marți, 23 aprilie 2013

CONSTANTIN ZĂRNESCU - ”PATIMILE LUI DRACULA” ȘI ”IEȘIREA LA MARE”

Unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, romancier, dramaturg, eseist și istoric literar, cercetător al vieții și operei lui Constantin Brâncuși, Constantin Zărnescu se prevalează de haruri și rămâne dominat de o energie creativă rarisimă, specifică firilor predestinate.
Inițiator și director literar al Cenaclului “Tribuna” al Asociației Scriitorilor Cluj, de la înființare, în 1980, și pânã la desființarea sa, de către autoritățile comuniste, în 1984, Constantin Zărnescu s-a preocupat constant de tinerele generații, fiind, alături de Teohar Mihadaș, mentor și prieten al debutanților, al tinerilor din grupările “Napoca Universitară” și, mai apoi, “Zalmoxis”.
Orator și conferențiar de excepție, erudit, adâncit în străvechimi și arhaice simboluri, în mitologiile mediteraneene și, în egală măsură, în curentele filosofice și estetice ale Renașterii, ori în expresiile specifice Secolului Luminilor, ale modernismului și postmodernismului, critic de artă, Constantin Zărnescu se plasează, în cercetarea sculpturii lui Constantin Brâncuși, în categoria celor mai mari specialiști români dintr-a doua generație: Barbu Brezianu, Ion Pogorilovschi, Adrian Ptringenaru, Dumitru Daba, Nina Stănculescu, Ion Mocioi, Sorana Georgescu Gorjan (prima grupare de brâncușiologi, cronologic, fiind alcătuită  chiar de către contemporanii și prietenii și primii biografi-monografi ai sculptorului, acștia fiind, totodată, și primii hermeneuți ai operei brâncușiene: Vasile Georgescu Paleolog, Petre Pandrea, Petre Comarnescu, Petre Neagoe). 


CASA SCRIITORULUI
Cluj, strada ”General Eremia Grigorescu”, numărul 11.
Aici a locuit familia Constantin Zărnescu
În Salonul Literar al Casei m-am simțit,
în toată această perioadă, ca în familie.
Locul în care a fost găzduit, spre sfârșitul vieții sale,
filosoful Ioan-Viorel Bădică, loc frecventat de
istoricul Victor Newmann, de scriitorii
Dan Marius Drăgan, Rodica Marian, Vasile Sav,
Lucia Sav, Sabin Mircea Rus, Paul Duma,
Florin Constantin Verdeș, Jeanel Onetz, Victor Martin,
Ioan Marinescu, sculptorul Doru Stoica și alții...
 Din această casă, în care a crescut patru copii,
(Radu, Anita, Lucian, Rica),
familia scriitorului a fost evacuată violent.

:CLICK AICI PENTRU A CITI POVESTEA DRAMATICĂ
Fondator al Societății clujene de cultură “Constantin Brâncuși”, și-a transformat casa în salon literar, în risipa florarului blagian.

Născut pe 24 martie 1949 în satul Zărnești, comuna Lăpușata-Lădești, județul Vâlcea, fiul lui Costică Zãrnescu - tehnician veterinar (meserie pe care a dobândit-o în Războiul din Răsărit unde a fost felcer de cavalerie) - și al Anei (Anișoara) Zărnescu, născută Lixăndrescu, învățătoare, Constantin Zărnescu a absolvit Liceul teoretic “A.I. Cuza” din Horezu (între 1963-1967) și Facultatea de Filologie a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj - Napoca, secția română-italiană, fiind bursier republican (între 1967-1972). Imediat după absolvență devine redactor la revista “Tribuna” (1972), apoi redactor principal (1979), redactor șef – secøia beletristică și reportaj (1979-1999) la aceeași revistă.
A efectuat călătorii de studii la Atena (1976), Budapesta (1980), Paris (1986 și 2000), Nazaret, Tel Aviv și Ierusalim (1988), Chišinãu (1994), Viena (2000), Veneøia, Milano, Torino, Grenoble ši Avignon (2003).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1981. 

A publicat în “Echinox”, “România literară”, “Steaua”, “Vatra”, “Korunk”, “Maghiar Hirlap”, “Luceafărul”, “Contemporanul”, “Patria”, “Apostrof”, “Literatura și Arta”, “Minimum” și “Revista mea” (Israel) și în alte reviste din Grecia, Suedia, Franța, Germania, Slovenia, Ungaria, SUA. Este cuprins în antologiile Omagiu lui Brâncuši (1976: Centenar), editura revistei “Tribuna”; Almanahuri literare. Antologia reportajelor despre cutremurul din România (1977, editura Uniunii Scriitorilor din România); Antologia dramaturgiei contemporane (Almanah “Thalia”, editura revistei “România literară” - București, 1989).
A editat revista lunară și a fondat  editura “Fapta transilvăneană”, Cluj-Napoca (1990-1991).


TÂNĂRUL ABSOLVENT DE FILOLOGIE,
CONSTANTIN ZĂRNESCU,
DEVENIT REDACTOR AL REVISTEI ”TRIBUNA”.
AICI, ÎN 1974, LA APARIȚIA ROMANULUI
”CLODI PRIMUS”
Debutul literar îl înregistrează cu proza ”Bunicul”, în revista “Tribuna”, nr. 52/31 decembrie 1971, iar debutul editorial cu piesa de teatru ”Regina Iocasta” (tragedie politică), la editura revistei “Arlechin”, Iași, nr. 13-15, 1981, însoțită de prezentările lui D.R. Popescu, Valentin Silvestru, Val Condurache. Premiera acestei piese a avut loc la Teatrul Naøional din Târgu Mureș pe 28 februarie 1991, avându-l ca regizor pe Dan Alexandrescu (cu o Prefață, în “Caietul program” de Nicolae Steindhardt). Aceastã piesă a primit Premiul de Dramaturgie al Festivalului Național de Teatru “I.L. Caragiale” (București, 7-12 noiembrie 1991). 
A urmat romanul autobiografic ”Clodi Primus”, la editura “Dacia” în 1974, cu o prezentare a lui D.R Popescu, roman distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, în 1975.
Ulterior a publicat: ”Meda, mireasa lumii”, roman, editura “Dacia”, 1979; ”Aforismele și textele lui Brâncuși”, cu o prefață de Marin Sorescu, editura “Scrisul Românesc”, Craiova, 1980 (ediøia a II-a la editurile “Fapta transilvanã” and “Zalmoxis”, Cluj-Napoca, 1994 - cu o Prezentare de Constantin Noica; ediøia a III-a la editura “Cartimpex”, Cluj-Napoca, însoțită de prezentările critice ale lui Ionel Jianu și Ioana Em. Petrescu; ediția a IV-a, adăugită, la editura “Dacia”. În 1992 îi apare la editura proprie “Fapta transilvană” ”Teii înfloresc pentru Irina”, roman pentru copii și adolescenți. În 1986 publicase deja romanul ”Ieșirea la mare”, la editura “Dacia”. Au urmat: ”Să nu te lași scris”, o nuvelă despre vechii români sudici, aflați sub ocupație habsburgică, la editura revistei “Literatorul”, București, 1993; ”Brâncuși, cioplitorul în duh”, compendiu de aforisme și texte pentru uzul elevilor și studenților, în limbile franceză și engleză, editura “Sagitarium”, Iași, 2001; ”Brâncuși și Transilvania”, compendiu critic “Brâncuši – 125”, editura “Grinta”, Cluj-Napoca, 2001; ”Brâncuși și civilizația imaginii - o sinteză asupra civilizației “ochiului”, în plastica revoluționară a secolului XX, editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 2001; ”Ziua zilelor”, roman istoric despre primul război mondial și nașterea națiunilor libere în Europa Centrală, editura “Dacia”, 2002, cu o postfață de George Uscătescu (Madrid); ”Principele Dracula, Doctor Faust și Machiavelli - trei viziuni renascentiste despre Putere”, editura “Gedo”, Cluj-Napoca, 2002; ”Dracula în Carpați”, operă dramatică în trei acte”, editura “Grinta”, Cluj-Napoca, 2002. În 2006 a publicat ”Revoluția română (din 17-22 Decembrie 1989) la Cluj-Napoca”
I s-au tradus: ”La Reine Jocaste” (în franceză de Andrée Flèury); ”Königin Jokaste” (în germană de Erwin Tiwig); ”Queen Jokaste” (în engleză de prof. univ. dr. Mihai Miroiu); ”Țarița Jokasta ”(în rusã de Mihail Goutyra, editura “Romanian Review”, VI, 1983); ”Femei bătrâne la ștrand” (nuvelă, traducere în maghiară de Miklos Kassay, în almanahul revistei “Korunk”, 1985); ”Aforismoy kai textoi de Brâncuși” (în limba esperanto de Jeanel Onetz, editura “Eldonejo Bero”, Berkeley, California, 1994); ”La Reine Jocaste”, (version française par Paola Benz-Fauci - Paris). Pentru Festivalul Teatrelor Europene de la Grènoble și Festivalul Internațional al Franței de la Avignon și Marsilia (21 iunie – 21 iulie 2003), piesa a fost montată de Compania teatrală franceză “Renata Scant” (în rolul principal – actrița Renata Scant), în coproducție cu Teatrul Național din Târgu Mureș (regizor: Cristian Ioan), și a fost inclusă în programul interguvernamental francez-român, intitulat “Face à face”, la ediția a II-a.
A tradus din: ”Jurnalul unui geniu” (de Salvador Dali – peste 80 de pagini – fragmente), în almanahul revistelor “Steaua” și “Tribuna” (1986); din ”Aforismele lui Brâncuși”, gândite și tipărite în franceză.

