1989

       Nu era în martie, ci în iunie, când am plecat, în anul acela, cu trenul de noapte, la Timișoara, spre septentrional,... Gândiți, eu, Iosif și Ioan. Pe vremea aceea, patimile oamenilor încă nu erau atât de aprige, cutia Pandorei era încă ascunsă de Bunul Dumnezeu în Mitologie... Ursa Mare era mai aproape de pământ...  
Trenul toca mărunt, cu zgomote seci, monotone, liniștea câmpurilor, văilor, dealurilor, pădurilor... șuierul locomotivei era un rânjet de hienă. 
         Doamne! și ce tineri eram! Antebrațele cât erau de subțiri! Ne mijiseră mustățile, plățile încă nu le făcuserăm, eram încă pe creditul destinului... Mai târziu, aveam să îmi dau seama bine: e mare lucru să fii în pas cu Istoria, să ai răbdare cu tine, cu ea, cu ceilalți... îndeobște, e foarte riscant să o iei înainte-i, să fii în avangardă - de nu dai de Izbândă, rămâi în urma Istoriei, deși chemării ispitelor dulci ale zorilor  bărbaților predestinați le e greu să reziste - romantici, aprinși, luptători. Curajul? - o platoșă a gândirii. Moartea? - piezișa privire a acestei iubite. Destinul? - mantia de purpură a celui Ales. Pe drum, odată plecat, nu e chip de întoarcere și abandonul înseamnă rușine. Dar potopiți de idealuri, de iubirea abstracțiilor, pionierii mută munții din loc. Cândva (dar trebuie să mă credeți), Cineva a mutat Carul Mare pe cer, trăgându-l un kilometru mai înainte. Iar un altul, mezinul, în urmă-i, mutase Carul cel Mic, înjugat în Speranță. 
Astfel încât, ce se mai poate spune?... Se poate. Fiindcă doar cei ce înving, cu adevărat rămân întipăriți Acolo, pe Cer. Cum, iată!, bunăoară, Luceafărul de Seară și  Cel de Dimineață. Nu e așa că sunt tulburătoare chemări?
Plecam dinspre Nord, mergeam înspre Sud. Trei prieteni buni și entuziaști. Și parcă plecam în viață.
Dar haideți să revenim. Nu e așa? E atât de cuminte să mergi în pas cu Istoria. Să nu te împiedeci, să nu riști să cazi, să nu cumva să rămâi în urmă-i... să fii atent, să fii prudent... Deși sunt, printre oameni, și mulți  dintr-aceia, nerăbdători. Of!..., pentru ei, Lumea se mișcă prea leneș. Dar fi-vor ei pripiți? ori vizionari? Ce face diferența?
 Era 1989, vara, în luna lui Iunie. În Iunie înfloresc teii și se dă prima coasă. Plecam de la Cluj, cu trenul de noapte, spre zona Mehadiei, în Caraș Severin,... anume în satul comunei Cornereva, Globu Rău. Trebuia să schimbăm trenul la Timișoara, luând un altul până la Herculane,... de acolo urmând să mergem mai departe cu o ocazie și, mai apoi, la pas, pe jos. 
       În gara Timișoarei ajunseserăm în jurul orei trei dimineața... și băurăm apă din cișmea. Plecaserăm să muncim, plecaserăm să facem bani în acea zonă frumoasă, pe Valea Cornerevei, unde țăranii rămăseseră oameni liberi, într-o zonă necooperativizată de comuniști, trăind din muncă, pe proprietățile lor. Creșteau oi și capre și vite și cai... și noi mergeam acum să îi ajutăm la strânsul fânului. Primeam cazare și masă, câte un litru de răchie pe zi și câte o sută de lei. Răchia era tare bună, fiartă o singură dată, păstra aromele și vitaminele fructelor și, în timpul zilei, ne dădea tărie să facem clăile și, seara, ne așeza pleoapele într-un somn sănătos. Ce bună răchie aveau oamenii pe atunci, pe acolo!... Astfel: răchia din prune albe de vară; răchiile din prunele toamnei: cele din perele dulci ale locului (Oh! câtă liniște în păhăruțe!); răchiele de mere. Dar cea mai bună răchie era, fără îndoială, cea de cireașă. Cireșii amari, pâlcuri păzite de stânele de oi și de legende. Și asta răchie era medicamentul... că doar un păhăruț ca de un deți, dimineața, devreme - (ca roua) pe inima goală. Doamne! Și ce inimi! Odată s-a întâmplat ca trei hoți să intre, în miezul nopții, în pivnița unei case. Câinii nu îi simțiseră... parcă erau hoți de cai ori furi de mirese... Și în pivniță ședeau, înșiruite, butoaie cu diferitele tipuri de răchie. Se apucaseră hoții să deguste răchiele, din fiecare butoi, pe rând... pe care să îl fure... și tot degustând și tot gustând, nefiind ei lămuriți, tot mai degustau și tot nu se hotărau... și își dădeau în șoapte cu părerea. Mai apoi, șoaptele se făcură vorbe și, în cele din urmă, stăpânul casei, trezit de nevasta trezită de zgomotele lor, ieșise în clarul lunii, afară, în cămașa lungă și albă, și puse mâna pe topor. Intră în pivniță și îi văzu pe hoți șezând pe jos, cu bărdacele de răchie în mâini, roșii la față și veseli,... cântând, îmbiindu-l. Omul încremeni, se întoarse în casă și îi zise femeii că veniseră cosașii... apoi, coborî în pivniță alăturea de ei.
În satul acela ne-am făcut noi banii, aproape două luni și jumătate. Pe Valea Cornerevei.
Era acolo, sus, la Globu Rău, o Stâncă uriașă ce păzea trecătoarea - un drum printre munții mărunți care ducea către Serbia. 
Făcurăm noi un prieten, un băiat de pe acolo, pre numele său Vasile. Și Vasile ne-a zis că în Stâncă e un horn prin care se coboară într-o peșteră... și în peșteră nu intrase nimeni de multă vreme. Și în peșteră, ne zise el, erau comori. Oh! Comori. Așa. 
        Într-una dintre duminici, ne-am luat, toți patru, sfori lungi și lanterne să coborâm în scorbura pământului. 
Pornirăm. De dimineață bună. Urcarăm, urcarăm noi către Stâncă și... deodată, ne răsări pe cărare un moș, cu privirea tăioasă și pătrunzătoare de vultur. Moșul mergea la biserică, la rugăciune, la slujba Sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Și, înțelept, ne-a descusut și ne-a cetit de pe chipuri și de pe ochi și de pe cum ne mișcam și după cum ne veneau cuvintele și după cum le pronunțam. 
           El vede uneori focuri, noaptea, în Stâncă. Și vede, printre cărări bătute de lumina Lunii, fantomele Cavalerilor Dunării... ori poate fantomele haiducilor de odinioară. Aude, uneori, chiar zbucium de săbii și răcnete de bătălie. În fundul pământului e o Sală, ca un Palat Ascuns. O piatră uriașă acoperă intrarea în Stâncă. 
       Piatra era așezată acolo de cândva (acu și mai bine!)... că nimeni nu mai ține minte... poate chiar de la începutul popoarelor, poate chiar de la Facerea Lumii. Dar, cine va da piatra la o parte, va avea bucuria să intre într-o Hală de piatră și din Hala de piatră pornește un coridor spre Sala Haiducilor... acolo, în cuibul în care stau păzite, ascunse, averile și bogățiile și comorile. Nimeni nu a mai intrat vreodată acolo. Ori dacă i s-a întâmplat să intre a coborât pe horn, căci haiducii făceau focul în Sală și fumul ieșea prin hornul acela săpat în Stâncă de ape, de mult. 
         Da, intrarea e astupată, însă prin horn s-ar putea ajunge în Sala misterelor. 
      Și mai trebuia să știm: cine a coborât prin Gura Hornului nu s-a mai întors niciodată. 
         E blestemată Stânca. O muiere bătrână iese iarna din ea și strigă numele neînțeles al unei fete, în Noaptea Sfântului Andrei. Nu care cumva să ne coborâm pe hornul acela! 
         Apoi, bătrânul plecă pe cărare, spre Biserică. Mai întoarse odată capul, spunându-ne că, în tinerețile lui, fusese haiduc. Dar fu o nălucă? El dispăru ca un fum și, în urma lui, rămase un parfum puternic de trandafiri. Ne-am șters la ochi. O vreme am rămas înspăimântați acolo, în tăișul de sabie al soarelui. Mai apoi, însă, ne-am continuat drumul. 
Și am ajuns. O piatră uriașă era, într-adevăr, lipită de stâncă. Vasile ne-a condus la Gura Hornului. Am întins frânghiile, le-am nădit, le-am legat una de alta și am făcut din ele o funie lungă cât Ecuatorul. Vasile a intrat în gaură, pe burtă, ca un vierme. Apoi a intrat Iosif, lunganul, și după el eu. Ioan a rămas afară, să țină funia (legată, pe deasupra, de un pop bătut de noi). O vreme ne-am târât așa, pe o diagonală, ca șerpii. Apoi gaura se mai lărgea puțin,... iar se strâmta...                        Aprindeam rar lanternele, căci cine știe unde puteam ajunge și cât ar fi putut dura.  Dar în lumina lor am desenat cu degetele în funingine. Și a fost a doua spaimă a noastră.
A treia veni repede. Vasile strigă și funia îmi fugi înainte prin mâini. Ne vorbea dintr-o grotă, zicea el - căzuse vreo 10 metri în ea. Vedea el bine că, de acolo, canalul de piatră continua. Ce să facă? Să meargă mai departe? Iosif coborî și el. Eu trebuia să rămân deocamdată pe loc. Iosif în grotă, iar Vasile să meargă mai departe. Și așa a fost. Noi tot dădeam drumul frânghiei să curgă... 
... o vreme l-am auzit... Apoi am așteptat tăcuți..., dar nu mai primeam nici un semn... 
          Într-un lung târziu, veni cea de-a patra spaimă. Eram în pântecele de piatră, ca niște viermi (înțelegând atât de bine cât de fericiți pot fi oamenii! - că nu sunt viermi); Iosif îmi trase de funie; îl trase de funie și pe Vasile...  
Ne-am chinuit mult timp să ieșim prin hornul acela afară, din burta planetei. Ne-am chinuit mult... 
         Când am ieșit, am văzut stelele pâlpâind pe cer, deasupra frunții lui Ioan... Vorbea cu o femeie bătrână, ca o Mumă a Timpului, într-o limbă stranie,... și Ioan zâmbea și o înțelegea... și bătrâna îi zâmbea. 
L-am privit pe Vasile cum ieșea din Gura Stâncii, tras de Iosif... Din mâna dreaptă ii căzu o monedă de aur. Ioan s-a aplecat și a cules moneda. I-a întins-o mumei bătrâne... ea a aruncat-o pe cer... și, atunci, am văzut că moneda aceea era Luna. 

