SILVIU DOINAȘ POPESCU - “ASTROLAB PENTRU STEAUA MORGANA”

..

Silviu Doinaş Popescu

.”Astrolab pentru steaua morgana”

Editura Napoca Star, ClujNapoca, 2010

“războinicul tăcut moare mereu singur” - o propoziţie care denotă un scriitor profesionist figurează emblematic în finalul primului paragraf al prologului cărţii lui Silviu Doinaş Popescu. Ce înseamnă să fii “scriitor profesionist”? Poate ştiinţa de a scrie, poate revendicarea de la lecturile solide, poate talent, poate efortul de a esenţializa sinele tău, ca autor, sau sinele cititorului (lumii). Poate răbdarea de a rezista la masa de scris, răbdarea de a cunoaşte pe măsura înaintării în elaborarea textului literar, poate răbdarea de a identifica acele cuvinte comune emoţiei tale şi emoţiei lectorului tău invizibil. Dar “profesionist” înseamnă şi altceva decât “amator”? Unul dintre răspunsurile posibile poate fi cartea acestui tânăr aflat la debut.

Nu e uşor să scrii o carte. Înseamnă să te răneşti prin desişul capcanelor ce se ivesc la tot pasul pe drumurile aspre, adesea, alese.

... “războinicul tăcut moare mereu singur” devine “scriitorul tăcut moare mereu împreună cu cititorul” ; e, fără îndoială, idealul “scriitorului profesionist”.

Dar de ce ar fi un scriitor “amator”? Emoţia cuvintelor, cea care le dăltuieşte pe pagina albă şi trezeşte rezonanţe în sufletul cititorului - emoţia, aceea, poate fi ea profesionalizată? Un astfel de gând, fără îndoială, ne-ar distruge orice încredere.

De ce ar scrie însă un amator? De ce ar publica? Poate că din chemările amăgitoare ale profesionalizării. Fiindcă ştim de unde poate pleca un debutant. Va trebui să aflăm, însă, deodată cu el, unde va ajunge. Fiindcă nimeni, chiar nimeni nu îi poate profeţi împlinirea. Poate tocmai de aceea ni se arată atât de stranie şi de paradoxală o astfel de propoziţie, atât de ciudată şi de contorsionată. - “războinicul tăcut moare mereu singur” (o parafrază a celebrului titlu de roman aparţinând scriitorului german Hans Fallada). Cumva ar putea muri altfel, decât singur, vreun războinic mai gălăgios?

Abia acum vom putea observa un adevăr, adevărul, nu doar al inutilităţii, ci şi al imposibilităţii existenţei “scriitorului amator”. Căci, din moment ce resimte nevoia de a scrie, resimte şi nevoia unui act de supremaţie asupra oricărui alt act al existenţei sale. Aici cred că se întâlneşte conştiinţa artistului cu nevoia libertăţii sale.

“Ea era soarele întunecat de rădăcinile adânci ce o legau de istoria fadă... şi aştepta... umbra lui să o salveze şi să o treacă peste Styxul propriei fiinţe”. Iată răspunsul tânărului Silviu Doinaş Popescu la întrebările: “Ce este literatura?” şi “Ce este scriitorul?”.

“Cine este acel chip mort care se reflectă în undele lacului?” - chiar aşa: poate fi chipul chemării inexorabile pe care o exercită asupra artistului acea forţă misterioasă căreia noi nu îi vom pronunţa numele?

“Şi cei care nu dorm niciodată, de frică să nu se rătăcească ei prin apă în locul umbrelor, privesc hipnotizaţi lumina soarelui şi totuşi nu o simt”. Fiindcă, de la Freud, deja ştim că artistul se (auto)psihanalizează.

Cartea “ASTROLAB PENTRU STEAUA MORGANA” a tânărului Silviu Doinaş Popescu uimeşte chiar din primele ei file. Beneficiază de o prefaţă a regretatului scriitor-critic literar Valentin Taşcu - frumoasă prezentare, pertinentă şi onorantă, fiindcă reflectă o abordare extrem de serioasă.

Surprinzător însă e faptul că volumul autorului e întâmpinat de un studiu introductiv amplu semnat chiar de către tatăl debutantului, poetul, exegetul şi universitarul Ion Popescu-Brădiceni. Un fapt inedit, pecete grea pusă pe debutul editorial, de altfel fulminant. Când avem în faţă un scriitor de prestigiu, un estetician şi istoric literar de mare valoare cum este avangardistul universitar Ion Popescu-Brădiceni, aflat pe culmile maturităţii creaţiei sale, în puterea vârstei şi în sinteza elanului, recomandându-şi fiul la debut, avem în faţă un act de mare curaj al proclamaţiei.

Idem, impetuosul fiu se revendică, prin solicitarea şi acceptul acestei recomandări, de la un ceremonial al manifestului. Făptuitorii anunţă viitoare fapte fără precedent.

Şi, pe acest deziderat, dau şi eu girul speranţei, căci metaromanul poematic al tânărului Silviu Doinaş Popescu reprezintă un nou început pentru literatura tânără a zilelor noastre.

ȘERBAN MOESCU - UN POET DESPRE POET ȘI DESPRE IUBIRE.

