vineri, 9 august 2013

O STAFIE CARE BÂNTUIE ROMÂNIA - Alexandru Vișinescu - Александр Вышинский

“Vişinescu
este unul dintre cei mai mari torţionari ai României.
În istoria penitenciarelor politice,
el figura ca singurul care a torturat femei,
adică le-a schingiuit în locuri sensibile.
Era renumit pentru asta.
Pe lângă că a făcut ce a făcut la Râmnicu Sărat,
în plus de asta, a mutilat femei, a omorât femei,
a făcut lucruri groaznice.
Pur şi simplu, le agresa în zona sexuală,
deci le tortura în acest mod”
Lucia Hossu Longin
Alexandru Vişinescu s-a născut la 27 septembrie 1925 în satul Leiculeşti din comuna Tisău, judeţul Buzău, fiind consăteanul mai tânăr al lui Alexandru Drăghici, ajuns, prin efortul trupelor sovietice de ocupație, și prin voința liber exprimată a celor o mie de comuniști ”români” ilegaliști, Ministru al Afacerilor Interne şi şef al Securităţii Statului. 

De la fostul deţinut politic Cicerone Ioniţoiu aflăm că Vișinescu a făcut parte din membrii plutonului de execuţie a Mareşalului Ion Antonescu. Și asta nu e puțin lucru ci dovada de prietenie pe care consăteanul ajuns demnitar al noului regim ”popular” i-o arăta analfabetului dornic de parvenire, în chip protector, selectându-l în plutonul de execuție. Să fii selectat pentru a-l ucide pe fostul Șef al Statului, condamnat de Tribunalul Poporului era ”o înaltă onoare” care atrăgea, de la sine, recunoștința ”Istoriei” și, prin urmare, și recunoștința Partidului. Fapt cert este că, din sărăcia lucie în care se afla, tânărul Alexandru Vișinescu, lipsit de vreo meserie sau de vreo educație, putea urca, grație execuției sale precise cu un glonț în capul Mareșalului, pe noua scară socială, pentru a-și face, și el, chiar și (sau mai ales) cu coatele, în lumea asta nouă și comunistă, de mare viitor, un rost în viață. Astfel că gestul consăteanului Alexandru Drăghici era unul de mare, mare mărinimie sufletească, atât de mare încât să nu uite niciodată recunoștința uriașă, cu lacrimi comuniste în ochi. Și nu va uita,

ALEXANDRU DRĂGHICI
1913 - 1993
ARHITECTUL
PENITENCIARELOR DE EXTERMINARE
DIN ROMÂNIA BOLȘEVICĂ
Alexandru Vișinescu, niciodată, gestul nobil și recomandările consăteanului său și tizului său superior, Alexandru Drăghici, pe care îl va lua ca model, îl va adula, ba chiar îi va linge cizmele, cu euforie, și va face orice să îi îndeplinească dorința și crezul de a-i extermina pe dușmanii Partidului și ai dictaturii proletariatului. Iată, avea pe cineva mare în spate, pe unul care putea tăia și spânzura, în voie, în Noua Republică. În plus, numele său semăna izbitor cu numele Ministrului Afacerilor Externe al (Marelui URS) URSS, Andrei Ianuarievici Vîșinski (Андрей Януарьевич Вышинский), ceea ce îi conferea o forță psihică înzecită, fără îndoială, căci simțea în piept căldura tovărășească a sovieticilor iar în minte își putea  reprezenta diviziile de tancuri ale Armatei Roșii, comandate de însuși Marele Stalin, Marele Eliberator al popoarelor. 