A fost distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, în 1975, pentru ”Clodi Primus”; cu Premiul pentru Dramaturgie al Festivalului Național de Teatru “I.L. Caragiale” (București, 7-12 noiembrie 1991), pentru Regina Iocasta; cu Premiul Prefecturii Gorj pentru întreaga activitate în “Brâncușiologie”, 2002 (la propunerea decanului de vârstã al istoricilor de artã: Barbu Brezianu).

A apărut în Primul Dicționar ilustrat WHO’S WHO al României, în colaborare cu “Danway Publications” din Canada (la inițiativa Președintelui Academiei Române, Ionel Haiduc).

PATIMILE LUI DRACULA NARAȚIUNILE UNIVERSALE  DESPRE DRACULA VODĂ


Realizat într-o excepțională prezentare grafică și tehnică de către editura Cartimpex din Cluj-Napoca, volumul ”Patimile lui Dracula - narațiunile universale despre Dracula Vodă” adună între coperțile sale, de-a lungul celor 470 de pagini, narațiunile latine (catolice) și italiene, cele germane, slave (rusești), austriece, bizantine, ungurești, românești, sârbești, albaneze, franceze, spaniole, poloneze, cehe, englezești și mahomedane (turcești) despre “teribila istorie a mitului Dracula” - cronici, istorisiri și legende - alături de documente, tratate și mărturii, blazoane, sigilii, înscrisuri și ordine laolaltă cu reproducerea unor scrisori inedite ale celebrului domnitor și voievod valah - cumplit luptător antiotoman, Cavaler al Ordinului Dragonului (ca și tatăl său), văr al lui Ștefan cel Mare, înrudit cu Regele Ungariei Mathias I Corvinus.
Desigur este vorba despre întâiul tom al unei opere complete despre realitatea și mitorealitatea acestui personaj al cărui model a participat într-o mare măsură la fondarea paradigmei medievale din care Niccolo Machiavelli își va extrage “Principele”. Un al doilea volum, aflat în lucru, “Patimile lui Dracula - narațiunile culte anglo-irlandeze și americane despre Dracula”, însoțit de bibliografia generală a volumelor, își așteaptă finalizarea.
Fără nici o îndoială, avem în față o operă monumentală, inedită, complexă în multitudinea izvoarelor și surselor de documentare, copleșitoare prin intervențiile extrem de detaliate asupra istoriei evenimentelor plasate în contextul general european al Evului Mediu. Autorul își însoțește fiecare afirmație cu o covârșitoare pertinență care afirmă un expozeu fascinant (pentru cercetător, pentru lectorul doct sau pentru publicul larg). Este, în egală măsură, o savantă demonstrație și o recapitulare istorică, o prezentare extrem de bine închegată a faptelor și psihologiei epocii, o analiză a strategiilor politico-militare și o descifrare a secretelor care au condus la elaborarea, afirmarea și universalizarea primului concept plenar de strategie a imaginii din Europa medievală: Vlad Țepeș.
Lucrarea este extrem de vastă în conținutul ei și în construcția migăloasă - rod al unei cercetări nu numai minuțioase, în traiectul istoric - mitologic, ci și al unui spirit capabil de revelații și descoperiri, intuitiv și coerent în formularea discursului. Analogii și “sinapse”, fine legături și relaționãri definesc un comportament narativ și de investigație de o înaltă luciditate în abordare și, totodată, sedus de amploarea fenomenului tratat. 
“Și românii, și ungurii, secuii și sașii, din epoca veche până azi, cultivă un folclor uneori conservat (scris), alteori oral, despre nefericitul, năpăstuitul domn Vlad Țepeš (Dracula), Dracola Vajda. E, poate, cel mai puternic mit rãzboinic–justiøiar, de o stranie, insolită și incredibilă coeziune întru spirit, al subconștientului nostru interetnic, colectiv. Prin viața, faptele și acțiunile sale, prin rudeniile, alianțele, tratatele politice, formație și căsătorie (în partea a doua a vieții), prin limbile pe care le vorbea, Vlad Țepeș a fost, într-un chip uluitor și sublim, un propagator al ideii, așa cum o vede (și) Europa Unită, de... «inter-etnic»! Pornit pe cale orală, apoi tipărită, mitul unește extremitățile continentului – Estul și Vestul, plecând din spațiul Europei Centrale, mai nuanțat: spațiul carpato-dunărean.// Subtilitatea «carpatică» și «cavalerească» a marii teme este: cum poți rezista, cu îndârjire și demnitate, și cum poți supraviețui cu onoare unui imperiu năvalnic (turc, la acea vreme), sau a unui alt imperiu: fantastic, fascinant și utopic, precum întreg destinul și gloria lumii, care este sau nu de aceeași credință cu tine, și care, prin urieșenia lui, ar putea să te copleșească și să te «pulverizeze», să te «strivească»?!”
Dintre blazoanele Dinastiei BASSARABA – pe care Hașdeu o înrădăcina în acea Supracastă Secretă din care porneau Conducătorii/ Descălecătorii/ Întemeietorii Daci - Vlad Țepeș, ca și tatăl sãu, se (re)apropie de Modelul Cavaleresc Occidental (prin apartenența lor la Ordinul Dragonului), cu visul și cu gândul la Modelul Autohton Sarab. În vremuri de zbucium și de grave dezechilibre în spațiul Bazinului Danubian, cu amenințări asupra întregii Europe. 
“Vlad Bassarab(a) Junior, Vlad Țepeș Dracula va moșteni de la tatăl său amintirea Dragonului (și a Ordinului), poate chiar acea mare «bijuterie» însă și obsesia antiturcă și onoarea creștină cavalerească, adăugâdu-i elemente orientale - pedepsirea neiertătoare - țeapa, chiar și împotriva acelora care o inventaseră, o utilizau și o foloseau”(n.n. sașii/germanii).  
În acest sens, justițiar și principial, princiar-voievodal și creștin, imaginea de autoritar și autoritarism se impunea cu prisosință pentru restabilirea/refacerea echilibrului zonal, ca și în gestionarea acestui echilibru și, mai ales, a imaginii de către cei trei principi, extrem de importanți în stăvilirea asaltului puhoaielor otomane asupra Europei (Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Matei Corvin). 
Comportamental, cel mai spectacular, mai original și mai dramatic personaj dintre cei trei, Vlad Țepeș, avea să determine și cea mai ciudată, mai cutremurătoare evoluție a legendei sale, născută încă din timpul vieții sale și urmată de o împovărătoare serie de mitologii vampirice și luciferiene. Cu toate acestea, scriitorul și istoricul Constantin Zărnescu, într-o impecabilă observație, afirmă, în luciditatea analizei, că: 
“Îl iubim sau îi rămânem ostili lui Vlad Dracula Țepeș, în ipostazele sale ianusiene și în nesfârșitele metamorfoze, neputând rămâne, în nici un chip, indiferenøi în fața acestui spirit dramatic-justițiar, avant la lettre «machiavelic», topit alchimic în temeliile bătrânei EUROPE, impunând forte reîntoarcerea, revenirea, re-instaurarea CAVALERISMULUI”.