ȘERBAN MOESCU
POET ȘI FIZICIAN ROMÂNO - AMERICAN

DESPRE IUBIRE. OARECUM – POEME CUMINȚI

 versuri - debut editorial

Cluj-Napoca, 2012

Într-unul dintre primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut, în Cenaclul Societății Culturale ZALMOXIS, pe care îl conduceam împreună cu poetul și filosoful Daniel Hoblea, sub girul mentorului nostru, scriitorul Teohar Mihadaș, sprijiniți de scriitorul Constantin Zărnescu și de regretatul filosof Ioan Viorel Bădică, în Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca – se construia o grupare literară nouă. O generație tânără, postcomunistă, în Centrul Spiritual al Transilvaniei, își încerca măsura și destinul. Vremurile nu erau tocmai favorabile, cum nu prea sunt nici azi, pentru afirmarea bunului simț estetic, și mergeam, cumva, ”împotriva curentului”. Dar poate tocmai de aceea, grupul despre care vorbesc, devenise un prilej de formare. Extrauniversitară, părtinitoare cu sufletele curate. Nobilele noastre căutări păreau, din acest punct de vedere, donchihotisme, probabil. Azi, însă, se vede bine că au însemnat pietre trainice pentru literatura contemporană. Fiindcă, Acolo, în micul nostru Olimp, făgăduiam, dincolo de mărturisirile și încercările noastre în sintaxă, dincolo de însușirea oratoriei și de încercările în retorică, proba discursului nostru. Ședințele au fost ținute cu regularitate, săptămânal, între 1990-1994. Participau aproximativ douăzeci-treizeci de tineri studenți și atmosfera era una cu adevărat de tip academic. Ne vizitau poeții Vasile Sav, Ion Mureșan și scriitorul Alexandru Vlad. Gruparea principală era alcătuită din Daniel Hoblea, Cristian Contraș, Tudor Ștefan, regretatul Alexandru Hălmăgean, și de ”proaspeții” Adrian Suciu, Alexander Baumgarten, Adrian Mihai Bumb, Flavia Teoc, Daniel Moșoiu, Pavel Azap, Dan Banciu și foarte tânărul Șerban Moescu. Cumva, încercam o reformulare estetică, prin refuzul abuzurilor postmoderniste. Ne doream accesul la ideile fundamentale, în regăsirea esențelor lirismului, în recuperarea metaforei, în recapitularea și în aprofundarea unui comportament axiologic pe care îl sesizam absent din preocupările literare din haosul compilațiilor și epigonismelor prelungite ale agoniei postmoderne.

Într-un asemenea cadru ne întâlneam și cu poeziile lui Șerban Moescu. Un tânăr respectuos și bine educat, cuminte, cum s-ar zice, sensibil și temperat, de bună cuviință, dar peste care bătuse aripa talentului. Am sesizat cu toții această energie discretă și subtilă care creea confort intelectual și nuanțe.

Rarisim ”parfum de epocă”.

Azi, Șerban Moescu nu mai este într-atât de tânăr. În sine au lucrat șlefuiri și exerciții. A sosit vremea acestui curaj lansat de o devenire îndelungată și îndelung dospită, a sosit vremea acestui volum de versuri. Mă simt nu doar onorat de acest prilej de a scrie despre volumul său ci și tributar. Tributar unei conștiințe comune și unor principii. Salutul pe care îl dau, în consecință, volumului său, nu este doar o datorie literară în fața unui volum de versuri de excepție, cu adevărat important, ci și un elogiu adus prieteniei noastre, o datorie emoțională. Ceea ce potențează receptarea și o explică, pe măsura limpezimii discursului liric al autorului.

Volumul ”DESPRE IUBIRE. OARECUM – POEME CUMINȚI” e ca o călătorie, cu tot ceea ce comportă aceasta. În fapt, e sugestia acestei călătorii și, sub magia ei, călătoria devine Stare a Călătorului (Autorul), Stare care îl poartă, alături de anturaj (Cititorii) pe drumul dobândirii de Sine. Ceea ce cunoaște poetul Șerban Morcovescu este că Poezia e o Viziune dar și o Stare a Viziunii. O Stare a Sentimentelor împletită cu o Stare a Rațiunii. În traducere liberă, imaginea fortifică esențele și, în reciprocitate, esențele se imaginează și imaginează. O călătorie e o probă de inițiere, petrecută cel mai adesea la nivelul subconștientului. Arar puterea astfel dobândită se și exprimă. Expresia are loc, însă, în cazul spiritelor înalte, favorizante pentru breșa de care are nevoie această potență creativă formată. Cazul Cuplului este, poate, cel mai de preț și ilustrativ caz de dublă și reciprocă inițiere. Inițierea între bărbat și femeie. Pe această coordonată putem înainta în lectură, fiindcă poemele lui Șerban Moescu se revendică de la o astfel de viziune. Avem o poezie de dragoste tulburătoare dinlăuntrul căreia se fac enunțuri cu privire la Lume (Weltanshauung), la sensul omului și la raportările sale. ”Dumnezeu regăsit/ pe orice direcţie,/ în orice sens.” Ce poet poate ușor descrie poemul de dragoste? Un poem trăit e un poem al Libertății. ”departe. la rugăciune/ mi-e dor de tine/ când râzi înţelept înfloririi mele/ când îmi laşi amintire/ mirul tălpilor// ce nu cunosc atingerea ierbii/ în genunchi/ doar mângâierea luminii ce cade/ peste mine iar/ când te pleci leru-i ler/ tu mă-nduhuri”. Iar Libertatea este întemeietoare de sens și devine obiectul Creației. Șerban Moescu aprofundează experiențele lirice ale misteriilor parcurse, Calea spre Creație. Fiindcă trăirile sunt misterii și inițieri. ”frumuseţea-i o pădure cu un lac tăcut de seară/ o-mpresoară tainic vântul şi o strânge şi o lasă/ şi îi cântă-n frunze strune chipul verde de mireasă/ unduioasă-mpreunare, dor crescut pe buze/ iară”. Revărsarea Învățăturilor, peste Sinele și în Sinele Poetului, generează zbucium și freamăt, deodată. Temele nu sunt noi, ele parcurg, însă, un traseu particular, inedit, în care expresiile sunt inovatoare de Pilde. Ciclul gravitațional al lor face ca Viziunea să își găsească revărsarea în singura matcă posibilă: metafora. Povara Înțelepciunii și a Cunoașterii e febră și ezoterie: ”imponderabilitatea corpurilor luminoase/ la urma urmelor care duc acolo/ unde se pierde de simţuri privirea/ şi noaptea asta care nu se mai termină/ cu mine însumi cutreierând/ cu tine însăţi furişându-te din lucruri cu o pudoare inefabilă.”