Vișinescu. Da, numele său. Nume de vișină care definea și roșul sângeriu. Un roșu sângeriu care se scurgea din pieptul și dintre buzele și din capul Mareșalului lovit de gloanțele execuției. Un roșu sângeriu ca Lumina Partidului, ca Apusul Lumii Burgheze, ca roșul zorilor unei lumi mai bune și mai drepte, un roșu ca flamura internaționalismului pe care Lenin cususe, cu ochii roșii de Roșul Revoluției, secera și ciocanul și steaua cu cinci colțuri. Roșu de vișină acrișoară spre dulce, ca viitorul întregii umanități. 
”Da. Vișinescule, Sandule! Da. Ai dat dovadă de bărbăție și de curaj, de eroism și l-ai executat pe acest netrebnic fascist care a fost Ion Antonescu. Se vede că ai ochit bine, că ți-ai ținut respirația și că ai dat dovadă de sânge rece și vișiniu, căci tu ești un simplu soldat prost, dar atins de măreția curajului, și ai executat un Mareșal, și nu unul oarecare ci absolvent al celebrei Academii Militare Franceze de la Saint-Cyr. Da, Vișinescule, ești tu prost acum, dar vom schimba lucrurile, vom schimba foaia,  noi, Partidul, și o să fii deștept, o să te facem noi deștept. O să te înaintez în grad, am să te fac ofițer militar, nu va trebui să stai să buchisești fiindcă am să te fac mai întâi ofițer politic pentru asta, și o să fii căpitan și am să te trimit în corpul de torționari al închisorii de la Jilava, apoi te voi face director la cea de la Râmnicu Sărat. Să poți să faci pe deșteptul, cât vrei tu,  cu deținuții, cu dușmanii de clasă, să strigi la ei, să urli, să îți manifești, neîngrădit, personalitatea, să-i bați, să îi înjuri, să-i schingiuiești după plac, să îi omori... futu-le Cristoșii mamelor lor să-i fut! Și o să îți dau salariu uriaș, nu eu, prin mine o să ți-l dea, democratic, poporul, și o să îți dea poporul sporuri mari și grase și o să ai la dispoziție călăi și torționari să le ordoni și să te simți deștept și șef absolut peste ei, peste lume, peste fasciștii ăia împuțiți care s-au crezut deștepți dacă au fost cândva miniștri, generali, scriitori... da ce au crezut ei? că fac pe deștepții cu noi? cu Uniunea Sovietică? cu poporul rus care libertate ne-a adus? Cu mine? cu tine? măi tovarășe! Ar fi fost vai și amar de țărișoara noastră dacă Marele Stalin nu ne-ar fi adus la Putere. Și o să prinzi tu, măi tovarășe consătean!, tizule!, pofta de stăpân, de dictator al proletariatului și o să îți placă, și o să simți cum vei mânca și vei bea în numele poporului. Pentru totdeauna. O să chefuiești, o să chelfănești. Și chiar dacă se vor schimba vreodată lucrurile, se vor fi schimbând ele, dar așa, de formă, tot vei rămâne în picioare și nu va îndrăzni nimeni să îți miște măcar un fir de păr din cap, măi Vișinescule!, că așa și scrie în Biblie, nu trebuie să o citești (am auzit și eu asta, nu am citit-o) că îți face rău, ”scriem” noi alta, pe măsura faptelor noastre, din faptele noastre, cu faptele noastre revoluționare, mânjite, nu mânjite ci UNSE cu sângele vișiniu al dușmanilor clasei noastre muncitoare, o Biblie Nouă, a Terorii, o Carte a Cinismului și a Crimei... și în vremurile acelea, care vor veni, în Viitorul Luminos, o vei duce boierește, cu o pensie grasă ca o scroafă, și vei sta în Centrul Bucureștiului, mișto, și vei mânca și vei bea, și atunci, zilnic, ce vei vrea tu, la restaurantul unui turc. 

miercuri, 7 august 2013

ALEXANDRU VIȘINESCU ESTE ADEVĂRATUL SCHELET DIN DULAPUL NAȚIUNII

ACEASTĂ MAIMUȚĂ ARE O PENSIE DE 2 000 DE EURO PE LUNĂ. NU S-A ÎMPUȘCAT ÎN CAP LA 21 DE ANI DAR L-A EXECUTAT PE MAREȘALUL ION ANTONESCU. DIRECTOR ȘI CĂLĂU DE ÎNCHISOARE COMUNISTĂ, ALEXANDRU VIȘINESCU A FOST ASASINUL A MII DE OAMENI. ÎNSĂ PREZENTAREA CAZULUI SĂU, ZILELE ASTEA, ÎN PRESĂ, N-A FOST DECÂT O MAROTĂ (SCEPTRUL BUFONULUI), ÎN BĂTĂLIILE POLITICE ALE ZILEI. 
ALEXANDRU VIȘINESCU ESTE ADEVĂRATUL SCHELET DIN DULAPUL NAȚIUNII. IDIOTUL ĂSTA, CU FAȚA DE BESTIE VA RĂMÂNE NEPEDEPSIT, SEMN CĂ SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ NU E INTERESATĂ NICI DE ADEVĂR ȘI NICI DE DREPTATE CI DOAR DE PLĂCERILE DE A-L SLUJI CU DĂRUIRE ȘI CU GURA PLINĂ PE LICURICIUL ĂSTA.

