Gest subcultural, kitschul este ruda vulgarităţii, şi prin asta îşi are consumatorii lui, naivi, proşti sau indivizi lipsiţi de cultură tradiţională.
Un creator de artă iugoslav, Alexa Celebanovic spunea: ”Kitschul nu se naşte dintr-o nevoie a omului. Creându-şi cale liberă către spirite inculte şi ingenue care nu sunt capabile de o alegere matură în numele unei exigenţe culturale adevărate, kitschul pătrunde în suflet ca infecţia unui organism incapabil de rezistenţă”. Kitschul se naşte şi se dezvoltă în societăţile în care se întâlnesc decadenţe şi degenerări ori dislocări ale culturii Tradiţionale.
Cuvântul "Generare" (de la "genus": "gen") înseamnă încadrarea în gen şi producerea lui. "Degenerare" înseamnă decăderea din gen, ieşirea din gen, distrugerea genului (alterarea caracterelor genului şi, în cele din urmă, înlocuirea lor cu alt tip de caractere - conţinutul se schimbă, însă definiţia/titulatura rămâne: iată, sub numele de "folclor" se ascund acum cu totul şi cu totul alte caractere, nespecifice folclorului, pseudofolclorice; vorba unui proverb românesc, dracul a intrat deja în casă, însoţit de lăutari).
Deşi lăutăreala a apărut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea primul lăutar menţionat de documente, în Ardeal, a fost o ţigancă, Czinca Panna (1711-1772). În Transilvania lăutarii erau de două feluri: de sat şi de cafenea (în oraşe). Pe la 1920, lăutarii de cafenea se adresau prefectului vremii de la Cluj cu un memoriu în care se plângeau că locurile lor de muncă sunt ameninţate de lăutarii de sat. În Occident, imaginea asociată muzicii ţigăneşti e reprezentată de un ţigan cu pălărie cântând la vioară într-o cafenea budapestană. Asta deoarece în cafenelele Imperiului austro-ungar cântau lăutari rromungre (ţigani unguri, vorbitori de limbă maghiară). Fapt care trebuie ştiut este că denumirea de rrom de azi dată ţiganilor, la solicitarea lui George Soros (născut în Ungaria) şi a lui Petre Roman, preia rădăcina acestui cuvânt rromungre (ţigani profund influenţaţi de cultura maghiară, trăitori în Transilvania). Multe restaurante de azi ale Budapestei afişează reclama „muzică ţigănească în fiecare seară", ceea ce spune mult cu privire la orientarea culturală a ungurilor în ultimele secole. De altfel lăutăria a pătruns în Ungaria şi s-a afirmat în perioada Paşalâcului de la Buda, sub ocupaţie turcească. Foarte populară în întreaga Ungarie şi la ungurii din Transilvania, lăutareala ţigănească nu a afectat folclorul românesc transilvănean datorită rezistenţei naţionale.
Dar în Principatele Române o sută de ani de domnii fanariote au impus modelul greco-turc. Unsprezece familii fanariote au administrat pentru Turcia, timp de 100 de ani, din 1711 Moldova şi din 1715 Ţara Românească: Mavrocordat, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Suţu, Mavrogheni, Hangerli, Rosetti, Callimachi, Racoviţă şi Ghica Aceste familii şi acea epocă au adus cu ele degradarea culturală şi relele care ne guvernează până şi în prezent. În documente de epocă se menţionează ţigani care cântau în armatele turceşti în timpul bătăliilor pentru a impulsiona solda ţii. Aşa au ajuns lăutarii ţigani din spaţiul otoman islamic să preia cuvintele „manea”(cf. „cafea”) şi „meterhanea” (Me[h]terhanea - fanfara sultanului) ce defineau cântece originar turceşti, de dragoste, predominant instrumentale, cântate sacadat ca de jale). Maneaua are o structură ritmică, în metri de patru timpi divizaţi în sferturi şi este menţionată în texte doar pe la 1820 fiind pomenit de un document ţiganul Stănică Pârlează, interpret de manele la Istanbul.
Aşa îşi începe cariera maneaua, ca gen muzical plebeu, muzică senzuală de modă a turciţilor, apărută la curţile domneşti şi în mediile boieresti. Maneaua este o muzică de provenienţă orientală, larg răspândită în Balcani. Cântată de catre ţigani, această muzică era cerută de boieri robilor lor, lăutarilor.
În înţelesul actual, maneaua a apărut în comunităţile ţigăneşti din anii 1950–1960, adică exact în deceniul întunecat al stalinismului. Între 1949-1954 preşedinte al Uniunii compozitorilor este Matei Socor (1908-1980) cel care trasează liniile ideologice ale muzicii româneşti, favorizând simplismul, decorativul, eclectismul, folclorismul. A comandat şi a încurajat consistent financiar imnuri corale dedicate partidului, lui Stalin, lui Lenin sau lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu pălării de fetru şi ochelari de soare ca ochii de libelulă, având pe degete inelele coclite, lăutarilor le era specifică maniera mahalalei, cu multe ornamente, cromatisme, gâlgâiri şi sughiţuri provocate de gustul clientelei. Perioada stalinistă a culturii române a înseamnat o etapă violentă şi agresivă, de presiune ideologică, totalitarismul manifestându-se, în România, mult mai brutal decât în alte ţări din lagărul comunist”. Remarcăm, pe întreaga perioadă a comunismului, o grijă specială acordată lăutarilor. Se înfiinţaseră orchestre „populare”, ansambluri, tarafuri „profesioniste” pe lângă case de cultură, cămine culturale sau chiar intreprinderi unde lăutarii erau angajaţi, salarizaţi bine şi îngrijiţi.
„Imediat după 1989 s-a intensificat un proces de re-balcanizare, re-turcizare a muzicii lăutăreşti început cu două decenii înainte, odată cu muzica "sârbească" sau "bănăţeană". Oamenii nu o numeau "pan-balcanică"; ei ziceau că muzica nouă e "sârbească", sau "turcească", sau "orientală", sau "ţigănească", pentru că de fapt nu ştiau cărui popor îi aparţine, care este poporul care o marchează etnic, cui ar fi potrivit să i-o atribuie. Când o numeau "ţigănească", românii voiau să spună că muzica e în principal vehiculată de lăutari ţigani; dar vroiau să spună totodată şi că ea vine dintr-un loc incert, totuşi de undeva din direcţia Balcanilor.(Ţigani sunt în tot perimetrul balcanic, dar ei nu populează o ţara anume din acest perimetru)”. (dr. muzicolog Speranţa Rădulescu, cercetător principal la departamentul de etno-muzicologie al Muzeului Ţăranului Român. - „Cu seriozitate despre muzica lăutărească” - "Divers", 24 ianuarie 2010)