Cu ”sângele ca o săgeată, otrăvind nespus tăcutul”, într-o ”aluviune de frunze”, poetul își declamă iubita, precum își declamă și își recită, legământ, poemul: ”pântecul tău ca/ o ciută cu copite de sidef” și îi declară: ”cu fiecare sânge/ încovoiat de copite/ în pădurile/ ochilor tăi să mă pierd”. Iubita e în limbajul liric, în marea Încercare a Finței.

Într-o geometrie aparte, dintr-un altfel de univers interior, cu alt tip de legi (de la Saint-John Perse, știm că Poetul își face legile sale), versurile prind un contur suprarealist, cum în atât de paradoxalul izvor de abstract al acestor rostiri: ”lumina era pală şi alcătuiam ipotenuze din/ penumbrele serii/ încercam unghiul drept să-l închid/ într-un ochi fără îndoială/ fără nici o tangenţă cu cerul”. Fiindcă sensibilitatea își poate croi, în Libertate, drum unic și special în Cuvânt, materia fondatoare a firii poetice. Și, în confirmarea acestor lucruri, vine acest minunat poem de final de volum, adresat nu doar iubitei ci și Destinului salvator în care ea, muză și călăuză, își implică poetul,el definind ferm spațiul Libertății și al Curajului: ”poem nebiruit. despre mine// nu mi-e frică de nimic/ atunci când te ştiu la adăpost/ în spatele clipei care te poartă/ la mine./ deschide ochii şi priveşte urma lăsată/ sămânţă în drumul de neîntors/ al anilor./ mă poţi vedea poate mai/ tânăr, poate mai copilăros, nicidecum/ mai strivit de ani ca acum. şi poate/ că iubirea ta este doar preţul anilor/ în care nu am ştiut/ că alături de tine/ pot să devin mai înalt, mai prieten/ cu visele./ uneori stau să mă gândesc, cu ochii/ dispreţuiţi de lacrimi, la ceea ce eram/ cândva, în pustie./ abia acum decontez iluzii pentru/ fiecare lovitură de teatru a inimii./ decantez chipul/ în carafe de crini/ lăsaţi-mă să vă spun din nou cum/ stau lucrurile”. Din nou. Reamintindu-ne că ritmul poetic e măsura tuturor lucrurilor, parafrazându-l pe Protagoras. Că acest ritm e mărturisire și fluid al sincerității, că drumul, această Ipostază a Vieții, e râul din care se bea și din care se binecuvântează. ”şi am luat iar timpul de mână/ când s-au încumetat zorile să cânte./ nu paseri, ci soborul din strane/ rostogolea aerul în voaluri, tot mai în susuri,/ aşa am purces. / brâu muntelui paşii mei, desfătaţi de popasuri/ vultureşti./ acolo, am aflat şi adânc de smerenie şi ţipătul/ sfredelitor al luptei,/ în stâncă şi cer. În taină./ aşa m-am strecurat dintre lucruri,/ ca să purced, înspre lume şi neant,/ cu obrazul sângerând de săruturi arse,/ şi părul mirosind a tăceri./ clopotele decantau hrană de îngeri în neştire/ când am privit înapoi:/ albatroşi şi o dâră de aer săgetau,/ printre nori, inima…”. Premonițiile merg deodată cu autorul și el își parcurge sensul cu inima plină de acest adevăr: ”şi am să mor între/ pleoapele tale/ luminător/ de busuioc proaspăt” – Nu e așa că puterile metaforei lui Șerban Moescu ne taie respirația? Nu e așa că are justificarea de a elabora conceptul de dincolo de fericirile unei astfel de ”resemnări”? Iată: ”un om// un om în mişcare/ simulează o moarte/ un om mişcat/ are o densitate tumorală/ a suferinţei/ un om ca o rană e lumină de sânge”.

Acestea sunt bucuriile lui Șerban Moescu – magiile cuvintelor/conceptelor, puterile rostirilor, fantasticul unei gândiri în care creația își cere dreptul la sacrificiu. Fascinațiile se intersectează cu aparențele. Jocul e consecința, dar și prilejul, reîntoarcerii perpetue a creatorului la punctul de plecare, eterna reîntoarcere, ulissiană. Poezia e și Sacru e și e Profan - e locul în care Sacrul și Profanul se întâlnesc și se fenomenalizează, din bucuriile mărunte ori din preabogata pleiadă de visuri și de idealuri. Demnitățile întruchipărilor sunt, tocmai de aceea, apanajul marilor lirici. Putem argumenta asta cu versurile poetului Șerban Moescu. Iată-le, cititorule, și pe acestea: ”în sufletul meu bântuit de spaime/ sap adânc după tine/ te regăsesc în scoici albe/ te admir pe gâtul subţire al soarelui/ căzând în val/ când îngrop lumina ochilor tăi/ peste mine”; sau: ”în nisip am îngropat o gleznă de catifea,lumina” – ”De Ce Be A de ce bea/ limba cuvintele ca o apă maiastră,/ apa-vie a sufletului,/ vie mustind de arome, de furtuni, de/ prăpăduri,/ de păduri de nelinişti, ciuta sufletului,/ cuvântul/ de să-l fi spus”. Sau: ”îngerii cu cer nici/ nu se satură de cântare/ când laşi pe vine leşul/ de petrecere al inimii”.