Fostul comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu va scăpa cel mai probabil de închisoare, chiar dacă va fi condamnat.

Vârsta înaintată il poate salva, spun reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Aceştia au precizat că decizia ca Alexandru Vişinescu să fie pus sub urmărire penală este acum în mâna Parchetului de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti, după ce pe numele fostului torţionar, în vârstă de 88 de ani, a fost depusă o plângere.

Vişinescu este acuzat de omor deosebit de grav, mai precis de moartea mai multor deţinuţi politici la închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Vârsta inaintată l-ar putea scăpa de închisoare pe Alexandru Vişinescu, dacă va fi condamnat, sunt de părere reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Preşedintele executiv al institutului a explicat ce pedeapsă ar trebui să se acorde în acest caz.

"Pedeapsa care este încadrată în Codul Penal pentru omor deosebit de grav este de la 15 la 25 de ani de închisoare. Evident că, din cauza vârstei (n.r. 88 de ani), dacă se va ajunge la o condamnare, probabil că judecătorul va constata că este în imposibilitatea de a fi încarcerat. (...) Statul democratic veghează la integritatea fizică a deţinutului, indiferent dacă acesta a comis o crimă”, a explicat Andrei Muraru.

Acesta a adăugat că instituţia din care face parte cere condamnarea în cazul lui Vişinescu şi pedeapsa corespunzătoare pentru infracţiunea de omor deosebit de grav.

Locotenent-colonelul Alexandru Vişinescu a condus închisoarea Râmnicu Sărat, devenită celebră pentru încarcerarea elitei intelectuale şi a foştilor lideri din perioada pre-comunistă. Potrivit preşedintelui executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, prizonierii politici din acea vreme au murit din cauza bătăilor, a foametei şi a lipsei de tratament medical.

În perioada în care Alexandru Vişinescu a fost directorul penitenciarului Râmnicu Sărat, a murit si diplomatul Victor Rădulescu Pogoneanu, condamnat la 25 de ani de inchisoare, după ce gardienii l-au târât pe scări. Ion Mihalache, unul dintre cei mai importanţi politicieni ai României din secolul trecut, a fost bătut crunt şi apoi i-a fost refuzat tratamentul medical.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a cerut Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti începerea urmăririi penale fata de fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat. Însă nici acum, la 88 de ani, când a fost invitat să comenteze decizia institutului, fostul torţionar nu a renunţat la violenţă, înjurându-i şi alungându-i pe jurnalişti.


duminică, 4 august 2013

TRECEREA LUI COSTEL CONDURACHE

În seara zilei de luni, 29 iulie, 2013, la ora 19 și 20 de minute, Costel Condurache, în vârstă de 41 de ani, trecea la cele veșnice, lăsând în paza și în seama Domnului o soție însărcinată, Cezarina, și un fiu în vârstă de doi ani, Corneliu. Rugăciunile familiei și ale prietenilor l-au ajutat să treacă prin Vămile Cerului, la capătul unei paralizii și suferințe grele, în urma unui accident cumplit de automobil, petrecut în Bulgaria, în luna iulie, la întoarcerea sa de la Muntele Athos. A fost înmormântat pe 1 august, în București.
Fie-i țărâna ușoară!, iubitului nostru prieten. Dumnezeu să îl odihnească!  