DRAGONUL (DRACO) - STEAGUL DACIC - ÎN FILMUL ”ULTIMA LEGIUNE” AL REGIZORULUI AMERICAN DOUG LEFLER

CLICK  AICI  PENTRU VIZIONAREA FILMULUI  ULTIMA LEGIUNE 
http://cinemabiledonline.blogspot.ro/2013/03/the-last-legion-2007-ultima-legiune.html

REGIZORUL DOUG LEFLER

THE LAST LEGION 

(2007)

 THOMAS SANGSTER

 COLIN FIRTH

 SIR BEN KINGSLEY

JAFUL PROȘTILOR COMPARABIL CU RESPECTUL ROMÂNILOR CONTEMPORANI PENTRU CULTURĂ

Carnavalul papițoilor veseli din debutul secolului XXI aduce în vitrinele României respectul Noului Om (NEW MANN) pentru cultură. Astfel, ”incidentul” legat de furtul și arderea celor șapte pânze din expoziția de artă deschisă la Rotterdam, în octombrie 2012 - relevă funcția educativă și responsabilitatea statului român modern față de cetățenii săi. După cum pentru faptele minorilor răspund părinții sau tutorii, la fel, este firesc să răspundă statul pentru faptele cetățenilor săi. Așa arată oamenii educați și crescuți în România contemporană:
                                      RADU DOGARU.
Dacă se enervează unul dintre regizorii contemporani, acest individ o să devină personaj ecranizat

NU E AȘA CĂ PUTEM ÎNTÂLNI O ASTFEL DE FIGURĂ
ÎN ORICE COMPARTIMENT SOCIAL AL ZILELOR NOASTRE?
PERSONAJUL DIN FOTOGRAFIE POATE FI
UN PAZNIC DE BANCĂ, UN TAXIMETRIST,
UN AGENT DE LA MORAVURI,
UN TÂNĂR DIN NOUA GENERAȚIE POLITICĂ...
DAR ESTE UN HOȚ MANELIST.
ACEST TIPAR DE MOACA ESTE UNIVERSAL
ÎN ROMÂNIA ZILELOR NOASTRE -
MOACĂ DE CREIER SPĂLAT CU DETERGENȚII
TUPEULUI ȘI OBRĂZNICIEI  

                                          OLGA DOGARU.
                     TIPOLOGIA FEMEII APARȚINÂND SATELOR ȘI ORAȘELOR 
                                                         ROMÂNIEI CONTEMPORANE.                         
             AȘA ARATĂ FIZIONOMIA TIPAR PENTRU CE ÎNSEAMNĂ ADAPTAREA LA 
                                                                      NOILE REALITĂȚI. 

                                                        PIROMANA FELIX
ACEASTĂ FEMEIE A ARS CU MÂINILE EI ȘAPTE PÂNZE SEMNATE DE 
              PICASSO, MATISSE, GAUGUIN, MEIJER DE HAAN, MONET ȘI LUCIAN  FREUD.
SE ÎNTÂLNEȘTE PESTE TOT ÎN GEOGRAFIA PATRIEI: IAȘI, PORTUL CONSTANȚA, TULCEA TRIAJ, CLUJ-NAPOCA PRIMĂRIE, ORADEA PISCINĂ, SIBIU MEZELĂRIE,
BRAȘOV POIANĂ, TIMIȘOARA CANAL, BUCUREȘTI MINISTERE, BUCUREȘTI                                           PARLAMENT, BUCUREȘTI TVR, BUCUREȘTI PCR...
DE ASEMENEA POATE FI ÎNTÂLNITĂ NU DOAR CA SPECIE DE CIOROGÂRLA CI ȘI PE APELE JIULUI, LA CENTRUL CULTURAL BRÂNCUȘI, ÎN SATELE VÂLCENE, PE LA COOPERATIVE, DAR ȘI PE VALEA CRIȘURILOR ȘI ÎN ZONELE DELUROASE ALE                                                                PODIȘURILOR NOASTRE.  
                                       
                                      EUGEN DARIE
MOACA TIMPURILOR NOI. SE REMARCĂ OCHII ÎMBIBAȚI DE MANELISM,

Judecător: ”Ați fost vreodată la muzeul din Rotterdam?/ Darie: ”Da”/ J: ”De câte ori?”/ Darie: ”De două ori”/ J: ”Doar la acest muzeu?”/ Darie: ”Nu, la două muzee”/ J: ”Și ce ați căutat acolo?”/ Darie: ”Eram în vizită”/ J: ”De câte ori ați fost?”/ Darie: ”De două ori la fiecare dintre muzee”/ J: ”Să înțeleg că sunteți un mare iubitor de artă?”/ Darie: ”Nu”/ J: ”Și atunci de ce ați fost de două ori la muzee?”/ Darie: ”Am fost să le vizitez pentru că așa se face. .“ J: ”Și de ce ați revenit, nu v-a ajuns?”/ Darie: ”A doua oară, am vrut să-i fac o surpriză iubitei mele”/ J: ”Ce surpiză?”/ Darie: ”Să o duc să viziteze și ea muzeul” 

Judcător: ”Și ce ați înțeles după ce aîi fost de două ori la muzee?”/ Darie: (după câteva momente de ezitare) ”NIMIC”.