IEȘIREA LA MARE


“Ieșirea la mare” este un roman-eseu în care existența unui circuit al ideilor (substanța este determinată fie cerebral, fie factorial imaginar), de largă întindere epică, existând, totuși, numeroase infiltrații de profunzime lirică, presupune totodată și o vastă alternare de planuri. Angrenajele astfel formate, planuri-idei relevă un metabolism aparte ale cărui procese duc la conturarea unui roman de o mare experiență și analiză a configurațiilor sistemice. 
“Ieșirea la mare”, prin construcția sa lingvistică, arhaică, crează iluzia amintirii acelor visuri îngrozitoare de dinaintea celei de-a doua conflagrații mondiale, înlăturând, de fapt, o mască în care, de obicei, ne ascundem de alte visuri, recente, de câmpul realității.
Ampla și subtila expunere, diversitatea formelor de expresie, solemnele cuvinte ale unui limbaj desprins parcã din Solomon, orientarea lor dinspre Centru înspre Zare (numai scrierea lor dându-le înțelesul, vântul putându-le rupe, altfel), fondează complexa interferență a multiplelor planuri.
Vom identifica cinci repere.
SEMNIFICAȚIA GEOGRAFICĂ – SPAȚIUL COLOSALULUI: “...cerul peste pământ, rămânerea lor parcă să se mai scalde într-un aur topit, în zenit, un soare turtit, ochi drept al Dumnezeului Olteniei, zeu poticnit într-o mare de culori potopitoare, a amurgului, înnecat ca marginea aceea de lume.”
Simțul eternului românesc, surprins în deconectarea de fals, cu accepøia măreață a plasării lui în acea margine de Balcani, la margine de Orient, în granița cu Occidentul. Simțul înzestrat cu lumină pe un pământ bogat, dăruit de Dumnezeu, efervescent și plăsmuitor de fantasme, aproape de Mare, aproape de Elan. Și nume de locuri: Sala, Serv, Caracalle, Calafat, Mehedinți, Primuși, Părțile Romanaților, Vâlcea, Maglavit, Horezu, Zeama... Podoabe și arginți în salbele vechilor Țărănci oltence.
SEMNIFICAȚIA SOCIALĂ. Grupuri de oameni implicați în metamorfoze ciudate, eroi și personaje diverse, alcătuind diferite straturi ale acestei societăți interbelice burgheze:
Părintele Constantin: “Uitat de oameni și dizgrațiat de monahi, ajuns un biet clopotar, care privea totul de aice, de sus, și nu îmi scapă nemica”; slujitor al turnului celui mai înalt “și care aparține catedralei Obedeanu, cu hramul Madonei Măria”.
OCTOMBRIE 2003
POLUL CULTURAL, CLUJ
Madona din Dud “numită cea din popor într-o legendă”.
Demetru Malevitul Pan, “fiul cel mare al lui Mitridate, un călugăr fugit peste Dunăre și care și-a trădat cinul...”
Maglaviteanul– crâșmarul; Meda Maglaviteanca – soția; Nimfodora – fata cârciumarului și-a Medei.
Lasco Boresco (perceptor, contabil, negustor...), State Măcăbescu (“unul dintre unchii bogați și pe ducă ai Maglaviteanului”), credinciosul Ioan Damaschinul, Barbu Drugă (proprietarul unui castel din Craiova), negustorul de animale Niță Primus, Averescu, Calotescu, Hartmann, mari proprietari de uzine, fotbaliștii Enu, Bengescu, Hans Hoffmann Hamer, Gioni Glagoveanul, grefierul Constanțius Macabescu, Popa Pazvantie, Hercule Protopopescu – primar mort, profesorii de gimnaziu Paleolog și Samoilă din Scarlatele... Aurica, Filofteia, Varvara, Saul, Lisaveta, Istrate, Casandra, Gherghe, Valentin, Ioanichie...
Implicațiile socialului, în explicarea Fenomenului, sunt mărturii ale unor existențe obsedante – mai ales, datorită simbolisticii lor – și fragile în acel imperiu de teamă colectivă. Preocupările lor și acțiunile lor efectuate sub impulsuri (ca într-un câmp magnetic perturbat), explică prezența unor vântură-lume trăsniți, de mare însemnătate în fluidul descrierii.
 SEMNIFICAȚIA ISTORICO-POLITICĂ. Tradiția (Cronicarul) ne spune că “Nu omul stă asupra vremurilor, ci bietul om sub vremi”.
E vorba, la fel ca și la Jung, de un “subconștient colectiv”. Crizele spirituale colective de dinaintea războiului au un efect nefast și tulburător, hotărâtor pentru instalarea psihozei sociale: dezintegrarea bioritmului, comasarea metamorfozelor, transformări, transluminări. Aforisme, istorioare pline de tâlc ši de semnificaøii (acumularea de date, fapte, evenimente întâmplãri care nu sunt percepute și înțelese decât de un anume părinte Constantin), rămân la latitudinea acelui haos de DINAINTE, în care logica transpiră sub presiunea patologicului și iraționalului. Fenomene ciudate, spaimă, “voluptăți nepermise”, “zgomotoase glorificări ale învierii lui Iisus”, minuni și adevăruri, conservatorul “Buik” galben, într-o aventură fantastică în acel “târgușor amețit de căldură” al unor întâmplări miraculoase și stranii, bătrâni vrăjitori de la Serv, ziarul “preoțesc atrăgându-le atenția”, cu toatele se amestecă, relevante stări ale morbidității, încatenări de simboluri și idei, într-un dement murmur uman.
Evoluția remarcă toleranța particularului, exoticului, provincialului. Fenomenele sunt surprinse, încep și se termină într-un spațiu afectiv autorului. Important rămâne generalul – senzația de teamă, universală, placheta pe fondul căreia se profilează criza generatoare de efecte comportamentale cu totul ciudate: mișcarea acționează împotriva ei; lucrurile, în aparență normale, în profunzimea și în conținutul lor, sunt de altfel convingătoare dovezi ale psihozei. În Hronicul anilor ’36 pãrintele Constantin găsește: “Vedeam fete, femei și bărbați cu mintea coaptă și întreagă alergând fiecare după un cărăbuș, și păsări mari, jucăușe, prin aer, așișderi, vrăbii și rândunici în zboruri rapide, atacând cărăbușii, cum atacă uliul înfometat un pui de găină”.
Rezolvarea – iată! marea dilemă. Însuși preotul Constantin evită să-și asume răspunderea și rolul său de mentor spiritual. Chiar dacă se află în turnul cel mai înalt, el rãmâne în descriptiv, cel mult în aluziv. Pentru că, pe pământ, raporturile dintre elemente sunt determinate de forțe complexe, în parte doar cunoscute, imposibil de controlat. Pământul apare astfel ca un sistem fără echilibru, ale cărui structuri și mecanisme intime tind să se dezintegreze sub influența Marii Amenințări: “Marea plămădire a resurecției hebreești”, “fanatismul genial”, “stârvuri putrezinde... să se înalțe în picioare (...), să se umple cu carne... și să devină o copleșitoare armată”, aruncând cu praf “în ochii cei goi ai Eternității”. Diavolul e aproape!
Astfel că mereu pomenita “Mare Carte”, “sfinții medici”, îmbrãcați în costume militare romane, Marcu, Botezatorul Ioan,... se aud chemând credința – posibila salvare.