joi, 25 iulie 2013

1989

       Nu era în martie, ci în iunie, când am plecat, în anul acela, cu trenul de noapte, la Timișoara, spre septentrional,... Gândiți, eu, Iosif și Ioan. Pe vremea aceea, patimile oamenilor încă nu erau atât de aprige, cutia Pandorei era încă ascunsă de Bunul Dumnezeu în Mitologie... Ursa Mare era mai aproape de pământ...  
Trenul toca mărunt, cu zgomote seci, monotone, liniștea câmpurilor, văilor, dealurilor, pădurilor... șuierul locomotivei era un rânjet de hienă. 
         Doamne! și ce tineri eram! Antebrațele cât erau de subțiri! Ne mijiseră mustățile, plățile încă nu le făcuserăm, eram încă pe creditul destinului... Mai târziu, aveam să îmi dau seama bine: e mare lucru să fii în pas cu Istoria, să ai răbdare cu tine, cu ea, cu ceilalți... îndeobște, e foarte riscant să o iei înainte-i, să fii în avangardă - de nu dai de Izbândă, rămâi în urma Istoriei, deși chemării ispitelor dulci ale zorilor  bărbaților predestinați le e greu să reziste - romantici, aprinși, luptători. Curajul? - o platoșă a gândirii. Moartea? - piezișa privire a acestei iubite. Destinul? - mantia de purpură a celui Ales. Pe drum, odată plecat, nu e chip de întoarcere și abandonul înseamnă rușine. Dar potopiți de idealuri, de iubirea abstracțiilor, pionierii mută munții din loc. Cândva (dar trebuie să mă credeți), Cineva a mutat Carul Mare pe cer, trăgându-l un kilometru mai înainte. Iar un altul, mezinul, în urmă-i, mutase Carul cel Mic, înjugat în Speranță. 
Astfel încât, ce se mai poate spune?... Se poate. Fiindcă doar cei ce înving, cu adevărat rămân întipăriți Acolo, pe Cer. Cum, iată!, bunăoară, Luceafărul de Seară și  Cel de Dimineață. Nu e așa că sunt tulburătoare chemări?
Plecam dinspre Nord, mergeam înspre Sud. Trei prieteni buni și entuziaști. Și parcă plecam în viață.
Dar haideți să revenim. Nu e așa? E atât de cuminte să mergi în pas cu Istoria. Să nu te împiedeci, să nu riști să cazi, să nu cumva să rămâi în urmă-i... să fii atent, să fii prudent... Deși sunt, printre oameni, și mulți  dintr-aceia, nerăbdători. Of!..., pentru ei, Lumea se mișcă prea leneș. Dar fi-vor ei pripiți? ori vizionari? Ce face diferența?
 Era 1989, vara, în luna lui Iunie. În Iunie înfloresc teii și se dă prima coasă. Plecam de la Cluj, cu trenul de noapte, spre zona Mehadiei, în Caraș Severin,... anume în satul comunei Cornereva, Globu Rău. Trebuia să schimbăm trenul la Timișoara, luând un altul până la Herculane,... de acolo urmând să mergem mai departe cu o ocazie și, mai apoi, la pas, pe jos. 
       În gara Timișoarei ajunseserăm în jurul orei trei dimineața... și băurăm apă din cișmea. Plecaserăm să muncim, plecaserăm să facem bani în acea zonă frumoasă, pe Valea Cornerevei, unde țăranii rămăseseră oameni liberi, într-o zonă necooperativizată de comuniști, trăind din muncă, pe proprietățile lor. Creșteau oi și capre și vite și cai... și noi mergeam acum să îi ajutăm la strânsul fânului. Primeam cazare și masă, câte un litru de răchie pe zi și câte o sută de lei. Răchia era tare bună, fiartă o singură dată, păstra aromele și vitaminele fructelor și, în timpul zilei, ne dădea tărie să facem clăile și, seara, ne așeza pleoapele într-un somn sănătos. Ce bună răchie aveau oamenii pe atunci, pe acolo!... Astfel: răchia din prune albe de vară; răchiile din prunele toamnei: cele din perele dulci ale locului (Oh! câtă liniște în păhăruțe!); răchiele de mere. Dar cea mai bună răchie era, fără îndoială, cea de cireașă. Cireșii amari, pâlcuri păzite de stânele de oi și de legende. Și asta răchie era medicamentul... că doar un păhăruț ca de un deți, dimineața, devreme - (ca roua) pe inima goală. Doamne! Și ce inimi! Odată s-a întâmplat ca trei hoți să intre, în miezul nopții, în pivnița unei case. Câinii nu îi simțiseră... parcă erau hoți de cai ori furi de mirese... Și în pivniță ședeau, înșiruite, butoaie cu diferitele tipuri de răchie. Se apucaseră hoții să deguste răchiele, din fiecare butoi, pe rând... pe care să îl fure... și tot degustând și tot gustând, nefiind ei lămuriți, tot mai degustau și tot nu se hotărau... și își dădeau în șoapte cu părerea. Mai apoi, șoaptele se făcură vorbe și, în cele din urmă, stăpânul casei, trezit de nevasta trezită de zgomotele lor, ieșise în clarul lunii, afară, în cămașa lungă și albă, și puse mâna pe topor. Intră în pivniță și îi văzu pe hoți șezând pe jos, cu bărdacele de răchie în mâini, roșii la față și veseli,... cântând, îmbiindu-l. Omul încremeni, se întoarse în casă și îi zise femeii că veniseră cosașii... apoi, coborî în pivniță alăturea de ei.