Da, Jocul e fundamental. Construcțiile de acest tip sunt elaborări ale inteligenței. Jocul e apogeu al inteligenței și factor formativ. De aceea Poetul, în aproape toate definițiile cunoscute, e numit de interpreți în raport cu ludicul. Fără ludic nu se poate imagina orizontul grav iar orizontul grav al expresiilor (efecte ale intensităților), nu stă rezemat pe entități banale, ci e oglinda Sufletului, al lui Psiche. Poetul formează și se formează. Se frământă, frământă, și ne frământă. Inspirațiile sale vin din Sufletul Universal. Dospesc în sufletul său, apoi nasc forme și se lasă, șlefuite, expirațiilor. E un joc interior al Sedusului care Seduce. Și ce mare Seducție este Arta.

Așa avem, bunăoară, Formată (nu formatată) Conștiința Poetului. Conștiința de sine a poetului Șerban Moescu face apel și raport la acest Joc, elementar și simplu. Ne-o demonstrează această superbă poezie: ”altar. Trupul// soare plat/ fus de sânge în care colind/ la murgul coapselor tale perfect/ îmbinate/ în faguri de taină aprind cuvinte/ când jos când suspini/ luând tăcerea pe după umeri/ sunet suspendat din zori/ lacrimosa/ pântecul tău glaciar/ ademenind îngeri de piatră/ doar o rază/ înfiptă în el în văpăi/ goneşte spre inima ta/ Doarme.” Căci poetul însuși se definește: ”sunt prosrisul care muceniceşte cuvântul// pe drumuri care răsucesc orbirea în deochiul/ lucrurilor”.

Trebuie să recunoaștem că poezia lui Șerban Moescu este o mare izbândă a Cuvântului, a Verbului, a Sintaxei. Luăm act de o poezie înaltă, de o rostire caldă, de o inocență a cărei imagine de juvenilă o dă puterea emoțiilor, candoarea curăției, pasionalul și febrele din care iubirea se extrage ca arhetip. Versul se împlinește în inovații, într-o vreme în care, adesea, se manifestă tentația exclamațiilor alexandrine. O tentație care vine din facil, din incompetența unora de a avea altfel de aprehensiuni decât cele pentru paradă și pentru superficialitate. Poezia lui Șerban Moescu nu e polemică, însă. Este într-adevăr o pledoarie pentru smerenia specifică și necesară, organic, umanismului. Nu este umil, Șerban Moescu, dimpotrivă, actul scriiturii sale e rodul elanului și curajului său. Dar Poetul în cauză știe să facă diferența dintre orgoliu și demnitate, între simplitate și gratuitate. El așează cu mâna fiecare bob de nisip și construiește cu migală și își poartă răbdarea cu drag, fără ostentații și fără bizare obiective. Pentru că, în sufletul său, toate au lucrat în favoarea generozității. Așa, ”Risipei se dedă florarul”.

Să fim atenți la această confesiune a sa, o epopee a substanței matriceale a poetului: ”am ascultat istoriile lumii povestite în limbi,/ am privit veşnicia în ochi, aşa cum a ştiut/ să se nască în îngeri şi nopţi de toamnă,/ la răscruci de cărări, în genunchi grei şi/ habotnici./ împrejur, un azur lichid care,/ demult, înghiţise/ corăbii de pustiitoare gânduri./ sus, cerul înalt ca o cruce/ …bătrânul Nectarie ne-a povestit, într-o/ noapte, lumina;/ târziu, inima/ avea să fie înconjurată de lupi şi/ broboade, împânzită de stele./ şi am luat iar timpul de mână/ când s-au încumetat zorile să cânte./ nu paseri, ci soborul din strane/ rostogolea aerul în voaluri, tot mai în susuri,/ aşa am purces./ brâu muntelui paşii mei, desfătaţi de popasuri/ vultureşti./ acolo, am aflat şi adânc de smerenie şi ţipătul/ sfredelitor al luptei,/ în stâncă şi cer. În taină./ aşa m-am strecurat dintre lucruri,/ ca să purced, înspre lume şi neant,/ cu obrazul sângerând de săruturi arse,/ şi părul mirosind a tăceri./ clopotele decantau hrană de îngeri în neştire/ când am privit înapoi:/ albatroşi şi o dâră de aer săgetau,/ printre nori, inima…” Da INIMA. – Să îți povestească bătrânul Macarie, într-o noapte, lumina, e un dar liric de care doar cei orfici se pot bucura. Homeridă istorie, în care definiția Văzului (”ochiul, un sinai al orbirii/ o întâmplare a ei...”) e, da, cuprinsă în Mitul Eternei Reîntoarceri, acolo unde spre Înțelepțire, dinspre Înțelepciune, Omul își poate pronunța, cu adevărat Numele. Noumenos e greu de aflat, de găsit, doar pentru cei ce simt Chemarea de a pleca în Căutarea acestuia. Drumul se numește Destin. Și, la sosirea prietenului meu în ”Republica Literelor” îi aduc, prea onorat, acest LAUDATIO.