                                        PETRE CONDRAT.

                                         ACESTA! -  ”AȘEA!”

MARIANA DRAGU.

  ”EVALUATOAREA”

”DUPE UȘE”

MIHAI ALEXANDRU BIȚU

MOACĂ DE DOCTORAND DE ROMÂNIA

Sava Ştefania (Ivan Andreea Nicoleta):
."….Bitu Mihai Alexandru pe timpul nopţii părăsea locuinţa din Rotterdam doar cât eu întreţineam relaţii sexuale cu clienţii revenind imediat la terminare….."

UN EXCEPȚIONAL REGIZOR DE FILM FINLANDEZ - AKU LOUHIMIEHEN Käsky (Porunca) - Tears of April – Lacrimi de aprilie

Kasky - TRAILER YouTube

KASKY///// PORUNCA/// CLICK AICI PENTRU VIZIONAREA FILMULUI
http://filmehd.net/tears-of-april-lacrimi-de-aprilie-2008.html

Käsky (Porunca) - Tears of April – Lacrimi de aprilie (2008) 

                  REGIZORUL   AKU  LOUHIMIEHEN  

                                  Actrița Pihla Viitala

Actorul Samuli Vauramo

LUMINIȚA MINCU PĂTRAȘCU BRÂNCUȘI - INEDIT - TESTUL ADN CONFIRMĂ DESCENDENȚA LUI JOHN MOORE BRÂNCUȘI DIN MARELE SCULPTOR.

SCULPTORIȚA ȘI PICTORIȚA
 MARIA PĂTRAȘCU BRÂNCUȘI
21 IANUARIE 1939 - 30 OCTOMBRIE 2009

Pe sculptorița și pictorița Maria-Pătrașcu Brâncuși și pe fiica ei, Luminița, le-am întâlnit în anul 2000, cu ocazia Simpozionului Internațional ”Constantin Brâncuși”, organizat la Târgu Jiu de către poetul Nicolae Diaconu. Țin minte modestia lor - erau așezate undeva în spatele sălii, timide. Urmașele lui Constantin Brâncuși îmi vorbeau despre intenția lor de a-și aduce acasă străbunul. Veniseră la Simpozion invitate de Nicolae Diaconu , dar fuseseră dezamăgite de atitudinea unor participanți față de dumnealor. Pentru că erau privite cu răceală, dacă nu cumva cu indiferență. Înțelegerea lucrurilor, încă, întârzia. Eforturile lor au continuat, cu perseverență. Au depus memorii peste memorii. Până la miniștrii Culturii 

AVOCAT 
 LUMINIȚA MINCU PĂTRAȘCU-BRÂNCUȘI

”acest proiect nu aparține lui
Laurean Stănchescu 
și în nici un caz nu este mediatizat de
doi ani, ci de ani buni, ziarele vremii
stând mărturie afirmațiilor mele.
Ceea ce este însă îngrijorător e faptul că,
dintr-un proiect care inițial a avut ca scop
îndeplinirea unei datorii de onoare,
datorie care aparține pe deplin familiei,
și nu numai Fundației sau mie personal,
proiect care a fost oarecum învăluit de discreție
și bun-simț, fără exagerări și politică,
a devenit o manifestare cu iz de mahala, generând
polemică și puncte de vedere contradictorii.
De altfel, undeva în sufletul meu s-a născut,
la un moment dat, convingerea
că domnul Laurean Stănchescu este, de fapt,
exponentul unor interese contrare
realizării proiectului,
apărute  tocmai 
cu scopul de  a genera o reacție negativă
la adresa realizării acestui proiect
de natură a duce la concluzia
că este mai bine să încetăm cu astfel de pretenții”

Ion Caramitru și Kelemen Hunor, singurii care le-au tratat cererile cu seriozitate. Acțiunile lor, purtate  de-a lungul anilor, nu au fost zgomotoase, dar au avut coerență, argumente și temei. Mai târziu, cine știe, încă, din ce interese, acțiunea lor a fost înlocuită de o alta, aparținând lui Laurian Stănchescu, manifestată cu surle și trâmbițe, care  a atras reacții, riposte, stârnind un val de antipatie, manifestat nu doar împotriva acțiunilor lui Laurian Stănchescu ci și, în final, împotriva repatrierii osemintelor sculptorului. L-am întrebat pe Laurian: de ce nu a luat legătura cu doamna Luminița Brâncuși. Mi-a răspuns rece și sec: a sunat-o odată, a doua oară nu o mai sună, nu are decât să îl sune ea pe el. În fine... știam că doamnele Pătrașcu Brâncuși erau preocupate de starea Monumentului de la Târgu Jiu, de felul în care este îngrijit (și sunt intervenții în sensul acesta... menționate de presă...) astfel încât, în acest capitol, l-am întrebat pe Laurian de ce nu a intervenit niciodată în cauza restaurării Monumentului. Mi-a răspuns la fel de sec, parcă plictisit, că nu îl interesează. 

Există un sticlar la Târgu Jiu care l-ar steriliza nu doar pe Laurian Stănchescu ci și pe premier, căci sticlarul care se numește Mihai Țopescu nu suportă ideea de repatriere a rămășițelor pământești ale lui Constantin Brâncuși și face cu nervii. 

Regret felul în care au răspuns o serie de intelectuali ideii de

TESTUL ADN
CARE ATESTĂ LEGĂTURA DE SÂNGE
ȘI RUDENIA
ÎNTRE LUMINIȚA BRÂNCUȘI
ȘI JOHN MOORE

repatriere a osemintelor lui Constantin Brâncuși. Grăbit și stupid, căzând în capcana întinsă de Stănchescu. Se răspundea cu penibil: unde să îl aduci pe Brâncuși? în cimitirul de la Hobița unde nu îl vrea nimeni și unde nu o sa îi fie îngrijit mormântul? Unde nu o să îl viziteze nimeni? Penibil de penibil! Unii intelectuali care se pretindeau a fi democrați răspundeau în termenii lonzincarzi ai marxism-leninismului cu formulări etichetarde după modelul celor din anii 50. Nu neapărat lenevia ori prostia erau prezente în aceste afirmații cât mai ales ura de tip bolșevic, ură de tip rasial - românii nu îl merită pe Brâncuși, românii nu sunt apți să îi îngrijească nici memoria, nici înțelesurile, nici mormântul. 