În satul acela ne-am făcut noi banii, aproape două luni și jumătate. Pe Valea Cornerevei.
Era acolo, sus, la Globu Rău, o Stâncă uriașă ce păzea trecătoarea - un drum printre munții mărunți care ducea către Serbia. 
Făcurăm noi un prieten, un băiat de pe acolo, pre numele său Vasile. Și Vasile ne-a zis că în Stâncă e un horn prin care se coboară într-o peșteră... și în peșteră nu intrase nimeni de multă vreme. Și în peșteră, ne zise el, erau comori. Oh! Comori. Așa. 
        Într-una dintre duminici, ne-am luat, toți patru, sfori lungi și lanterne să coborâm în scorbura pământului. 
Pornirăm. De dimineață bună. Urcarăm, urcarăm noi către Stâncă și... deodată, ne răsări pe cărare un moș, cu privirea tăioasă și pătrunzătoare de vultur. Moșul mergea la biserică, la rugăciune, la slujba Sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Și, înțelept, ne-a descusut și ne-a cetit de pe chipuri și de pe ochi și de pe cum ne mișcam și după cum ne veneau cuvintele și după cum le pronunțam. 
           El vede uneori focuri, noaptea, în Stâncă. Și vede, printre cărări bătute de lumina Lunii, fantomele Cavalerilor Dunării... ori poate fantomele haiducilor de odinioară. Aude, uneori, chiar zbucium de săbii și răcnete de bătălie. În fundul pământului e o Sală, ca un Palat Ascuns. O piatră uriașă acoperă intrarea în Stâncă. 
       Piatra era așezată acolo de cândva (acu și mai bine!)... că nimeni nu mai ține minte... poate chiar de la începutul popoarelor, poate chiar de la Facerea Lumii. Dar, cine va da piatra la o parte, va avea bucuria să intre într-o Hală de piatră și din Hala de piatră pornește un coridor spre Sala Haiducilor... acolo, în cuibul în care stau păzite, ascunse, averile și bogățiile și comorile. Nimeni nu a mai intrat vreodată acolo. Ori dacă i s-a întâmplat să intre a coborât pe horn, căci haiducii făceau focul în Sală și fumul ieșea prin hornul acela săpat în Stâncă de ape, de mult. 
         Da, intrarea e astupată, însă prin horn s-ar putea ajunge în Sala misterelor. 
      Și mai trebuia să știm: cine a coborât prin Gura Hornului nu s-a mai întors niciodată. 
         E blestemată Stânca. O muiere bătrână iese iarna din ea și strigă numele neînțeles al unei fete, în Noaptea Sfântului Andrei. Nu care cumva să ne coborâm pe hornul acela! 
         Apoi, bătrânul plecă pe cărare, spre Biserică. Mai întoarse odată capul, spunându-ne că, în tinerețile lui, fusese haiduc. Dar fu o nălucă? El dispăru ca un fum și, în urma lui, rămase un parfum puternic de trandafiri. Ne-am șters la ochi. O vreme am rămas înspăimântați acolo, în tăișul de sabie al soarelui. Mai apoi, însă, ne-am continuat drumul. 
Și am ajuns. O piatră uriașă era, într-adevăr, lipită de stâncă. Vasile ne-a condus la Gura Hornului. Am întins frânghiile, le-am nădit, le-am legat una de alta și am făcut din ele o funie lungă cât Ecuatorul. Vasile a intrat în gaură, pe burtă, ca un vierme. Apoi a intrat Iosif, lunganul, și după el eu. Ioan a rămas afară, să țină funia (legată, pe deasupra, de un pop bătut de noi). O vreme ne-am târât așa, pe o diagonală, ca șerpii. Apoi gaura se mai lărgea puțin,... iar se strâmta...                        Aprindeam rar lanternele, căci cine știe unde puteam ajunge și cât ar fi putut dura.  Dar în lumina lor am desenat cu degetele în funingine. Și a fost a doua spaimă a noastră.
A treia veni repede. Vasile strigă și funia îmi fugi înainte prin mâini. Ne vorbea dintr-o grotă, zicea el - căzuse vreo 10 metri în ea. Vedea el bine că, de acolo, canalul de piatră continua. Ce să facă? Să meargă mai departe? Iosif coborî și el. Eu trebuia să rămân deocamdată pe loc. Iosif în grotă, iar Vasile să meargă mai departe. Și așa a fost. Noi tot dădeam drumul frânghiei să curgă... 
... o vreme l-am auzit... Apoi am așteptat tăcuți..., dar nu mai primeam nici un semn... 
          Într-un lung târziu, veni cea de-a patra spaimă. Eram în pântecele de piatră, ca niște viermi (înțelegând atât de bine cât de fericiți pot fi oamenii! - că nu sunt viermi); Iosif îmi trase de funie; îl trase de funie și pe Vasile...  
Ne-am chinuit mult timp să ieșim prin hornul acela afară, din burta planetei. Ne-am chinuit mult... 
         Când am ieșit, am văzut stelele pâlpâind pe cer, deasupra frunții lui Ioan... Vorbea cu o femeie bătrână, ca o Mumă a Timpului, într-o limbă stranie,... și Ioan zâmbea și o înțelegea... și bătrâna îi zâmbea. 
L-am privit pe Vasile cum ieșea din Gura Stâncii, tras de Iosif... Din mâna dreaptă ii căzu o monedă de aur. Ioan s-a aplecat și a cules moneda. I-a întins-o mumei bătrâne... ea a aruncat-o pe cer... și, atunci, am văzut că moneda aceea era Luna. 