GAVRIL ALEXA BÂLE - UN POET AL NORDULUI ȘI FĂPTURA POEZIEI

POETUL  MARAMUREȘULUI
GAVRIL ALEXA BÂLE
s-a născut pe 4.septembrie1963
în Cetățele, comuna Șișești, Maramureș

Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

”FĂPTURA”
Editura SCRIPTORIUM, Baia Mare, 2010
cu ilustrații de Ioan Marchiș

Gruparea literară căreia Gavril Alexa Bâle, grupare din care fac parte și eu și care s-a format în deceniul 9 al secolului trecut, în Clujul îndatorat lui Blaga, din punct de vedere liric și filosofic, îi cuprindea pe Daniel Hoblea, Cristian Contraș, Ioan Tudor Ștefan dispărutul Alexandru Hălmăgean și Victor Țarină. În orizontul formativ pe care îl construiam atunci ca semn al unei înalte prietenii cercetătoare, dobândeam curaj, curaj  pe care îl adăugam freneziilor noastre - manifeste ale unei stări de spirit imposibil de uitat. Vremea era cenușie și îl plagia pe George Orwell, parcă ploua mai mult și mărunt și rece dintr-o lungă toamnă ce se zvârcolea pe un cer trist și plumburiu. Oamenii umblau ca șoarecii, învăluiți în mantiile blazării, pe străzile pavate cu dalele însingurărilor și alienărilor unui regim totalitar. Tinerețea noastră își căuta însă filele de carte între coperțile prăfuite ale bibliotecilor ori în literatura de samizdat. Și într-o astfel de conjunctură, într-un astfel de anturaj, pliat pe suferințele metafizice specifice, descopeream, îndeosebi, poezia lui Rainer Maria Rilke și Georg Trakl.
Gavril Alexa Bâle se extrage, în substanța poeziei, din (și în) acel univers, ca noi toți, de altfel, cei care am produs, apoi, resurecții. Ne uimesc încă și azi, făpturile îngerești ale lui Rilke: pe Gavril scriindu-și versurile, pe noi lecturându-le.
Frumos acest cuvânt: ”Făptura” pe care poezia îl poate grafia doar cu Litera dintru început majusculă. Făptura, deja, este un ideal atins, este devenirea împlinită. Toate atributele ce i se pot da sunt dependente de diafan și reazemul Sufletului e suprema ei atitudine. În Făptură nu trăiește nici paradoxul și nici echivocul. E Făptuirea realizată. Nu este în curs de făptuire cum se precede în Etică și în Estetică, nici prefigurare cum ne anunță Logica. Ci este ceva de deasupra și în deasupra tuturor celor ce țin de Ființă pentru a o transcede. Așa sunt Făpturile angelice ale lui Rilke, așa se cuvin să fie, ca în descrierile Sfântului Augustin.
Gavril Alexa Bâle are această temeinicie, de a descrie Făptura, cu ochii lui, cu instrumentele lirice ale sale, așa cum simte, așa cum îl animă speranța și talentul. Cartea sa de poezie, ”Făptura” e o incursiune în retroversiunea Ființei. Și trebuie spus că acest cuvânt, retroversiune, se referă la o retraducere a unui text în limba din care fusese tradus.Incursiunea poetului la care ne referim e dată tocmai de această reprefacere a rostiri lirice, de reîntoarcerea conținuturilor la matcă. Și Gavril Alexa Bâle se reconstruiește, prin această reîntoarcere la Sinele Limbii Originare, Sinele Poetului, în temerarul avânt de a readuce și Lumea de acolo de unde plecase, în Primordial - obsesie a tuturor marilor poeți.
”Căutați mai adânc în întâmplări/ sunt multe în ziua oricărei făpturi” - își deschide poetul volumul. Făptura e creație a Domnului și ceea ce i se întâmplă stă în multe dintre cele ce se întâmplă și toate cele ce i se întâmplă sunt în ziua ei, adică în viața ei, ca o zi a Domnulu, adică precum o viață dăruită de Domnul Făpturii Sale. În acest fel ne descrie Gavril Alexa Bâle Ziua Domului, ca pe o Sărbătoare Spirituală, zi pe care trebuie s-o căutăm, să îi cercetăm mulțimea întâmplărilor, faptelor și făptuirilor și înfăptuirilor întru cunoaștere și întru trăire. E un limbaj de o religiozitate solemnă în acest debut de discurs liric, semn al estompărilor desacralizărilor și demitizărilor specifice degradărilor și dezumanizării.
”îți vin în minte nume/ făptură sunt toate acele nume/ și încă multe pe care nu le știi/ sunt nume pe care ai vrea/ să le strigi pe la răspântii/ să le rostești în piețele aglomerate/ să le scrii pe porțile cetăților/ ori să le lași scrijelite/ pe copacii de la marginea drumului” - pentru că numirea Făpturii e datoria Poetului și nevoia organică a sa de a locui deodată cu numele date în temerara sa reîntoarcere și călătorie. Copacii din marginea drumului său sunt viețile interioare, numele de pe cetăți sunt amintirile strămoșilor spre care duce drumul... factorii sobri ai sacralizărilor. Poetul călătorește în interiorul Arhetipului, într-o adâncime mistică și crepusculară.
”caută pe harta simțurilor/ pe harta bucuriei și a fricii/ cu arătătorul afumat de făclii/ caută cum căutai sătucul tău/ pe harta uriașă de pe peretele clasei/ când erai la școala primară” - acesta e drumul care duce spre Făptură, drum spre toate cele care țin de copilărie, de hărțile ei mitice lipite pe retina castității Ființei, în solaritatea unei geografii imperios necesar sa fie recuperate.
”Făptura” este un ciclu de versuri  ca o curgere de apă. poate apa aceea a râurilor de munte, apă limpede si purificatoare, ca o apă de mare, poate, care ține corăbiile și  pașii Domnului, poate ca apa lacurilor peste care alunecă lebede, eminescian. Și poate că această pledoarie, a poetului Gavril Alexa Bâle, să rezoneze în conștiința colectivă, în ritmul unei bine vestite îndrumări. Pentru că acesta e rostul Poetului: să atingă cerul albastru cu degetul și să deseneze pe el un drum. ”Făptura” e o creație a Bunului Dumnezeu și desenul Poetului. 
În cazul poetului Alexa Gavril Bâle desenul descrie Întoarcerea Acasă:    
”o ceată imensă de făpturi/ o ceață străvezie de chemări/ mulțimea aceasta de gânduri/ spre Tine, Doamne, suspină/ unde nu este frică și nici îndoială/ unde inimile bat pas de front/ asemenea ostașilor/ ce se întorc de la război/ unii alături de alții/ unii în spatele celorlalți/ unii pentru ceilalți.”