SEMNIFICAȚIA MITOLOGICĂ. Romanul, areal de existență al unor numeroase arhetipuri, invocă în fiecare situație prilejuită de subiect, originea și ancestralul,  forme purificatoare și mituri salvatoare: consorțiul animal, deghizarea diavolului, Medeea lui Euripide, Halima, zoomorfismul, mitul creștin, cu toatã înșiruirea de nume (personajul hristic, Ioan Gură de Aur, proroocul Daniel...).
SACRUL. Dar din “dulcea căldură a cântecelor pământești” – oglinda, cu înțelesuri și accepții mult mai largi, benefică pentru PSYCHE, solidaritatea imaginilor, SALVAREA: “O, mare, mare... numai tu mai păstrezi, astăzi, ceva sacru și cast, în rest, peste tot a pătruns certitudinea, știința, lăsând mirosuri grele și fumuri, pe urmă-i, și respingând totul, ca o flacără diavolească...”
Echivalentul – evadarea. Spațiul e limitat, îngust, ca o cetate “cu ziduri prea groase și înalte”, pentru sufletul dornic de vešnicie. Intervine poezia: “O, mare, dulce beøie înfierbântatã, ucigãtoare ši încremenită, de mii de ani... Incât îmi vine să-ți șoptesc la ureche că ești frumoasă și sfântă, în adevăr ca o fecioară, în nemișcarea-ți îndărădnică...”
Psyche – sacrul – marea. Virgina purificând ochii cu valurile ei de păr,... eternitatea. Căci nu deschidem noi drumuri, nu dorim, în taină chiar, din noapte spre zi să ne unim cu marea?

“IEȘIREA LA MARE”, estuarul albastru, zborul... Și, din “istovirea de moarte” – Înnălțarea. 
Unirea cu marea. Dezarmanta simplitate. Pentru că ce înseamnă și ce nu înseamnă, ce e însemnat și ce nu e însemnat din noi? FIINȚA. 

luni, 22 aprilie 2013

LAURENȚIU MIHĂILEANU

LAURENȚIU MIHĂILEANU
(10 noiembrie 1953 – 15 aprilie 2013)
Cimitirul din cartierul ”Zorilor” l-a înghițit, deunăzi, pe scriitorul Laurențiu Mihăileanu. Ziua de aprilie, la Cluj, era însorită și micul cortegiu funerar își strâmba mersul pe aleile dintre crucile de ciment. Drept era doar drumul pe care îl așezase moartea pentru scriitorul dispărut dintre noi - parcă numai ea are drumul drept... moartea, parcă numai ea știe ținta și o urmează precum plumbul cartușului - viața parcă se clatină, parcă ajunge la intersecții, parcă o ia uneori razna.  
Nour, fiul scriitorului, venit din America (însoțit de tânăra soție), mi-a fost, cu mulți ani în urmă, mulți, coleg într-ale jurnalismului. 
Din partea scriitorilor eram noi, Lucian Pop, Pavel Azap, Lucia Sav, Adrian Grănescu, Ioan Marinescu. 
Cerul nu era puhav. Nu ploua mărunt. Nu bătea vântul. Nu era rece, nu era toamnă, dar era trist. 
Măcinat de o boală incurabilă, Laurențiu a dus-o, în loc de câteva luni, cât apreciaseră medicii, vreo zece ani. Se luptase cu moartea. Și totuși, îl luase prea devreme.

Născut pe 10 noiembrie 1953 în Potlogi, județul Dâmbovița, Laurențiu Mihăileanu a urmat cursurile școlii generale și liceul la Petroșani, județul Hunedoara și Facultatea de Chimie din Iași pe care a absolvit-o în 1977. S-a stabilit prin căsătorie la Cluj-Napoca.
A debutat cu o proză scurtă însoțită de o prezentare de Daniel Dimitriu în revista "Convorbiri literare". A colaborat ulterior la "Orizont", "Vatra", "Steaua", "Tribuna", "Balada" (Germania), "Al cincilea anotimp", "Suplimentul de marți" (Germania), "LiterNet" ši "Agora online".
Editorial, a debutat cu volumul de versuri ”Pantofi de poet” la Editura "Interval" din Cluj-Napoca în 1988. A urmat volumul de poezie ”Hărțuiri de suflet” publicat la Editura "Limes", în 1999, și volumul de proză ”Ioan al nimănui” la aceeași editură în anul 2000. Nuvela în format electronic ”Dreptul la iarbă” este publicată în anul 2002 și pe ”LiterNet”.
Membru al Uniunii Scriitorilor, reînființează alături de poetul Ioan Mureșan, în anul 2000, Cenaclul Asociației Cluj a Scriitorilor.
Petru Poantă remarcă "o sensibilitate lirică deja educată, gravă în esență, deși titlul volumului său de debut pare ostentativ ironic și demistificator (...) Alături de dezinvoltura discursului, pe linia Prévert - Sorescu, apar subtilitățile imagistice de descendență manieristă, tatonări ale unui limbaj informat de mitologia creștină, pasteluri de un naturism sublimat, cu rafinate vibrații onirice".
În poeziile sale vom sesiza umbrele postmodernității uneori cu reușite ingenuine ("Dar vezi,/ se recită/ și se pingelesc/ poeziile?"; "De mi te destăinui/ sufăr în costum de duminică/ Dacă-mi surâzi/ am rău de înălțime// Când îți saltă sânii/ valul/ intru-n baie/ aburesc oglinda/ și-mi tai beregata/ cu sarcasm// Când mă părăsești/ mă numesc altfel"), alteori aflându-se în tenta definițiilor ("Singura adăugire/ ce convine realului/ este frumosul.// Singurul lucru frumos admis ca urât/ este realul.// Singura realitate/ îngăduită poeziei/ este sufletul"). Tentat poetul este și de exercițiile de tip urmuzian ("flama-n căuș o țin sub cuget -/ alunec hașurat pe-un gard.// A îngerilor ceață sublimează - /din aburi cald iese-un bastard.../ De-al meu, iubito? Al tău ca poezie?/ Cu ochii-nchiși am levitat// în alabastru gura ți-am săpat/ și-am unit-o cu a mea - așa să fie!") ori de inflexiuni avangardiste ("Mă frunzărești filă cu filă/ impresie cu impresie -/ bârfele în gura ta mă urcă/ umblu ca Dali - pe catalige."). Interesant devine într-un poem definit ca "semn de carte" acolo unde obsedantul Dali îl inspiră letrist: "Îmi țin nările în Goethe/ limba în Dante/ stomacul în Rabelais/ palmele în Hemingway/ ficatul în Balzac/ rinichii în Proust/ pancreasul în Ungaretti/ soclul phalic în Céline/ plămânii-n Shakespeare/ omoplații în Cervantes/ splina în Homer/ ochii în Remarque/ urechile în Hegel/ iar inima și mintea/ în Biblie".
Unde și-a găsit temppo-ul/ritmul Laurențiu Mihăileanu? În ciclul "Vămile aducerii-aminte", acolo unde excelează pe fibrilațiile postmoderniste: "E luni dimineață afară e de-amiază la «Ema» s-a-nserat se țin conferințe de/ psihiatrie specialiștii-n poezie s-au adunat/ ciocnesc ciubere de vodcă de rachiu de bere/ se citează printre rânduri se chiorăsc prin/ gardul de hârtie./ Gata e vremea măi fârtați vă/ rog să v-adunați ospiciului meu îi pică deja/ pleoapele veți rămâne-n scris nevindecați!"
Fie-i țărâna ușoară! A fost un prieten bun.

miercuri, 10 aprilie 2013

DESPRE INIȚIATIVA SCRIITORULUI CONSTANTIN ZĂRNESCU DE CANONIZARE A LUI CONSTANTIN BRÂNCUSI DE CĂTRE BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

FOTOGRAFIE INEDITĂ DIN ZILELE NOASTRE,
SINONIMĂ CU PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
TÂRGU JiU 


Erinnerung an Targu Jiu
Souvenir de Târgu Jiu


în timp ce îl cita pe René Guénon,
aflându-se la direcţia Centrului de Cultură
"Constantin Brâncuşi" din Târgu Jiu,
Sorin Lory Buliga era părtaşul ridicării acestui
edificiu cultural pe care Primăria îl aşeza
în preajma Monumentului.