miercuri, 17 iulie 2013

JAFUL PROȘTILOR COMPARABIL CU RESPECTUL ROMÂNILOR CONTEMPORANI PENTRU CULTURĂ

Carnavalul papițoilor veseli din debutul secolului XXI aduce în vitrinele României respectul Noului Om (NEW MANN) pentru cultură. Astfel, ”incidentul” legat de furtul și arderea celor șapte pânze din expoziția de artă deschisă la Rotterdam, în octombrie 2012 - relevă funcția educativă și responsabilitatea statului român modern față de cetățenii săi. După cum pentru faptele minorilor răspund părinții sau tutorii, la fel, este firesc să răspundă statul pentru faptele cetățenilor săi. Așa arată oamenii educați și crescuți în România contemporană:
                                      RADU DOGARU.
Dacă se enervează unul dintre regizorii contemporani, acest individ o să devină personaj ecranizat
NU E AȘA CĂ PUTEM ÎNTÂLNI O ASTFEL DE FIGURĂ
ÎN ORICE COMPARTIMENT SOCIAL AL ZILELOR NOASTRE?
PERSONAJUL DIN FOTOGRAFIE POATE FI
UN PAZNIC DE BANCĂ, UN TAXIMETRIST,
UN AGENT DE LA MORAVURI,
UN TÂNĂR DIN NOUA GENERAȚIE POLITICĂ...
DAR ESTE UN HOȚ MANELIST.
ACEST TIPAR DE MOACA ESTE UNIVERSAL
ÎN ROMÂNIA ZILELOR NOASTRE -
MOACĂ DE CREIER SPĂLAT CU DETERGENȚII
TUPEULUI ȘI OBRĂZNICIEI  
                                          OLGA DOGARU.
                     TIPOLOGIA FEMEII APARȚINÂND SATELOR ȘI ORAȘELOR 
                                                         ROMÂNIEI CONTEMPORANE.                         
             AȘA ARATĂ FIZIONOMIA TIPAR PENTRU CE ÎNSEAMNĂ ADAPTAREA LA 
                                                                      NOILE REALITĂȚI. 