BRÂNCUȘI LA TÂRGU JIU, AZI - NARCIS DAJU, LUMINIȚA BRÂNCUȘI, SORIN CĂLUGĂRIȚA

Avem aici 4 linkuri care trimit la ADEVARUL CU PRIVIRE LA STAREA DE AZI A MONUMENTULUI MEMORIAL ”CALEA EROILOR”  de la Târgu Jiu. Incredibil! Cum se încearcă în zilele noastre să se fure de pe un nonument dedicat jertfei supreme a tinerilor în primul Război Mondial. Autoritățile de azi ale orașului Târgu Jiu manifestă o îngâmfare și o aroganță fără seamăn, întruchipate, pe rând, de Sorin Lory Buliga, Ovidiu Popescu, Teodora Ciobanu și Adina Andrițoiu, aceasta din urmă devenind mascota contemporană a municipalității Târgu Jiu. La Centrul Municipal de Cultură și Artă ”Constantin Brâncuși” se minte cu nerușinare, se ocultează informații, se depozitează prostia. Prostia tronează și scuipă obraznică. Autoritățile se spală de ani de zile pe mâini de responsabilitatea pe care o au față de monumentul lui Brâncuși.
Prezint  mai jos intervențiile, pe aceste teme, din cadrul conferinței de presă pe care am organizat-o împreună cu doamna avocat Luminița Mincu Pătrașcu Brâncuși, strănepoata sculptorului și cu domnul Narcis Daju, directorul publicației GORJNEWS. în cadrul ZILELOR CONSTANTIN BRÂNCUȘI LA CRAIOVA, 16  martie 2013. De asemenea, prezint un fragment din emisiunea ORA ADEVĂRULUI realizată de moderatoarea Gabriela .Gângioveanu la postul de televiziune TV SUD de la Târgu Jiu, pe data de 21 martie 2013.

http://www.youtube.com/watch?v=ZIMn5mN9WeE

http://www.youtube.com/watch?v=e6dnx9R3olI

http://www.youtube.com/watch?v=imZFt3mOL1U

http://www.youtube.com/watch?v=OJGK0lBrd78

Luminiţa Brâncuşi: “Se refuză dialogul între autorităţi şi familia Brâncuşi”

interviu acordat de către doamna 
Maria Luminița Mincu Pătrașcu Brâncuși la Craiova, 
cu ocazia ZILELOR CONSTANTIN BRÂNCUȘI, 
prima editie, 16 martie 2013, la 56 de ani de la trecerea 
marelui sculptor la cele veșnice. Interviul a fost acordat tânărului jurnalist Cătălin Praja, de la publicația ”SĂPTĂMÂNA ÎN OLTENIA”

http://saptamana.net/articol/2503-luminita-brancusi-se-refuza-
dialogul-intre-autoritati-si-familia-brancusi#comments

Nepoata marelui sculptor român, Maria Luminiţa 
Mincu Pătraşcu-Brâncuşi, preşedinta Fundaţiei 
„Familia Brâncuşi“, s-a aflat la Craiova pentru 
a participa la o serie de activităţi culturale 
organizate cu prilejul Primei ediţii a „Zilelor Constantin Brâncuşi”, unde a acordat 
publicaţiei “Săptămâna în Oltenia” un scurt interviu în legătură cu manifestarea. Interlocutoarea nu s-a sfiit să facă referiri şi la muzeul Constantin Brâncuşi din 
Craiova, 
care, în opinia ei, şi-ar găsi locul la Târgu Jiu, dar şi la lipsa de comunicare 
între autorităţile statului român şi familia marelui sculptor.

Cătălin Praja: Cum vedeţi această iniţiativă de comemorare a lui Constantin Brâncuşi?
Luminiţa Brâncuşi: Din punctul meu de vedere, această iniţiativă este excepţională, păcat că
a trebuit să fie organizată separat de cea de la Târgu Jiu. Eu nu prea sunt de acord cu această împărţire a mediilor, însă probabil că la un moment dat se va găsi o soluţie de a uni Târgu Jiu cu Craiova şi Craiova cu Târgu Jiu şi pe toată lumea sub numele lui Brâncuşi.

C.P.: Ce impresie v-a făcut proiectul Consiliului Judeţean Dolj de a ridica un muzeu Constantin Brâncuşi?
L.B.: Este o iniţiativă interesantă dar, din câte am sesizat, există la momentul acesta
o hotărâre adoptată de Guvern în sensul în care s-ar organiza un muzeu Constantin Brâncuşi la Târgu Jiu şi în care ar trebui aduse inclusiv lucrările de la Craiova, iar la Craiova lucrările
de la Târgu Jiu. În momentul acesta chiar nu mai înţeleg, de asta vă spun că, din punctul meu de vedere, această împărţire între Craiova, Târgu Jiu, Bucureşti este anormală.

