine. Aceşti dragomani dobândeau, astfel, o foarte mare putere decizională şi financiară. După fuga lui D. Cantemir în Rusia, otomanii intenţionau să transforme Moldova în paşalâc (cf. Nicolae Iorga - “Acte şi fragmente”, Vol. I, p. 308) însă vor opta pentru o administraţie de tip arendăşesc şi vor da în arendă aceste două ţări celor din Fanar. Aflat în începutul decadenţei sale ireversibile, având un regim dur şi corupt, în nevoia de a stoarce bani din orice, Imperiul Otoman ajunsese să vândă tronurile Moldovei şi Ţării Româneşti, de altfel, obicei tradiţional, pe sume foarte mari, de data aceasta grecilor din Fanar care îşi foloseau influenţa asupra sultanului şi intriga în orchestrarea acţiunilor. Sumei „oficiale" îi adăugau peşcheşuri către demnitarii care le înlesneau aranjamentele şi celor care le rezolvau intrările. Plin de datorii, noul domn, pleca să îşi ocupe tronul însoţit de creditorii pe care îi răsplătea cu moşii şi îi ridica la rang de boieri, căpătuindu-i şi înlocuind elitele autohtone.
În Ţările Române, fanarioţii veneau ca lăcustele, aducând cu ei o exploatare nemiloasă, tirania, dictatura, nedreptatea, abuzurile, incompetenţa, nepotismul şi cumetria, batjocura, taxele şi impozitele inumane. Nedomnind în ţara lor, cumpărându-şi domniile, asuprind poporul peste care domneau, îşi dedicau timpul banchetelor şi spolierilor, în graba de a-şi acoperi uriaşele cheltuieli şi, mai apoi, în râvna înnavuţirii rapide şi nesimţite, mai ales că sperau, mai mereu, să cumpere încă o domnie. Cumpărându-şi domniile de la Stambul, ei vindeau funcţiile statului, mai mici sau mai mari, în ideea de a-şi recupera investiţiile. Şi, fiindcă trebuia plătit haraciul turcilor, împovărau poporul cu biruri atât de mari cum nu se mai întâlnise niciodată pe aceste meleaguri, căci trebuiau să scoată nu doar partea promisă sultanului ci şi partea lor de profit. La rândul lor, dregătorii care îşi cumpărau posturile de la domn asupreau şi ei pentru a se putea pricopsi. Românii cunoşteau cea mai neagră pagină de exploatare, de sărăcie şi de umilinţă naţională din istoria lor. Timp de o sută de ani de jaf şi de teroare, fanariotismul seacă Ţările Române, ucide şi asasinează. Cruzi şi nemernici, fanarioţii îşi trimit bandele de arnăuţi (mercenari albanezi) să jefuiască satele românilor. Timp de o sută de ani generaţii de ţărani şi meşteşugari sunt victimele bătăilor, torturilor şi stoarse de vlagă, plătind dări şi taxe incredibile, ridicole şi batjocoritoare, ca de pildă taxa pe numărul de copii, taxa pe hainele de pe trup, taxa pe dreptul de a purta pălărie sau căciulă, taxa pe fumul de pe horn, taxa pe uşile şi ferestrele casei... Ţăranii sunt închişi şi înnecaţi cu fumul iute de bălegar aprins peste care se pun ardei iuţi şi biciuiţi mai rău decât animalele, bătuţi la tălpi până când devin infirmi. Cinismul fanariot merge până într-acolo încât ţăranii sunt ţinuţi iarna cu picioarele în apă îngheţată... Disperaţi, oamenii îşi iau lumea în cap: peste 400.000 de români din Moldova şi Muntenia imigrează în Transilvania -40 de domni în Ţara Românească şi 36 în Moldova, din 11 familii fanariote, timp de o sută de ani, îşi bat joc de poporul celor două ţări române.
“Grecul deschide poarta binişor, zâmbeşte blând ochilor neliniştiţi, netezeşte cu milă amestecată cu teamă fruntea celui obidit, şi când vede cât de supusă şi de blândă-i turma ce i s-a dat în seamă, îşi scoate frumuşel foarfecele şi s-aşează pe tuns”. (...) Domnii greci se azvârl asupra ţărilor noastre cu lăcomia zorită a jefuitorului de călare, pe care-l ajung din urmă ceilalţi flămânzi. (...) ei se gândesc ce s-apuce mai repede, ce vicleşuguri să mai învârtească, şi cum să-şi aştearnă lor mai bine, şi mai la adăpost. (...) De bântuirile de-afară, de duşmanii luptelor făţişe, scăpau românii mai uşor, - că-mbelşugarea holdelor şi hărnicia braţelor întremau ţara iute, şi toate se ridicau la loc în câţiva ani de linişte. Dar de „răul din casă” - cum să te aperi, cui să te plângi, cu cine să te ajuţi? (Alexandru Vlahuţă - „Din trecutul nostru”, cap, „Sub fanarioţi”).
O sută de ani fanarioţii promovează trădarea, parvenitismul, ciocoismul, corupţia, frauda şi spolierea. Secolul fanariot este caracterizat prin asfixia economică socială şi culturală a românilor, vidul de manifestare românească luând sfârşit odată cu Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, la 1821 şi mai apoi prin Revoluţia de la 1848.
Lacomi, însetaţi de bogăţii şi de privilegii, trântori petrecăreţi ai chiolhanurilor şi bairamurilor, exploatatorii cu apucături extreme au dus megalomania până la apogeul nebuniei, încât fanariotul Nicolae Mavrogheni, despotul trivial, se plimba prin Bucureşti cu o caleaşcă trasă de o pereche de cerbi dresaţi, oferind un spectacol de sfidare, de batjocură şi de umilire a românilor. Iată cine importa maneaua, cine o cultiva şi cine o promova pe ruinele folclorului şi pe suferinţele româneşti.