                                                        PIROMANA FELIX
ACEASTĂ FEMEIE A ARS CU MÂINILE EI ȘAPTE PÂNZE SEMNATE DE 
              PICASSO, MATISSE, GAUGUIN, MEIJER DE HAAN, MONET ȘI LUCIAN  FREUD.
SE ÎNTÂLNEȘTE PESTE TOT ÎN GEOGRAFIA PATRIEI: IAȘI, PORTUL CONSTANȚA, TULCEA TRIAJ, CLUJ-NAPOCA PRIMĂRIE, ORADEA PISCINĂ, SIBIU MEZELĂRIE,
BRAȘOV POIANĂ, TIMIȘOARA CANAL, BUCUREȘTI MINISTERE, BUCUREȘTI                                           PARLAMENT, BUCUREȘTI TVR, BUCUREȘTI PCR...
DE ASEMENEA POATE FI ÎNTÂLNITĂ NU DOAR CA SPECIE DE CIOROGÂRLA CI ȘI PE APELE JIULUI, LA CENTRUL CULTURAL BRÂNCUȘI, ÎN SATELE VÂLCENE, PE LA COOPERATIVE, DAR ȘI PE VALEA CRIȘURILOR ȘI ÎN ZONELE DELUROASE ALE                                                                PODIȘURILOR NOASTRE.  
                                       
                                      EUGEN DARIE
MOACA TIMPURILOR NOI. SE REMARCĂ OCHII ÎMBIBAȚI DE MANELISM,
Judecător: ”Ați fost vreodată la muzeul din Rotterdam?/ Darie: ”Da”/ J: ”De câte ori?”/ Darie: ”De două ori”/ J: ”Doar la acest muzeu?”/ Darie: ”Nu, la două muzee”/ J: ”Și ce ați căutat acolo?”/ Darie: ”Eram în vizită”/ J: ”De câte ori ați fost?”/ Darie: ”De două ori la fiecare dintre muzee”/ J: ”Să înțeleg că sunteți un mare iubitor de artă?”/ Darie: ”Nu”/ J: ”Și atunci de ce ați fost de două ori la muzee?”/ Darie: ”Am fost să le vizitez pentru că așa se face. .“ J: ”Și de ce ați revenit, nu v-a ajuns?”/ Darie: ”A doua oară, am vrut să-i fac o surpriză iubitei mele”/ J: ”Ce surpiză?”/ Darie: ”Să o duc să viziteze și ea muzeul” 
Judcător: ”Și ce ați înțeles după ce aîi fost de două ori la muzee?”/ Darie: (după câteva momente de ezitare) ”NIMIC”.
                                        PETRE CONDRAT.
                                         ACESTA! -  ”AȘEA!”

MARIANA DRAGU.
  ”EVALUATOAREA”
”DUPE UȘE”
MIHAI ALEXANDRU BIȚU
MOACĂ DE DOCTORAND DE ROMÂNIA
Sava Ştefania (Ivan Andreea Nicoleta):
.
"….Bitu Mihai Alexandru pe timpul nopţii părăsea locuinţa din Rotterdam doar cât eu întreţineam relaţii sexuale cu clienţii revenind imediat la terminare….."


sâmbătă, 13 iulie 2013

UN EXCEPȚIONAL REGIZOR DE FILM FINLANDEZ - AKU LOUHIMIEHEN Käsky (Porunca) - Tears of April – Lacrimi de aprilie

Kasky - TRAILER YouTube

KASKY///// PORUNCA/// CLICK AICI PENTRU VIZIONAREA FILMULUI
http://filmehd.net/tears-of-april-lacrimi-de-aprilie-2008.html

Käsky (Porunca) - Tears of April – Lacrimi de aprilie (2008) 


                  REGIZORUL   AKU  LOUHIMIEHEN  
                                  Actrița Pihla Viitala
Actorul Samuli Vauramo