ZILELE CONSTANTIN BRÂNCUȘI LA CRAIOVA,
EDIȚIA I - 16-17 MARTIE 2013
scriitorul VICTOR MARTIN, compozitorul MIRCEA SUCHICI,
 H.M., arhitectul și compozitorul CRISTIAN CIOMU,
avocat MARIA LUMINIȚA MINCU PĂTRAȘCU BRÂNCUȘI,
Prof. FLORIN ROGNEANU

C.P.: Ca descendentă a marelui sculptor, cum comentaţi lipsa exploatării operelor lui Constantin Brâncuşi precum o fac francezii?
L.B.: Bănuiesc că este mai mult o chestiune legată de bani. Acolo unde sunt bani de luat, sunt şi mulţi care sunt interesaţi. Foarte puţini dintre cei care conduc această ţară au fost interesaţi de a ţine o legătură foarte strânsă cu familia. Eu consider că familia ar fi fost în măsură să strângă toate aceste manifestări şi să pună la un moment dat punctul pe „i” şi să spună «nu dom’ne, facem o manifestare care să fie una singură pentru toată lumea!», nu să împărţim lumea artei. Nu avem de împărţit nimic, Brâncuşi este unul singur, al poporului român, nu este nici al meu personal, nici al familiei, nici al nimănui, este al tuturor.

"Acolo unde sunt bani de luat, sunt şi mulţi care sunt interesaţi. Foarte puţini dintre cei care
conduc această ţară au fost interesaţi de a ţine o legătură foarte strânsă cu familia.",
Luminiţa Brâncuşi

C.P.: Să înţeleg că nu a existat o legătură între Guvern, autorităţi şi familie?
L.B.: Cu mâna pe inimă pot să spun că într-adevăr se refuză acest dialog cu familia.
Noi am fost contactaţi acum datorită acestei aşa zise prime iniţiative, dar aceasta nu este o
iniţiativă primă, noi, Fundaţia Familia Brâncuşi am dat drumul acestui proiect în anul 1991.
Încă de la lansare am dat drumul proiectului de aducere a osemintelor lui Brâncuşi în ţară.
Am făcut multe cercetări şi am descoperit toate documentele care pot proba la un moment dat motivul aducerii lui în ţară, însă, datorită unei anumite persoane, care se erijează astăzi în
poziţie de conducător de proiect, suntem lăsaţi de o parte. Mai mult, eu sunt contactată de către cineva de la Ministerul Culturii în acest sens, însă de la Guvernul României nu mă contactează nimeni, cu toate că doamna îşi exprimă interesul ca Guvernul României să mă contacteze
pentru a purta discuţii, eu fiind în măsură la momentul actual să dau mult mai multe informaţii
decât poate da oricine la această oră.

C.P.: Unde credeţi că ar trebui aduse osemintele lui Constantin Brâncuşi?
L.B.: La Hobiţa, alături de mama lui. Adică dacă este să respectăm ceea ce el a lăsat cu
limbă de moarte, acolo trebuie adus.

C.P.: În ce stadiu se mai află astăzi Casa Memorială Constantin Brâncuşi?
L.B.: Impropriu zis casă. Este bine că există, pentru că dacă nu ar fi existat probabil ca nu
am fi avut nimic de la el. Această casă care este prezentată ca fiind Casa Memorială a lui
Constantin Brâncuşi, dar din informaţiile pe care le deţin această casă a fost realizată
cunoscându-se modelul de casă din vremea lui Brâncuşi. Casa este într-o stare bună,
deci nu există o problemă la această casă, există însă o intervenţie pe care încearcă
autorităţile
să o facă la această oră. Nu înţeleg de ce se promovează această casă ca fiind casa
în care s-a născut Brâncuşi. În Hobiţa toată lumea ştie că este de fapt casa unui anumit
Gogoiu. Din punctul
meu de vedere, o motivaţie a luării acelei case care astăzi este prezentată ca fiind
Casa Memorială şi o reconstrucţie a ei mi se pare o nebunie totală. Merg iarăşi
pe o idee falsă şi acolo unde apare o noţiune de bani, acolo sărim şi noi, hop, că
este vorba de Brâncuşi.

C.P.: Brâncuşi până acum nu prea a adus bani pentru România, a adus mai mulţi
pentru statul francez.
L.B.: Nu este adevărat. Brâncuşi a adus foarte mulţi bani şi pentru România, doar
că acei bani
au intrat în mâinile unora şi altora. Fiecare s-a îmbogăţit şi şi-a mai băgat în buzunar câte ceva.
Brâncuşi şi banii care puteau fi realizaţi de pe urma acestui nume au încăput pe mâinile altora.

LA TÂRGU JIU A RUGINIT ADINA ANDRIŢOIU

PROF. ZENOVIE CÂRLUGEA
A PRIMIT APROBAREA,
ÎN SFÂRŞIT,
DIN PARTEA PRIMARULUI
FLORIN CÂRCIUMARU,
SĂ SE OCUPE, ÎMPREUNĂ CU
ARHITECTUL
IULIAN CĂMUI ȘI CU
PROF. ION MOCIOI
DE AMENAJAREA SCULPTURILOR LUI
BRÂNCUȘI DIN
GRĂDINA CASEI BĂLĂNESCU.
ASTA DUPĂ CE A ATRAS
ATENȚIA ÎN PRESĂ
POETUL ALEX GREGORA
ȘI DUPA VIZITA,
ÎN LUNA FEBRUARIE,
LA TÂRGU JIU,
A DOAMNEI
ECATERINA ANDRONESCU
ȘI A MINISTRULUI CULTURII,
DANIEL BARBU.