Primarul Florin Cârciumaru, în loc să respecte
amenajarea parcului Coloanei aşa cum
dorise Brâncuşi şi colaboratorul său,
arhitectul peisagist Fr. 
Rebhuhn,

aşa cum nu doriseră autorităţile comuniste,
a preferat să amplaseze un lăcaş de
pişoare şi closete în preajma Coloanei,
pe care nu le folose
şte nimeni,

Grotescă imagine, cu atât mai hilară
cu cât comuniştilor nu le trecuseră
astfel de idei prin cap.
Aceasta este batjocura pe care nu o întrece
nici măcar Cerebel - batjocură la adresa  
lui Brâncuşi, în dispreţul nu doar
a opiniei publice ci şi a Istoriei Naţionale,
în dispreţul milioanelor de jertfe
de vieţi omeneşti din întâiul Război Mondial,
în memoria cărora a fost ridicat
Monumentul funerar. 

Pentru prima dată apare o astfel de
fotografie. E o imagine inedită care relevă 
fie prostia celor care conduc oraşul 
Târgu Jiu, fie reaua lor voinţă,
obrăznicia şi tupeul şi neruşinarea.

Fac publică această fotografie,
scârbit de nesimţirea administraţiei locale
care se justifica mereu că nu are bani
să pună o placă de plumb pe
Poarta Sărutului, că nu are bani să 
dea cu lac protector Coloana Infinită.
Iată că de ani de zile plouă în Poarta Sărutului
spre indiferenţa hipnotizaţilor locuitori ai urbei.

Iată pe ce se risipeşte sau se sifonează
banul public la Târgu Jiu.

Recollection
of Târgu Jiu



Aceasta este cinstea de care 
se bucură (Brâncuşi) Sfântul din MontParnasse,
 în România contemporană,
în Târgu Jiul zilelor noastre.
Autor: primarul Florin Cârciumaru 




















































În numărul 5/2013 al revistei CONFESIUNI editată de Centrul Cultural ”Constantin Brâncuși” de la Târgu Jiu, număr apărut imediat după desfășurarea Simpozionului ”Constantin Brâncuși” desfășurat între 16-17 martie anul curent, este publicat un articol al scriitorului și brâncușiologului CONSTANTIN ZĂRNESCU, intitulat ”CONSTANTIN BRÂNCUȘI, PATRIARHUL SCULPTURII MODERNE“ - SFÂNTUL ROMÂNILOR” -  articol care re-exprimă viziunea primelor generații de biografi și monografi ai lui Brâncuși, cercetători ai vieții și operei artistului, dar și prieteni ai săi. Români și occidentali. Desigur, clar formulată această viziune, sintetizată, în opinia mea, perfect, de către Petre Pandrea care îl definea pe Brâncuși ca pe ”UN PONTIF AL ARTEI TIMPULUI SĂU” prilej de omagiu pentru stilistica inaugurală și ceremonială a operei lui Brâncuși. Pe parcursul anilor în care mi-am pregătit cartea DINCOLO DE BRÂNCUȘI, publicată în anul 2002, am mers pe acest traseu, urmărind o metafizică pe care o sugera Lucian Blaga urmaşilor săi, viitorimii, dar şi fascinat de emblemele unei ezoterii de care m-am simţit atras, în mod livresc şi, astfel, am folosit pentru prima dată, în investigaţia brâncuşiană, cheile şi instrumentarul pe care îl oferă René Guénon şi Vasile Lovinescu. Ulterior, câţiva ani mai târziu, Sorin Lory Buliga, încerca să le folosească şi el în cartea sa "Simbolistică sacră în opera lui Constantin Brâncuşi" (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2009), ezitând să facă vreo trimitere, măcar, la volumul meu, fie omiţând lucrarea mea, fie ocultând-o, într-un gest de revendicare a acestei metode de cercetare. Eu nu vreau să mă exprim, acum, referitor la reuşitele sau la nereuşitele sale formulări. Dar am ţinut să subliniez acest fapt: domnul Buliga avusese acces la volumul meu înainte de a-şi fonda dumnealui lucrarea.  Dar nu despre asta vreau acum să vorbesc - ci despre felul în care am punctat, pe linia hermeneuticii de tip guénononist, dispoziţile simbolice ale sculpturii şi fiinţei brâncuşiene, într-un registru developat de majoritatea cercetătorilor ca având valoare transcedentală. Ori, tocmai aici, mi se păreau a fi de folos, în cunoaşterea şi asimilarea operei, cheile guenoniste. 
În magnitudinea unei percepţii clasice, Brâncuşi se reazemă pe Obârşii. Se revendică de la ele, se mulează pe ele, se şlefuieşte pe sine cu sentimentul că le aparţine şi le reconstruieşte, le reedifică, într-o RESURECŢIE. Spuneam în cartea mea DINCOLO DE BRÂNCUŞI (2002) că Brâncuşi realizează o RESTAURAŢIE A ARHETIPULUI. Şi mai spuneam că Brâncuşi este un Oficiant al Artei.
În acest sens, pledează şi convingerile francmasoneriei. Şi chiar dacă Radu Varia şi Cristian Robert Velescu (cel din urmă construind un edificiu literar cu teze impresionante - dar sincere, şi asta contează enorm în plan axiologic), în ciuda străduinţelor, evident uriaşe, nu au reuşit să dovedească faptul că Brâncuşi a fost francmason, nereuşind să certifice acest lucru, ipotezele lor fiind demolate de Ion Pogorilovschi - rămâne ideea, convingătoare, că substanţa creativităţii brâncuşiene poate fi una de tip misteric dar, în orice caz, extrăgându-se din şi reîntorcându-se în Spiritual.
Aceasta este fascinaţia pe care o exercită Brâncuşi asupra unora dintre noi, francmasoni sau nu -
        Transcedentalul, Transcendenţa, Transcedentalitatea.
        "Văzut" ca un Sfânt (eu nu l-am numit Sfânt, doar am citat pe alţii),
Brâncuşi este "numit" Sfânt nu doar în contextul unui enunţ metaforic ci în cazurile invocate ale unei REALITĂŢI ARTISTICE SPECIALE. 
Sculptura lui Brâncuşi revendică, inefabil, atribute şi adjective care ţin de Mithos şi de Arhetip.
Percepţia este amplificată de reuşitele SIMPLITĂŢII sale - 
îndelung şlefuite estetic şi îndelung aprofundate şi elaborate filosofic - TRĂITE aproape "BANAL" - "aproape".
"Sfântul din Montparnasse", aşa cum a fost numit, după moartea sa, Brâncuşi, de către bunul său prieten, romancierul  Petre Neagoe, 
- ne îngăduie să folosim şi limbajul simbolic, limbajul liric, dacă Opera sa este 
O SUMĂ DE MIRACOLE ("Viaţa mea a fost o sumă de miracole" - 
exclama, la finalul vieţii, în preajma morţii) -
pentru că, fireşte, lucrările artistice însele reprezintă 
O SUMĂ DE MIRACOLE.
Iar miracolul ţine de credinţe şi de superstiţii. 
Fie si de  Poezie, de Sculptură, de Metafizică.