REDAU AICI INTERVIUL PE CARE DOMNUL ION JIANU I L-A LUAT DOAMNEI LUMINIȚA BRÂNCUȘI ÎN PUBLICAȚIA DE AZI  

GAZETA  DE  SUD   (Ediţia curentă) Anul 18. Sâmbătă, 29 Iunie 2013

Potrivit testului ADN, John Moore Constantin

Brâncuşi ar fi

fiul lui Constantin Brâncuşi

Actualitate - Ion JIANU   

Gazeta de Sud a intrat în posesia testului ADN făcut celui care ar fi unicul copil al lui Constantin Brâncuşi, John Moore Constantin Brâncuşi, document care atestă că probabilitatea existenţei unei relaţii de familie cu o descendentă a lui Brâncuşi, stră-stră-strănepoata Mincu Pătraşcu-Brâncuşi Maria Luminiţa, este de 54,9 la sută. Cu toate că există acest test ADN, cât şi alte documente şi cărţi despre relaţia dintre Vera Moore, mama lui John Moore, şi Constantin Brâncuşi, nimeni nu s-a gândit să facă un act de dreptate, adică o recunoaștere publică a fiului marelui sculptor român.

Documente atașate: comunicat de presă și rezultate test ADN

Una dintre marile iubiri ale lui Constantin Brâncuşi a fost pianista Vera Moore, englezoaică, originară din Noua Zeelandă, relaţie din care a rezultat un copil, John Moore Constantin Brâncuşi, născut la Londra, pe 15 septembrie 1934, dar care nu a fost oficial recunoscut de marele sculptor în timpul vieţii sale ca fiind fiul său. În 2012, în afara graniţelor României, s-a efectuat un test ADN la insistenţele lui John Moore Constantin Brâncuşi, test efectuat comparativ cu al unei descendente a lui Brâncuşi, Luminiţa Brâncuşi.

Sufletul lui John Moore Constantin Brâncuşi este rănit

Despre testul ADN efectuat fiului lui Brâncuşi, stră-stră-strănepoata marelui sculptor a declarat pentru GdS: „A fost dorința lui John Moore să se facă testul. Eu am susținut că ar fi bine să facem un test ADN oficial care să-i folosească în fața oricărei persoane interesate sau autorități. Cert este că între noi, cu toate că suntem din ramuri separate, negându-ni-se apartenența la familie de către unul și altul, iar Domnia sa este mai aproape de Constantin Brâncuși decât mine, s-a făcut un test ADN neoficial, care a confirmat relația de rudenie. Se pare însă că nu numai noi, familia din România, suntem desconsiderați, dar și în ceea ce-l privește pe John Moore situația este aceeași. Iar în acest context, facem referire la faptul că există o serie de cărți, dintre care unele publicate chiar de Centrul Naţional de Artă şi Cultură «Georges Pompidou» din Paris, în care se vorbește despre relația dintre Brâncuși și Vera Moore, ba chiar a fost publicată și corespondența dintre aceștia și, cu toate acestea, nimeni nu s-a gândit să facă un act de dreptate, o recunoaștere publică a fiului lui Brâncuși. Cu alte cuvinte, se pare că se încearcă ștergerea oricăror informații despre familia sculptorului negându-se realitatea. Crunt adevăr! Bineînțeles că între mine și John Moore există corespondență și discuții diverse, dar personal prefer să respect intimitatea acestuia, pentru că nu pot pretinde respect dacă eu, la rândul meu, nu respect. Cu toate acestea, sunt în măsură să afirm că și sufletul Domniei sale este un suflet rănit“.

Fundaţia „Familia Brâncuşi“ a iniţiat prima, în 2003, aducerea osemintelor sculptorului

Dorința efectuării tuturor demersurilor aducerii în România a osemintelor marelui sculptor originar din Hobiţa s-a născut în sufletul Mariei Pătrașcu-Brâncuși, mama Luminiţei Brâncuşi, cele două constituind şi înregistrând legal Fundația „Familia Brâncuși“ în 1991. Şi, în iulie 2003, adică cu mulţi ani înaintea demersului lui Laurean Stănchescu, fundaţia „Familia Brâncuşi“ a fost prima care a solicitat Ministerului Afacerilor Externe şi Guvernului, printre altele, aducerea în România a osemintelor sculptorului Constantin Brâncuşi. Preşedinta Fundaţiei „Familia Brâncuşi“ a precizat pentru GdS: „De ce am iniţiat acest demers? Mama mea a considerat că ar fi un act de respect pentru înaintași și de împăcare a lui Constantin Brâncuși, pe fond spiritual, cu familia sa. Ulterior au fost întreprinse o serie de cercetări care au culminat prin descoperirea în revista Bisericii Ortodoxe Române a unui studiu documentar realizat cu prilejul Centenarului nașterii lui Constantin Brâncuși de către Diac. P.I. David, ocazie cu care acesta a avut onoarea de a-l intervieva pe regretatul Î.P.S. Arhiepiscop Teofil Ionescu, conducătorul pe atunci al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Occidentală. Din mărturisirea acestuia a reieșit, ca mărturie de spovedanie finală (ÎPS Teofil Ionescu a fost chemat de Brâncuşi pentru spovedanie la începutul lunii martie 1957- n.r.), că marele sculptor a murit neîmpăcat sufletește că nu a putut să-și dea sufletul în țara sa, dar și din punct de vedere material că va putrezi în pământ străin departe de ființa cea mai dragă, mama sa. Din acel moment am socotit că avem o datorie de onoare de a liniști acest suflet... Pe acest fond, în 2003, am început procedurile pentru autorizarea de către autoritățile române a proiectului, încercându-se sensibilizarea acestora și asocierea pentru desfășurarea demersurilor, iar proiectul propus a obținut aprobarea a domnului Mircea Geoană, ministrul afacerilor externe de la vremea respectivă, cât și a primului-ministru Adrian Năstase. Iar de la acel moment ne-am preocupat pentru a analiza toate aspectele ce ar fi trebuit implicate în scopul realizării proiectului. N-am beneficiat de sprijinul autorităților pentru că 2004 a fost anul schimbărilor, iar miniștrii culturii de atunci și până acum nici măcar nu s-au obosit să acorde Fundației «Familia Brâncuşi» câteva minute de audiență, cu toate că acest lucru a fost cerut permanent. Mai nou, Guvernul României de astăzi nu se obosește să ofere cel puțin o jumătate de oră pentru a purta discuții pe acest proiect și a analiza informațiile pe care anii de cercetare ni i-au oferit în materia aducerii osemintelor marelui sculptor în România. Cert este că înainte de a primi acordul autorităților franceze pentru realizarea acestui proiect și respectarea întocmai a ultimei voințe a marelui sculptor ar trebui rezolvată problema deschiderii mormântului, în care sunt înmormântați și Demeter Istrati, Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu, procedură care, potrivit dispozițiilor legale din Franța, nu este foarte ușoară. Dacă însă ar exista sprijin guvernamental și discuții la nivel înalt, probabil că s-ar rezolva chiar dacă ar presupune un eventual refuz al moștenitorului Nataliei Dumitrescu. Autoritățile române însă nu au timp pentru acest proiect, tot așa cum nu au timp nici pentru a se întâlni cu reprezentanții Fundației «Familia Brâncuși»“.