Îmi  îngădui să anunț presa gorjeană, de aici, de la Cluj-Napoca, despre ceea ce nu o anunță nici primăria municipalității Târgu Jiu, nici Centrul Municipal de Cultură „Constantin Brâncuşi” din orașul reședință de județ. Îi anunț pe această cale pe distinșii colegi jurnaliști din Târgu Jiu că administrația locală de la ei din oraș pregătește în mare taină un fel de simpozion național Brâncuși, în zlele comemorării sculptorului. După modelul verificat deja de experiența organizatorilor, aeastă rețetă va funcționa și în acest caz și presa va fi anunțată oficial cu vreo două zile înainte de eveniment.

MASCOTA ADMINISTRAŢIEI
GORJENE -
ADINA  ANDRIIŢOIU,
DIRECTOR AL CENTRULUI
MUNICIPAL DE CULTURĂ
"CONSTANTIN BRÂNCUŞI"

Mascota administrației locale Târgu Jiu, Adina Andrițoiu a fost văzută în Parcul Central, noaptea. în bătaia lunii, împreună cu subalternii săi pregătind marele secret, în mare secret. Mascota administrației locale Târgu Jiu este și mascota administrației județene Gorj și, în această dublă ipostază, se numește, cum toate se numesc acolo sub conducerea culturală a ei, Adina Andrițoiu. Ea și-a dat singură sarcina, și o va îndeplini cu obligatorie aroganță, fiindcă altfel nu va avea prestanță - sarcina de a organiza, în secret și în taină, această Organizare. Organizarea organizărilor Organizării! Nu cumva să afle o boabă Horia Muntenus de la Cluj pentru că intră Andrițoaica în panică. Să nu sufle nimeni nimic! Să se păstreze Omerta! 
Se vede că li s-a înșurubat bine în cap șmecherilor de acolo frica de adevăr. Legumele stau ca fierte acum și citesc ce am scris și se agită pițigăiate și nervoase. Le spun de unde știu eu - de la cineva din Craiova care a fost invitat la simpozion. Ce zic purtătorii de cuvânt? S-au învățat să mintă și să ascundă și să fure. Halal! 
Ceea ce se întâmplă în aceste zile la Târgu Jiu este vrednic de toată rușinea. Dar cui să îi poată fi rușine? Mascotei Municipale? Această mascotă umblătoare e o întruchipare de tablă, ciuruită puțin.
Iată dovada că Primăria Târgu Jiului nu a organizat în pripă Conferința Internațională ”Brâncuși, gorjeanul universal” în zilele de 18-19 februarie anul curent, ci a organizat-o, la fel, în taină. Să nu afle lumea, să se reunească de formă și să bifeze o acțiune conclavul complice al mascotei municipale din tablă puțin ciuruită. Puțin ciuruită dar ciuruită bine. Din tablă pe care s-a lăsat rugina și-i dă, așa, o imagine de tablă veche.  

RECTORUL UCB, DOMNUL MOISE BOJINCĂ.
DIN NEFERICIRE, O ADINA ANDRIȚOIU,
PE NUMELE EI ADINA ANDRIȚOIU
-  ARE MAI MULTĂ INFLUENȚĂ
ASUPRA PRIMARULUI MUN. TÂRGU JIU. 

Au anunțat presa pe data de 15 februarie, zi de vineri, ca va urma să debuteze un eveniment ”aniversar” Brâncuși pe data de luni, 18 februarie. Sâmbătă, 16 februarie, primeam telefon insistent din partea Rectorului Universității ”Constantin Brâncuși” să particip la eveniment, iar duminica, 17 februarie, mă suna sculptorul Paul Popescu, în aceeași temă pentru ca la prânz, în acea duminică, să primesc și invitația de participa la eveniment, invitație oficială remisă din partea Universității.

INVITAȚIA PRIMITĂ DE MINE CU O ZI ÎNAINTE DE DEBUTUL CONFERINȚEI INTERNAȚIONALE CU TITLUL NEFERICIT ”BRÂNCUȘI, GORJEANUL UNIVERSAL”
TITLU ALES (ÎN FAVOAREA OBEDIENȚEI FAȚĂ DE REGIONALIZAREA ROMÂNIEI),
DUPĂ URECHE, LĂUTĂREȘTE, ÎN TON CU LIMBARIȚA DE LEMN A COMUNISTOIZILOR DIN ADMINISRAȚIA GORJULUI 

Greșit!
Nu aveam cum să particip.
Încâlceala și încercările prostești de a oculta - manevre stupide pe care le imprimă tăblăraia ruginită administrației locale - contravin unui comportament firesc pe care îl necesită administrația locală. Au început să ruginească - funcționarii gorjeni. Le-au ruginit mințile, le ruginesc sufletele. Şi le este teamă să nu îi scuture cineva de rugină. Fiindcă s-au obișnuit cu ea, le place așa, să fie ruginiți, ei înșiși ruginiți și puțin ciuruiți, nu doar tabla de pe Poarta Sărutului de care își bat joc, ci și ei, cu sufletele lor cu tot. jumătate morţi, jumătate ruginiţi, jumătate ciuruiţi...

BRÂNCUȘI LA TÂRGU JIU

:INTERVIU  DESPRE BRÂNCUȘI ACORDAT LUI MARIUS BENȚA PE POSTUL TRANSILVANIA TUBE