Dar Brâncuşi nu a fost un Sfânt, în sensul pe care Biserica Creştină îl are. După cum nu a fost nici francmason, oricât de mult le-ar place unora sau altora această idee. În calitatea  mea de mirean din trupul Bisericii Ortodoxe Române, ştiu ce înseamnă canonizarea cuiva. Brâncuşi a murit bând o sticlă întreagă de vin (fie  sau nu vin otrăvit) - conform declaraţiei sincerului şi devotatului său prieten,  medicul său personal, Pascu Atanasiu, finul sculptorului. Brâncuşi fumase o viaţă întreagă. Lui Brâncuşi îi plăcea să se întreţină cu nenumăratele şi frumoasele şi distinsele sale bune prietene şi admiratoare. Doina Lemny şi Cristian Robert Velescu (nu consider dacă au făcut bine sau nu) i-au publicat nu de mult, textele licenţioase (pe care nu a ştiut să le ardă). Brâncuşi nu poate fi canonizat. Sau ar putea fi canonizat doar parţial. Dar unde aţi văzut în vreun calendar creştin vreun sfânt parţial, stând la mese cu doamnele, la o cafea şi bând tiutiun? 
Consider solicitarea domnului Constantin Zărnescu pe un plan superior, dincolo de accentele plate. Palierul pildic al cererii e relieful unui bun simţ anume. Simbolic.

Redau mai jos materialul pe care mi l-a expediat Alex Gregora 

ALEX GREGORA
Iniţiativă a scriitorului Constantin Zărnescu apărută în revista de cultură „Confesiuni” a Centrului „Brâncuşi”de la Târgu-Jiu
Canonizarea lui Brâncuşi de către Biserica Ortodoxă Română!


POETUL ALEX GREGORA
În luna martie anul curent, mai multe persoane dovediră la Târgu-Jiu un interes bolnav şi în sens defăimător faţă de o ciudată preumblare a poetului Laurian Stănchescu pentru aducerea de la Paris în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale sculptorului Constantin Brâncuşi. Săgeţile şi acuzele se lansară în avalanşă către personajul cu pricina, proeminenţii de aici şi o doamnă de la Paris, cercetător principal la Centrul G. Pompidou, înfierându-l ca odinioară… Başca faptul că se realizară nişte emisiuni pe la televiziunile noastre, cu direcţia ghidată înspre acelaşi singur punct pitoresc.
Încă de la prima citire aş vrea să-i fie clar oricui: eu nu mă poziţionez de vreo parte sau de alta. La urma urmei, sunt doar un observator ce şi-a luat poteca de mijloc. De aceea, nu reproşez nici în stânga nici în dreapta. Nu încerc să dau dreptate unuia ori să-i sar în apărare altuia. N-aş avea dreptul! Până acum, nimeni n-a luat pulsul adevăraţilor urmaşi ai lui Brâncuşi din ţară, în scenăintrând – inclusiv primul-ministru aflat într-o campanie de alegeri - doar amatorii. Uneori câte-un recuzitor… Profesioniştii însă, înţelepţii şi oamenii de cultură, au şi ei – cu câtă încărcătură - ceva de spus!
În continuare o să explorez un punct de vedere (pot fi şi altele!) al brâncuşiologului clujean Constantin Zărnescu, din numărul 5 al revistei “Confesiuni” a Centrului Municipal de Artă Târgu-Jiu. Articolul respectiv - „Patriarhul sculpturii moderne“ - Sfântul românilor – are următorul motto: Notre Seigneur Brancusi – Le Crist De Roumanie“ (Credincios bătrân, 7 oct. 1986; Paris).
De la început, cel puţin un lucru ar trebui subliniat despre autor: monumentalul volum cu „Aforismele şi textele lui Brâncuşia ajuns la ediţia a VII-a, rod al unor căutări şi cercetări de aproape patru decenii. Astfel, Constantin Zărnescu poate fi considerat unul dintre importanţii cunoscători ai vieţii şi gândului marelui sculptor. Trudă de seamă în urma căreia mărturiseşte: “(…) Am constatat, permanent, o dragoste, o fascinaţie şi o devoţiune, greu de cuprins în cuvinte, faţă de sacrificiul şi truda <>, într-o singurătate aproape monastică şi monarhică, acolo, în inima Parisului. Fie că sunt filosofi şi critici, poeţi, scriitori, diplomaţi sau artişti plastici, reprezentanţi ai avangardei artelor, ei se întreceau în <> faţă de sculptorul român, în expresiile cele mai înalte de entuziasm şi veneraţie. <>, a exclamat pictorul avangardist, originar din Strassburg, Jean Arp, în anul 1928, după ce i-a vizitat Atelierul, Păsările măiastre şi Coloanele infinite,pe care, într-un poem, antologic, le-a numit <> artistic. <<Îl iubeam mai mult decât orice pe lume>>, ne-a amintit, într-un interviu, dat la Bucureşti, în 1967, la zece ani de la moartea sculptorului, compozitorul româno-francez Marcel Mihalovici”.
Potrivit atâtor mărturisiri, Brâncuşi apare deseori în ipostaza artistului singur, frământat de creaţie, în căutare de răspunsuri şi pe deplin credincios. Gorjeanul nostru frecventând biserica română de la Paris de la vârsta de 26 de ani la cea de 81 de ani, cântând în strană, ca ţârcovnicul, cum scria şi Petre Pandrea.
În ceea ce priveşte mormântul sculptorului, Constantin Zărnescu povesteşte: “După ce a devenit cetăţean francez, în aprilie 1956, văzând că relaţia sa cu Ţara a fost întreruptă politic, prin declararea Republicii populare şi prin ameninţări la adresa românilor din străinătate care, neîntorcându-se în 48 de ore, îşi pierdeau cetăţenia), Brâncuşi i-a însărcinat pe viitorii lui legatari(moştenitori) testamentari să achiziţioneze un loc de veci în cimitirul Montparnasse (<>)!... Însă, după ce au plătit, tinerii şi promiţătorii, pe atunci, pictori ai emigraţiei noastre, Al. Istrati şi Natalia Dumitrescu, au trecut pe numele lor actele (ceea ce unor memorialişti li s-a părut firesc!), întrucât şi Brâncuşi presupunea că vor fi înhumaţi, cândva, tot acolo!... Şi, când artistul a văzut chitanţele şi contractul, pe numele lor, ar fi afirmat, după spusele lor: <>“
Avertismentul din urmă al sculptorului a fost încălcat de moştenitori astfel: după 40 de ani s-a deschis mormântul lui Brâncuşi pentru Alexandru Istrati; pentru Natalia Dumitrescu - în 1997; de la Iaşi, s-au adus rămăşiţele osemintelor mamei pictorului, Demetra Istrati. În ultima vreme, cu fluxul moştenirii brâncuşiene s-a arătat de peste mări şi ţări cetăţeanul canadian Teodore Nicol, nepotul doamnei Natalia. Iar locul de veci este, în continuare, firesc, proprietate privată. De aceea: “Ecuaţia posterităţii sculptorului nostru e următoarea: după ce a oferit bani familiei Istrati Dumitrescu să cumpere mormântul din Montparnasse şi după decesul lor, a venit moştenitorul Teodor Nicol. Astfel, vor putea intra acolo şi moştenitorii moştenitorilor moştenitorului” – scrie Constantin Zărnescu.
Iată,premoniţia lui Brâncuşi, cu privire la faptul că în mormântul său ar putea veni peste el întreaga colonie românească de la Paris, devine posibilă, adăugându-se o nouă măsură franco-canadiană, la cântar, desigur. Eu, în cazul în care s-ar petrece faptul descris, şi nu ştiu dacă aş fi singurul, i-aş spune mormântului chiar…groapă comună!
Dar brâncuşiologul Constantin Zărnescu – cu mult temei şi normalitate, după zicala potrivit căreia înţelepţii niciodată nu defaimă - oferă o soluţie cel puţin incitantă. Şi citez: “Urmărind pe postul TV „Trinitas“ conferinţa Prea Fericitului DANIEL, Patriarhul României, la Centenarul„Păsărilor Măiestre“, având ca sursă gândirea sculptorului român: Aforismele, teoriile, textele sale, am pledat şi susţinut, măcar în faţa specialiştilor Brâncuşiologiei,că putem spera şi întrevedea o salvare – în Biserica Ortodoxăa României, al cărui student, bursier, cantăreţ şi diacon, cu salariu, a fost sculptorul Constantin Brâncuşi, socotit astăzi, prin elevaţia şi valoarea apoteotică a creaţiei sale demiurgice, cel mai de seamă reprezentant al Ortodoxiei Universale, alături de F.M. Dostoievski. Sculptorul Constantin Brancuşi, viaţa şi opera sa: ascetică, martirică, întru măreţia divină şi tainică a Artei – pot fi canonizate. (…) Sculptorul Constantin Brâncuşi, realizându-şi viziunile,pe plan universal, în emigraţia din Sora Franţă, a devenit (şi) cea mai înaltă împlinire a Civilizaţiei creştine a Poporului Românesc, într-o fastă şi fericită epocă,aceea a României întregite”.
Şi ce mai propune, în articolul menţionat, brâncuşiologul Constantin Zărnescu, pe aceiaşi paşi cu canonizarea - perioadă de înfăptuire, în următorii cinci ani, pânăîn 2018, când se va aniversa Centenarul Unităţii Românilor. Iată: “Una din construcţiile monumentale, adânc grăitoare va fi, observăm deja, Catedrala Mântuirii Neamului, din Bucureşti. Va fi, alături de grădinile ei şi ale Maicii Noastre, şi un Panteon?...Există (alte şi alte) precedenţe disparate, în acest sens: Cantemir,adus de la Sankt Petersburg, la Iaşi; Titulescu, la Braşov; Ion Slavici – în murii catedralei din Timişoara etc. Constantin Brâncuşi – <> –<> – Sfântul românilor, ocrotitor al sculptorilor, statuarilor şi tuturor cioplitorilor, ce destin va avea El?... Cum îl vom repatria?...”
ALEX GREGORA