Laurean Stănchescu şi alţii denigrează relaţiile de familie ale lui Brâncuşi

Într-un e-mail trimis GdS, preşedinta „Fundaţiei Brâncuşi“ a scris că este consternată de „încercările de desfiinţare a relaţiilor de familie“ în acest caz mediatizat de câţiva ani, respectiv repatrierea osemintelor lui Brâncuşi, că s-a săturat să înghită „mizeriile unuia sau altuia în condiţiile în care, se pare, că molima se extinde“. Rugând-o să ofere detalii, Luminiţa Brâncuşi a afirmat: „Revin și arăt că acest proiect nu aparține lui Laurean Stănchescu și în nici un caz nu este mediatizat de doi ani, ci de ani buni, ziarele vremii stând mărturie afirmațiilor mele. Ceea ce este însă îngrijorător e faptul că, dintr-un proiect care inițial a avut ca scop îndeplinirea unei datorii de onoare, datorie care aparține pe deplin familiei, și nu numai Fundației sau mie personal, proiect care a fost oarecum învăluit de discreție și bun-simț, fără exagerări și politică, a devenit o manifestare cu iz de mahala, generând polemică și puncte de vedere contradictorii. Și este normal. De altfel, undeva în sufletul meu s-a născut, la un moment dat, convingerea că domnul Laurean Stănchescu este, de fapt, exponentul unor interese contrare realizării proiectului, apariție tocmai de a genera o reacție negativă la adresa realizării acestui proiect de natură a duce la concluzia că este mai bine să încetăm cu astfel de pretenții. Și, dincolo de acest fenomen, se mai înregistrează și reacțiile total ciudate ale acestui domn, care își permite în spațiul public să denigreze relațiile de familie ale marelui sculptor. Întrebarea firească în această situație este: cu ce drept îşi permite? Până în prezent, familia sculptorului și exponenții acesteia au fost înlăturați până și de la dreptul de a-și spune punctul de vedere în raport cu o serie de greșeli făcute de autorități! Pot asigura cititorii de realitatea acestei situații prin faptul că mamei mele, sculptorița Maria Pătrașcu-Brâncuși, i s-a recunoscut talentul chiar de către criticul de artă Petru Comarnescu, care a convins-o să urmeze cursurile Facultății de Artă Plastică. În jurul ei s-au adunat doamna Cecilia Cuțescu-Stork, V.G. Paleolog, fiul acestuia din urmă, Tretie Paleolog, Barbu Brezianu, Sidney Geist ș.a., dezbatându-se încontinuu problemele legate de Brâncuși, inclusiv cea privind succesiunea sa și realitatea ultimelor sale zile. Începând cu anii reconcilierii între statul român și Constantin Brâncuși, mama mea a fost o veșnică invitată la toate manifestările și colocviile Brâncuși. Anul 1990 a fost perceput de noi ca momentul adevărului, ca momentul în care, în fine, familia marelui sculptor va fi recunoscută și tratată cu respect de toate autoritățile. Cu toate acestea, se pare că a existat un curent pe piața de artă, curent generat și întreținut de Radu Varia și poate și de către alții, care au schimbat punctul de vedere inclusiv al criticului de artă Barbu Brezianu. Printre denigratori, facem referire inclusiv la revista Cațavencu și alți critici de artă, ca, de exemplu, domnul Pavel Șuşară, care au folosit cuvinte grele la adresa mamei mele... Noi nu l-am înțeles, iar mama mea s-a lansat într-o luptă acerbă, neînțelegând nimic din ceea ce se întâmplă și de ce, de exemplu, la o manifestare închinată marelui sculptor organizată la Târgu Jiu, în loc ca autoritățile s-o prezinte pe mama mea ca strănepoată a sculptorului, calitatea a fost arogată de către doamna Sorana Georgescu-Gorjan (soţia inginerului care a coordonat ridicarea Coloanei de la Târgu Jiu - n.r.). În mod evident, a fost durere mare în sufletul mamei mele. Dar totul a fost suportat cu stoicism și în limitele bunului-simț, cu convingerea că, la un moment dat, ne vom impune. Abia după moartea mamei mele, și în urma unei discuții purtate cu domnul profesor Paul Rezeanu, am reușit să înțeleg de unde provine această negare a existenței familiei, Domnia sa argumentându-mi franc că noi provenim dintr-un frate rezultat dintr-o căsătorie anterioară a tatălui marelui sculptor. Ne-am pus întrebarea: şi asta ne face mai puţin rude cu marele sculptor? Care ar fi argumentele legale? Pentru că din punct de  vedere legal, o astfel de justificare este de tot râsul! Mai mult, cu ce drept își permit cei care au ceva de spus sau de scris despre Constantin Brâncuși să rupă relațiile de rudenie statornicite în cadrul acestei familii? Știu ei oare, sau cel puțin au cercetat la fața locului, care au fost legăturile dintre Constantin Brâncuși și frații acestuia, indiferent că erau din prima căsătorie sau din a doua căsătorie a tatălui lor? Este pur și simplu revoltător! În opinia mea, o astfel de atitudine dovedeşte cât de puțin cunosc acești oameni familia gorjeană, cât de puțin cunosc cât de strânse sunt relațiile de familie ş.a.m.d. Concluzia: ori nu ştiu, ori nu vor s-o recunoască. Motivul? Mister, total necunoscut! Ori, în ultima perioadă s-au adunat prea multe din acest punct de vedere. Iar eu, la fel ca mama mea, am considerat că nu trebuie să ne expunem și să ne implicăm în astfel de scandaluri, preferând a sta deoparte pentru că sângele și moștenirea genetică nu ni le poate lua nimeni. Dar am hotărât că este de ajuns... Această cruciadă trebuie să se termine... De altfel, această denigrare permanentă nu-și găsește echivalentul decât în actul din 7 martie 1951 subsemnat de academicianul Mihail Sadoveanu, iar cei mai mulți știu despre ce este vorba sau cel puțin au auzit ( Solicitată să se pronunţe asupra valorii artistului Constantin Brâncuşi şi a operei, Academia României, prin secţia sa de specialitate -preşedinte: Mihail Sadoveanu - a găsit că era inutil să piardă timpul cu astfel de discuţii, operele lui Brâncuşi neavând ce căuta în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române - n.r.). O nouă suferință adăugată spiritului marelui sculptor care, în mod sigur, dacă ar putea să se exprime din universal, probabil că i-ar pune pe toți la punct“.

Muzeul de la Hobiţa nu este adevărata casă părintească Brâncuşi

Chestionată despre Muzeul „Brâncuşi“ din Gorj, descendenta Titanului de la Hobiţa a punctat: „Este cunoscut faptul că Muzeul Brâncuși de la Hobița nu este realizat în casa părintească, ci a fost luată o casă declarată de patrimoniu care, din studiul specialiștilor de atunci, ar fi putut fi socotită ca fiind asemănătoare casei părintești a lui Brâncuși și folosită pentru crearea muzeului. De ce s-a ajuns la o asemenea situaţie bizară? În mod evident, pentru a se genera un loc de pelerinaj. Nu a fost vina experților de atunci ci, în urma studiului realizat, s-a reținut că vechea casă nu mai exista, ea fiind distrusă în urma unui incendiu. Doar câteva bârne din această casă distrusă de incendiu au fost luate de cei din familie și folosite la construirea propriilor case. Aceasta este istoria casei pe care astăzi mulți o prezintă ca fiind casa părintească a lui Brâncuși când, de fapt, ea conține numai câteva elemente din vechea casă. Este adevărat că domnul Gogoiu Nicolae a vândut către sculptorul Florin Codre casa Eufrosinei Brâncuși-Brânzan, sora sculptorului, afirmându-i acestuia că este casa părintească în care s-a născut sculptorul, casă aflată într-o stare avansată de degradare și faţă de care autoritățile de până atunci nu manifestaseră nici un interes. Acțiunea sculptorului Florin Codre a stârnit dintr-o dată o puternică revoltă, mai ales în condițiile în care acesta a înțeles că odată semnată convenția cu Gogoiu Nicolae avea dreptul a face ce dorește cu rămășițele imobilului, autoritățile locale confiscând cele câteva bârne atribuite casei părintești a sculptorului Constantin Brâncuși. Aceste bârne sunt și astăzi depozitate într-o locație fără ca măcar să fie recondiționate și prezentate vizitatorilor ca rămășite ale respectivei case! Cu alte cuvinte, mai important a fost scandalul decât concretizarea intervenției autorităților de la momentul confiscării. Cu toate acestea, pe fondul speculațiilor privind această casă, speculații preluate inclusiv în mass-media, autoritățile au încercat dezvoltarea unui proiect având ca scop mutarea casei amenajată ca muzeu Brâncuși și refacerea adevăratei case Brâncuși, pe aceeași locație. Acest proiect mi s-a părut un nonsens, fapt exprimat clar la auzul unei astfel de „învârteli“. Autoritățile însă socoteau că, dacă tot sunt diverși particulari doritori să dea banii pentru „casa părintească“ a marelui sculptor, în fond care ar fi problema? Mitul era perfect. Dar nimeni nu părea a observa răul ce urma a se înfăptui. Pentru că a muta o casă, consacrată deja, loc de pelerinaj pentru indiferent câți turiști, urmând ca la un moment dat, într-un viitor oarecare, locul să fie ocupat de către o altă casă care ar fi urmat a se realiza beneficiind de bârnele confiscate, mi se pare nu numai un proiect sortit eșecului, dar care ar fi prejudiciat și mai mult memoria marelui sculptor. De ce? Pentru că lipsa unui loc în care turiștii să poată veni și să poată fi îndrumați de un ghid al locului amintind de locul nașterii lui Brâncuși ar fi rupt pe vecie orice legătură între amintirea și memoriile pe care le spune casa de astăzi, așa cum este ea, conectându-se cu amintirea marelui sculptor gorjean ca entitate ce nu poate fi ruptă de locul natal. Iar în timp, inclusiv turiștii ar fi uitat de o astfel de locație. Câștigul ar fi fost al acelora care afirmă că Brâncuși este sculptor francez împreună cu al acelora care afirmă că marele sculptor a fost lipsit de cunoștinte artistice înainte de plecarea în Franța și că forța sa creatoare s-ar fi născut pur și simplu din neant, doar în contact cu spiritul artistic francez?! Între timp, proiectul nu a fost realizat (cel puțin deocamdată). Cu totul întâmplător, pe fondul discuțiilor privind casa părintească a sculptorului și probabil având vreo conexiune cu proiectul autorităților, la Peștișani am descoperit postat un banner cu denumirea Fundaţia Casa Brâncuşi Hobiţa, fundație despre care nimeni nu îți spune nimic, toată lumea ridică din umeri. În urma verificărilor a rezultat că această fundație nici nu există! Rolul unei astfel de dezinformări nu îl cunoaștem“.

Cine este Luminiţa Brâncuşi

Preşedinta Fundaţiei „Familia Brâncuşi“, Luminiţa Brâncuşi explică gradul de rudenie cu Constantin Brâncuşi: „Conform legii, sunt stră-stră-strănepoată. Adică: Ion (Chijnea) Brâncuşi era fratele cel mai mare al sculptorului, din prima căsătorie a tatălui lui Constantin Brâncuşi. Ion Chijnea a avut trei fete, din care una, Maria, a fost străbunica mea. Ea a purtat după căsătorie numele de Nicolcioiu. Fiica acesteia, Angelica, bunica mea, s-a numit Pătraşcu, fiind căsătorită cu avocatul Pătraşcu şi ucisă de comunişti la 33 de ani, în 1950, când a fost naţionalizată şi casa familiei de la Peştişani. Angelica a avut două fete, pe mama mea, viitoarea sculptoriţă Maria Pătraşcu-Brâncuşi, şi pe sora ei, Angela. Mama mea a fost stră-strănepoata favorită a lui Constantin Brâncuşi. Acesta, ştiind că mamei mele îi plăcea să coloreze, îi trimitea culori de la Paris, exprimându-şi chiar interesul de a o lua la Paris şi de a o creşte pentru a o pregăti în domeniul artei, fapt neagreat de către tatăl acesteia, avocatul Constantin Pătraşcu. Mama mea, împreună cu subsemnata, am constituit, în 1991, Fundaţia «Familia Brâncuşi», în primul rând ca reacţie la constituirea Fundaţiilor Internaţionale Brâncuşi ale lui Radu Varia“.

LUMINIȚA MINCU PĂTRAȘCU - BRÂNCUȘI DESPRE REPATRIEREA OSEMINTELOR STRĂBUNULUI SĂU, CONSTANTIN BRÂNCUȘI

Decât  să încerci să îndrepți lumea, mai bine să îndrepți cuie, chiar dacă ți-ai mai îndrepta cu ciocanul și degetele... 
Deși

PREOTUL NICOLAE STREZA
PAROHUL BISERICII DIN RĂȘINARI

 Patriarhia Română a afirmat că susține ideea aducerii osemintelor lui Constantin Brâncuși la Hobița, preotul Nicolae Streza, parohul bisericii din Rășinari, ne declară că nu e de acord cu asta. Pur și simplu nu vrea. De ce? Asta nu ne-o mai spune. Mă întreb: cine este de îndreptat aici? Patriarhul sau popa? 

Redau interviul acordat de doamna Luminița Brâncuși domnului Ion Jianu pentru Gazeta de Sud     

„Repatrierea osemintelor lui Brâncuşi este dreptul familiei“
Interviu - Ion JIANU
Gazeta de Sud, Craiova, Ediţie din arhivă) Anul 18. Luni, 29 Aprilie 2013

Maria Luminiţa Mincu Pătraşcu-Brâncuşi, preşedinta Fundaţiei „Familia Brâncuşi“, consideră că repatrierea osemintelor marelui sculptor este dreptul familiei, iar oricine încearcă să susţină contrariul nu are nici abilitarea şi nici dreptul moral de a face vreo afirmaţie în acest sens

EVENIMENTUL DE COMEMORARE LA CRAIOVA
A LUI CONSTANTIN BRÂNCUȘI
16 martie 2013.
În fotografie (de la stânga la dreapta):
MIRCEA SUCHICI, HORIA MUNTENUS, CRISTIAN CIOMU,
LUMINIȚA PĂTRAȘCU BRÂNCUȘI, FLORIN ROGNEANU 

Cu prilejul „Zilelor Brâncuşi“ de la Craiova, am cunoscut-o pe doamna avocat Luminiţa Brâncuşi (foto), descendentă a lui Constantin Brâncuşi, prilej cu care am convenit realizarea interviului de mai jos în exclusivitate pentru GdS.

Ion Jianu: Stimată doamnă Maria Luminiţa Mincu Pătraşcu-Brâncuşi: pentru cine nu vă cunoaşte şi, mai ales, nu cunoaşte rudele în viaţă ale marelui Constantin Brâncuşi, v-aş ruga să vă prezentaţi...

Luminiţa Brâncuşi: Sunt fiica sculptoriţei Maria Pătraşcu-Brâncuşi, care a fost stră-strănepoata favorită a marelui sculptor, ea (mama) fiind strănepoată a primului frate al lui Constantin Brâncuşi, Ion (Chijnea) Brâncuşi. Brâncuşi, ştiind că acesteia îi plăcea să coloreze, îi trimitea culori de la Paris, exprimându-şi chiar interesul de a o lua la Paris şi de a o creşte pentru a o pregăti în domeniul artei, fapt neagreat de către tatăl acesteia, avocatul Constantin Pătraşcu. Mama mea, împreună cu subsemnata, am constituit Fundaţia „Familia Brâncuşi“, în primul rând ca reacţie la constituirea Fundaţiilor Internaţionale Brâncuşi ale lui Radu Varia. Maria Pătraşcu-Brâncuşi a urmat cursurile unei instituţii de artă la îndemnul şi susţinerea lui Petru Comarnescu, care a apreciat arta acesteia şi a cunoscut descendenţa sa, tot astfel cum a fost cunoscută şi de Tretie Paleolog.