CONSTANTIN ZĂRNESCU

CONSTANTIN BRÂNCUȘI, 

PATRIARHUL SCULPTURII MODERNE“ - SFÂNTUL ROMÂNILOR

Moto: „Notre Seigneur Brancusi – Le Crist De Roumanie“ [Credincios bătrân, 7 oct. 1986; Paris]

 CONSTANTIN ZĂRNESCU
născut pe 24 martie 1949


Figurează în enciclopediile
  
Who’s Who in the World, Chicago, 1985,

The European Books, Cambridge, 1993
şi Oxford, 1998,


precum şi în toate dicţionarele de istoria
literaturii contemporane ale Academiei Române
şi ale Uniunii Scriitorilor din România.
A colaborat la toate marile reviste de cultură din ţară,
semnătura sa regăsindu-se şi în reviste din
Franţa, Germania, SUA, Canada, Brazilia, Grecia,
Israel, Suedia, Croaţia, Austria, Ungaria, Slovenia.
De-a lungul căutărilor, cercetărilor şi investigaţiilor noastre, de aproape patru decenii, în jurul 
operei şi gândirii lui Constantin Brâncuşi – volumul „AFORISMELE ŞI TEXTELE LUI BRÂNCUŞI“, 
afirmându-se, azi, în faţa ediţiei a VII-a, am constatat, permanent, o dragoste, o fascinaţie şi o devoţiune, greu de cuprins în cuvinte, faţa de sacrificiul şi truda „celui ce a creat ca un demiurg şi a muncit ca un rob“, într-o singurătate aproape monastică şi monarhică, acolo, în inima Parisului. Fie că sunt filosofi şi critici, poeţi, scriitori, diplomaţi sau artişti plastici, reprezentanţi ai avangardei artelor, ei se întreceau în „exerciţii de admiraţie“ faţă de sculptorul român, în expresiile cele mai înalte de 
entuziasm şi veneraţie. „Iată-l pe Sfântul nostru Nicolae! Cel mai mare dintre noi toţi!...“, a exclamat pictorul 
avangardist, originar din Strassburg, Jean Arp, în anul 1928, după ce i-a vizitat Atelierul, Păsările măiastre şi 
Coloanele infinite, pe care, într-un poem, antologic, le-a numit „portretul său“ artistic. „Îl iubeam mai mult decât orice pe lume“, ne-a amintit, într-un interviu, dat la Bucureşti, în 1967, la zece ani de la moartea sculptorului, compozitorul româno-francez Marcel Mihalovici Sintagma „Sfântul din Montparnasse“, preluată de scriitorul Peter Neagoe, ca titlu al romanului său – „THE SAINT OF MONTPARNASSE“ (Ed. „Chilton Books“, Philadelphia and New-York, 1965), circula între artiştii Şcolii din Paris, încă din 1938. Expresiile despre sfinţenia şi sacrificiul vieţii sale sunt, încă, mult mai numeroase. „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi“, a afirmat în 1966, scriitorul american, supranumit „un Balzac al Americii“, Jammes T. Farrel. „Brâncuşi este cel dintâi, pe lista mea a valorilor“, a adăugat, în acelaşi an, poetul american Ezra Pound. 

„Trei pietre de hotar mă-soară, în Europa, istoria sculpturii: Phidias, Michelangelo, Brâncuşi“, a susţinut, la Londra, în sfârşitul cărţii sale Istoria Sculpturii Moderne (1963) Sir Herbert Read. Mai mult decât „rafinatul ţăran de la Dunăre“ (expresie a scriitorilor francezi Henry de Varaquier şi Marcel Raynal), Brâncuşi s-a dovedit un strălucitor reprezentant (şi continuator) al civilizaţiei imemoriale, anonime, a lemnului, în Carpaţii României, al simbolurilor nesfârşite, proteice, legate de aceste spaţii fascinante, mirifice, zalmoxiene, pe care sculptorul le-a purtat, în memoria sa afectivă până la Paris. 

Astfel, cei ce-i vizitau Atelierul, conservat, astăzi, în capitala Franţei: poeţii Jeanne Robert Forster şi Mina Loy, criticul Jean Cassou, au numit Atelierul „o peşteră olimpiană, în care zeul-sculptor se află în centrul ei...“; „o albă atmosferă a Eternităţii“ (artiştii englezi Barbara Hepworth 
şi Ben Nikolson); iar pictorul avangardist Man Ray – „o Catedrală“. În pofida relaţiei mitice, profunde, obsedant şi îndelung subliniate, între Carpaţii Traciei şi Olimpul helenic, între Bizanţ şi fondul nostru pre-românesc, ceva rămâne nenumit; iar un istoric de artă, din generaţiile mai tinere, precum Doina Lemny, continuă să afirme, după 50 de ani, de la dispariţia artistului: „Rămas în memoria Parisului drept «Sfântul din Montparnasse» şi în pofida variatelor şi diverselor analize, sculptorul Constantin Brâncuşi şi opera sa trăiesc, încă şi astăzi, sub o pecete a tainei“ (din „Brâncuşi, au-dela de toutes les frontieres“, Lyon-Paris, 2012).