I.J.: Poetul Laurean Stănchescu a afirmat că ar deţine o listă cu „peste 160 de semnături ale rudelor lui Brâncuşi“. Sunt 160 de rude în viaţă?!

L.B.: Sinceră să fiu, nu prea cred. De altfel, fără a cunoaşte conţinutul respectivei liste, am cunoştinţă de faptul că printre semnatari sunt multe persoane care nu au nici o legătură de sânge cu marele sculptor, fiind eventual doar rude prin alianţă. Mai mult decât atât, mă îndoiesc că rudele lui Brâncuşi ar accepta o astfel de manifestare pentru un proiect având o conotaţie sfântă pentru familie. În plus, aceasta este o chestiune pur privată şi nu poate fi asociată nici cu politicul, nici cu manifestări de o calitate îndoielnică menite a atrage atenţia asupra ridicolului în care este adus numele lui Brâncuşi. Iar dacă există rudă ce agreează un astfel de „spectacol“, cu părere de rău îmi exprim dubiul în raport cu intenţiile acestora. În plus, ţin să precizez că mulţi au cunoştinţă de existenţa fundaţiei şi de faptul că proiectul a fost demarat de aceasta în anul 2004, având semnătura şi acceptul guvernului Năstase, şi nu înţeleg de ce nu ar contacta fundaţia pentru lămurirea aspectelor privind repatrierea osemintelor marelui sculptor.  

Poetul Laurian Stănchescu, un „outsider“
I.J.: Înţeleg că demersurile pentru aducerea osemintelor lui Brâncuşi în România ar fi trebuit să fie făcute de familie, „nu de către un oarecare“ (aluzie la poetul Laurean Stănchescu - n.r.). Familia, fundaţia pe care o conduceţi a făcut ceva concret în acest sens?
L.B.: Nu aş dori să folosesc un termen atât de dur, pentru că nu stă în firea mea. Cred că mai bine l-am defini cu noţiunea de „outsider“. Repet, aducerea în ţară a osemintelor lui Brâncuşi este doar o problemă a familiei şi poate fi invocată doar de aceasta, orice persoană dinafara familiei riscă să ducă lucrurile în derizoriu şi să creeze un curent de opinie pro şi contra care, în considerarea cerinţelor manifestate de familie, nu s-ar fi putut manifesta sau s-ar fi putut manifesta, dar cu riscul formării unui curent de opinie în contra lor. Astfel, cum v-am mai explicat, Fundaţia „Familia Brâncuşi“ şi-a început demersurile după anul 1996, respectiv după vizita la Paris, ocazie cu care şi-a manifestat public dezaprobarea faţă de faptul că marele sculptor se află înmormântat într-un mormânt „comun“, indiferent de restul problemelor. Au urmat ani de cercetări, ocazie cu care s-a intrat în posesia ultimei spovedanii a lui Brâncuşi. Ulterior, s-a obţinut şi viza favorabilă a guvernului Năstase pentru realizarea proiectului, ocazie cu care s-a trecut la etapa cercetării problematicii de natură juridică a proiectului, problematică ce nu s-a dovedit a fi foarte simplă. Mai de curând au apărut şi alte probleme, dar care par a se rezolva după o abordare corectă.

I.J.: Aţi declarat că l-aţi contactat şi cunoscut pe fiul lui Brâncuşi, John Constantin Brâncuşi Moore, şi că acesta ar fi făcut „un test ADN neoficial“. În cazul acesta (al existenţei unui fiu legitim), ar putea apare probleme de natură succesorală? De ce aţi spus că este un test neoficial, de ce nu s-a făcut unul oficial?

L.B.: Absolut normal şi corect. În fond, eram consideraţi rude, iar familia trebuie unită. Este adevărat că în condiţiile recunoaşterii paternităţii şi a stabilirii faptului că John Moore este fiul lui Constantin Brâncuşi apar probleme de natură succesorală esenţiale, ce ar putea determina şi contestarea calităţii de moştenitor a legatarilor. Dar această problemă este dreptul de dispoziţie a fiului lui Brâncuşi. În ceea ce priveşte faptul că am afirmat că a fost realizat un test neoficial, este un fapt real, determinat de necesitatea stabilirii indubitabile a legăturii de familie pe de o parte, iar pe de altă parte, determinat de faptul că legislaţia franceză are dispoziţii speciale cu privire la realizarea testului ADN.

Cercetătoarea de la „Georges Pompidou“ are dreptate
I.J.: În timp ce dumneavoastră eraţi la manifestările de la Craiova, la Târgu Jiu s-a aflat o cercetătoare de la Muzeul Naţional de Artă Modernă - Centrul „Georges Pompidou“ Paris, doamna  Doina Lemny, care a spus, printre altele: „Tot ce se vehiculează acum - «Brâncuşi al nostru», «Revenirea osemintelor lui Brâncuşi în România» - sunt nişte comedii care nu ar trebui luate în seamă“. Cum comentaţi aceste afirmaţii?

L.B.: Sinceră să fiu, o astfel de atitudine mi se pare efectiv corectă având în vedere căderea în derizoriu, astfel cum am prezentat mai sus. Revin şi arăt că repatrierea osemintelor lui Brâncuşi este un drept numai al familiei.

I.J.: La manifestările de la Craiova dedicate lui Brâncuşi aţi spus că în unele cărţi s-ar fi publicat informaţii şi confuzii legate de biografia marelui sculptor, dar nu aţi exemplificat care ar fi acestea. Vă rog s-o faceţi acum...

L.B.: Problema este că, în opinia mea, foarte multe cărţi referitoare la Constantin Brâncuşi şi care fac referire inclusiv la o serie de date biografice sunt bazate pe simple culegeri din alţi autori, fără însă a se baza pe un studiu aprofundat al documentelor originale care se mai află şi astăzi în arhive. Am sesizat acelaşi fapt şi la Barbu Brezianu. Din seria de informaţii eronate, pot face referire la faptul că Brâncuşi a fost catalogat ca „fără studii” (astfel cum apare informaţia şi pe site-urile ce oferă date despre marele sculptor), la faptul că arborele genealogic este preluat de la V.G. Paleolog fără o atentă verificare a fondului arhivistic (informaţiile pe care s-a bazat şi V.G. Paleolog în realizarea arborelui genealogic sunt doar cele oferite de lumea satului şi sunt, în continuare, preluate tot astfel de către ceilalţi ce au publicat arborele), lipsa informaţiei, susţinută cu acte originale, potrivit căreia Constantin Brâncuşi a lucrat în marmură înainte de a părăsi România, sau cum că marele sculptor ar fi renunţat la cetăţenia română pentru a putea dona Franţei şi a lua cetăţenia franceză etc.Radu Varia dezrădăcinează creaţia brâncuşiană de tradiţiile 
şi arta străveche românească
I.J.: Multe persoane, brâncuşologi, familia - printre care şi dumneavoastră - vorbesc de o anume nepăsare în ceea ce priveşte opera lui Brâncuşi de la Târgu Jiu. Care este situaţia în prezent?

L.B.: Nu ştiu cum să interpretez atitudinea autorităţilor. Pe de o parte, cred că este vorba de faptul că sunt depăşiţi de dimensiunile lucrărilor şi de responsabilităţile asumate prin simplul fapt al deţinerii ansamblului. Pur şi simplu, nu ştiu să îl administreze, nu au simţ artistic şi nu acceptă colaborarea cu persoane ce pot formula o opinie pertinentă din punct de vedere artistic şi estetic. Când sunt bani de luat, toată lumea este fericită, iar banii se dau pe lucrări lipsite de sens, lipsite de estetică şi supraevaluate. Iar peste toate se manifestă şi înţelegerea dezastruoasă încheiată între autorităţile locale şi nepotul Nataliei Dumitrescu, care practic a îngrădit manifestarea dreptului de proprietate al autorităţilor locale, care, în acest context, nu mai au nici un interes în administrarea corectă a ansamblului de la Târgu Jiu atâta vreme cât nu pot obţine nici un fel de resurse financiare destinate administrării acestuia. O astfel de atitudine nu ar fi fost adoptată niciodată de către un moştenitor provenind din familie şi trebuie apreciat că nici măcar legatarii Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati nu au acţionat în timpul vieţii lor la o astfel de atitudine adoptată faţă de ansamblul de la Târgu Jiu, lucrare monumentală ce aparţine României şi nimănui altcuiva, indiferent de drepturile ce le-ar avea în portofoliu. Aş putea afirma, fără să mă ruşinez, că o astfel de atitudine încalcă voinţa marelui sculptor, care, în momentul în care a creat ceva pentru ai săi, l-a creat pe deplin şi pentru a fi de folos. După părerea mea, a-ţi manifesta oricare dintre drepturi asupra acestui ansamblu este o încercare de rupere a lui Brâncuşi de propriile-i rădăcini, tot astfel cum Radu Varia dezrădăcinează creaţia brâncuşiană de tradiţiile şi arta străveche românească.

http://www.gds.ro/Interviu/2013-04-29/%E2%80%9ERepatrierea+osemintelor+lui+Brancusi+este+dreptul+familiei%E2%80%9C

TRĂIASCĂ LUPTA PENTRU PACE! plescăind - unul din pricina lichidului său verde, celălalt din cauza poticnelilor.

SCRISORILE DE DRAGOSTE NEȚĂRMURITĂ
ALE LUI ANDREI PLEȘU
FAȚĂ DE SECRETARUL  GENERAL AL PCR
NICOLAE CEAUȘESCU  
CLICK  AICI  
CITEȘTE CORESPONDENȚA ADRESATĂ DE
ANDREI PLEȘU LUI  NICOLAE CEAUȘESCU

ARTICOLUL LUI ANDREI PLEȘU:CLICKl

Am citit acest articol. Acum, să vedem.

FLORIN CÂRCIUMARU, PRIMARUL
DIN TÂRGU JIU
SEAMĂNĂ IZBITOR
CU ANDREI PLEȘU.
(LANȚUL AMINTIRILOR) 

Da. ”Una-i una si alta-i alta...” Oare de ce zâmbesc la una aducându-mi aminte de alta? Cunosc bine relația domnului Pleșu cu opera lui Brâncuși pentru a nu mă surprinde atunci când ne relevă relațiile gândurilor domniei sale cu rămășițele pământești ale sculptorului. La urma urmei, de ce nu i-am da toate cheile pe mână domnului Pleșu? Pare un tătuc sfătos cu vorbă voioasă. Și oare de ce nu mă mir când știu ce prietenie îi poartă lui Radu Varia și lui Andrei Pipidi! Parcă ar fi treaba domniei sale? a poporului? - aducerea rămășițelor pământești ale cuiva? Sau e treaba legilor umane firești și ale democrației! Conform legilor internaționale, rudele până la gradul IV ale celui dispărut au dreptul să îl repatrieze sau să îl reînhumeze oriunde doresc acestea. Nu e treaba mea să îmi dau cu părerea în legătură cu ”să-l aducem, să nu îl ducem pe Brâncuși la Hobița” după cum nu e treaba nici a domnului Andrei Pleșu. Efectiv este un drept natural pe care îl recunosc toate țările libere și democratice. 
S-a conturat un curent în ultimii 4 ani în favoarea aducerii osemintelor lui Brâncuși acasă. Și un alt curent, în ultimul an, împotrivă. Domnul Pleșu nu ne spune de ce e rău să îl aducem pe Brâncuși acasă, dar ironizează pamfletar. Cei care și-au propus să-l reînhumeze pe sculptor în România par și ei hămesiți de imaginea și de gloria momentului. Din nefericire, Brâncuși este prins din nou în cleștele intereselor iar domnul Pleșu nu este străin de ele. Deloc interesat de soarta Monumentului de la Târgu Jiu, ca de altfel întreaga contemporaneitate românească, este furat mai degrabă de dorul și de pofta persiflării, așa cum îi șade bine sau nebine unui bucureștean cu suflu balcanic și cu aere de dâmbovițean. În tabăra cealaltă, se conturează din ce în ce mai limpede o dorință de acaparare politică a imaginii brâncușiene. Să transformi memoria lui Brâncuși în capital electoral e un tun de zile mari. (Și când te gândești că în țara asta Brâncuși a găsit filonul liric al Operei sale!) Domnul Pleșu are degetul pe trăgaci. Știe, desigur, ce este bine și ce nu este bine pentru fiecare dintre noi - un plus de gândire ce i-a rămas ca o cocoașă de cămilă din vremea în care funcționa ca activist ideologic comunist. Dar aici nu e vorba de rea intenție, ci de o obișnuire a domnului Pleșu cu stilul acesta (superior și ”filosofic”) de cârcotaș. Poate nu vă puteți închipui, dar făcea parte din corul susținătorilor lui Radu Varia, în vremea când cel din urmă demantela Coloana Infinită. Cu ce ar putea fi deosebit chipul domnului Pleșu, cel de azi, față de cel al Lui Mihail Sadoveanu, cel de atunci, din timpurile în care condamna arta lui Brâncuși catalogând-o ca ”lipsită de valoare estetică, fără să slujească la edificarea socialismului în România”, decadentă și burgheză! Sper ca acțiunea declanșată de Guvern pentru aducerea osemintelor lui Brâncuși acasă să nu fie o diversiune. După cum sper ca urmașii lui Brâncuși să se poată bucura, legitim, în dreptul lor natural de a-și aduce ”Moșul” acasă. Din păcate, pe doamna avocat Luminița Brâncuși, strănepoata sculptorului, nu o întreabă domnul Ponta nici măcar de sănătate. Și este o mare nedreptate. O nedreptate care persiflează și ea, aidoma domnului Andrei Pleșu. Și mai ales o nedreptate care se desfășoară pe fondul degradării și profanării monumentului de la Târgu Jiu. Coloana Infinită stă înnegrită în bătaia ochilor sprâncenați ai unui primar deferent doar fața de manele și față de muzica psihedelică. În Poarta Sărutului plouă, așa cum se exprima un restaurator acreditat de Ministerul Culturii. iar Coloana fără de Sfârșit e plină de pete pricinuite de intemperii, de neîngrijire și de indiferența administrației locale. Coloana e zgâriată cu cuțitul, profanată, însingurată în tristețea refugiului în care se află în fața batjocurii la care este supusă de ani și ani de zile. Ce ne doream mai mult de la somptuoasa vreme de vis pe care am ajuns să o trăim după glorioasa Epocă de Aur? Așa îl vom înțelege pe Andrei Pleșu și mai bine, cam cum îl putem înțelege pe primarul Cârciumaru. După felul în care rostesc amândoi cuvintele, plescăind - unul din pricina lichidului său verde, celălalt din cauza poticnelilor. Trăiască lupta pentru pace!