Dincolo de fondul antic-creştin (în opera Rugăciunea; în ochii madonelor creştine, esenţializate în Ochii 
Pogany; Isus – „Rege al Regilor“, expresie din Creştinismul primar); Coloana infinită, monument religios, 
comemorând eroii, care şi-au dat viaţa pentru împlinirea idealului României întregite; Cocoşul salutând soarele (al Sfântului Petru, dar şi al filosofului Socrate); este, Dincolo, sau alături de toate acestea, fiinţează, pulsează aura atavică, ante-creştină, nebuloasă, aparţinând „fondului nostrum ne-latin“, cum straniu şi aproape discret s-a exprimat poetul-filozof Lucian Blaga. Elemente „scrise“, fixate prin „cioplire“, cu barda sau dalta, ale civilizaţiei lemnului carpatic: stâlpi romboedrici, funii solare, troiţe, coloane „ale cerului“, porţi sacre, la intrarea în case, în temple ş.a. Iar nu în ultimul rând, ci chiar în primul rând: „coloniţele“ de lemn ale pridvoarelor, balcoanelor sau cimitirelor – stâlpi ovali, romboedrici ori în stelă, de pe mormintele celor ne-lumiţi, interpretate de un Petru Comarnescu drept „echivalenţe pre-creştine ale crucii lui Isus Christos“.Fondurile religioase stratificate – aură dublă, „păgâ-nă“, precreştină şi cristică, ambivalenţă genială a gândirii sculptorului, au născut acea fascinaţie („cutremurare“ a spiritului) şi devoţiune, produsă de operele sale, fiind socotite, la un moment dar, „obiecte de cult“. Sunt cunoscute numeroase, teribile cazuri; astfel, în 1939, vizitând monumentele de la Tg. Jiu, după ce Brâncuşi plecase, arhitectul bucureştean G.M. Cantacuzino a îngenuncheat în faţa Coloanei recunoştinţei fără sfârşit; la fel ca Miliţa Petraşcu, cea care l-a propus pe Brâncuşi familiei Regale a României şi Primului-ministru Gh. Tătărescu, să creeze acest Ansamblu sculptural-arhitectonic. 

Constantin Zărnescu,

”cel care a avut inspiraţia să adune
Aforismele şi textele lui Brâncuşi în 1980,
într-o carte de referinţă pe plan mondial”

Zenovie Cârlugea
În 1926, la New-York, spre a relata chiar primul caz, soţia patronului cotidianului „Washington Post“, Eugene Meyer, o persoană religioasă, a îngenuncheat în faţa Păsării măiestre, din bronz aurit (aceea incriminată la Procesul Brâncuşi vs. USA); tot ea fiind cea care l-a filmat pe Brâncuşi, pentru prima dată în America, în timp ce fixa sculptura sa pe un soclu columnar şi în cruce greacă – film conservat, azi, de Biblioteca Pentagonului. Un sculptor mai tânăr, japonez, sosit în 2001, la Tabăra Internaţională „Brâncuşiana“, de la Tg. Jiu, a îngenuncheat, şi el, de faţă cu o numeroasă audienţă, în faţa Coloanei nesfârşite, sărutând „pământul – cel care ne-a dat totul“.„Toate lucrurile pornesc dinspre pământ! Orice 
înţelepciune ne vine din ORIENT!...“, a aforizat Brâncuşi, cu puţin timp înaintea morţii sale (Af. 170).Fondul creştin, îmbinat, prin veacuri şi ere cu cel nelatin, zalmoxian, carpatic, a format aura, metafizică, fascinantă şi memorabilă, a titanicelor sale idei şi opere, revoluţionare, deschizând o nouă Civilizaţie – alături de aceea a Cuvântului – „Civilizaţia Ochiului – Civilizaţia imaginii“, la începutul secolului tocmai scurs, XX. Acest fond şi temei s-a impus cu atât mai pregnant şi înalt, ca izvor uriaş al unei măreţe Opere a Modernităţii, cu cât sculptorul român, încurajat şi de civilizaţia populară, omonimă în lemn, a Africii, Americilor şi Oceaniei, s-a întors la „scriiturile“, „semnele“ şi „simbolurile“, fascinante, fixate de generaţii întregi de cioplitori anonimi – printre ultimii fiind (şi) bunicul, şi apoi tatăl său, Nicolae Brâncuşi, constructor de Biserici în lemn.

CONSTANTIN ZĂRNESCU
m-a salutat la debutul literar, în 1985,
mi-a devenit mentor, mi-a semnat cronici la cărțile mele,
m-a îndrumat spre studiul lui Constantin Brâncuși.
M-a prezentat poetului Nicolae Diaconu care, în 1996,
mă invita la Simpozionul Internațional Constantin Brâncuși,
Așa  i-am cunoscut pe Barbu Brezianu, Ion Pogorilovschi,
Nina Stănculescu, Dumitru Daba, Nadia Marcu Pandrea
Sorana Georgescu Gorjan, , participând, apoi, la toate edițiile
simpozionului organizate la Târgu Jiu de Nicolae Diaconu.
”ROMÂNITATEA ȘI CREȘTINĂTATEA
LUI CONSTANTIN BRÂNCUȘI”
la care face referire în acest articol
este prefața pe care a semnat-o la cartea mea
”DINCOLO DE BRÂNCUȘI” și sintetizează studiul meu
Am structurat aceste idei (şi) într-un lung eseu, al nostru, intitulat „Românitatea şi creştinătatea lui Constantin Brâncuşi“. Influenţa, asupra sa, în cea dintâi copilărie, a aurei sacre a Mănăstirii Tismana, unde era dus, cu căruţa, în noaptea de Paşti, l-a înrâurit pe artist, făcându-l să declare, în 1937, că „Atelierul“ său „este o biată filială a Mânăstirii Tismana“. (Expresie reţinută de scriitorul român Petre Pandrea).Am insistat şi asupra trăirilor sale, tainice, interioare, unele exprimate ritualic: posturi şi rugăciuni, asupra abstinenţei, meditaţii, tăceri, muzică sacră, înainte de a se „înrobi trudei cioplirii“, în faţa blocului de piatră, a 
lemnului şi bronzului. Mi-am exprimat, în recenzii, cronici, eseuri, „exerciţii de admiraţie“, uimirea faţă de „înţeleptele consideraţii filosofice“ ori teologice ale unor prelaţi-părinţi români, contemporani, precum Prea 
Fericitul Daniel (în faţa ciclului Păsărilor Măiastre, şi a gândirii aforistice şi poetice a artistului); Valeriu Bartolomeu Anania (faţă de opera sculpturală, brâncuşiană, conservată în America); Calinic al Argeşului şi Muscelului („Pacea şi bucuria, la Brâncuşi“); Părintele Galeriu (referitoare la ediţiile noastre, cuprinzând teoriile, textele şi filosofia brâncuşiană despre artă şi viaţă etc.). Am reuşit, repetat şi convins un public mai tânăr şi poate mai larg, pe urmele lui Paleologu, că: „Brâncuşi sculptează (cu) lumina“ şi „Pentru întâia oară, Europa îi este datoare, prin Brâncuşi, scumpei noastre Patrii“ (în 1938, într-o carte, publicată în franceză, la Bucureşti); că „sfântul din Montparnasse“ este un „martir al formelor“ (Henry Moore) şi un „patriarh al marii sculpturi moderne“ şi, în loc de final: „cu greu vom întâlni o altă ţară, care, ca România, să se recunoască, atât de complet, în opera unui artist“ (Istoricul italian Giulio Carol Argan, 1966).*


În ultimii doi ani (2011-2013), dl. Laurean Stănchescu, oltean-mehedinţean, poet-stegar, împreună cu notarulministru liberal Mircea Diaconu, au mediatizat opera „legendarului“ sculptor Constantin Brâcuşi, fără să-şi fi ascuţit vreodată pana, de-a lungul vieţii, în proba de foc a ideilor brâcuşiologiei; (în paranteză fie adăugat: ştiinţa aspră românească şi universală, născută în jurul Universului Brâncuşi). Astfel, dumnealor au propus aducerea sepulcrelor (osemintelor) românului şi creştinului C. Brâncuşi de la Paris, la Hobiţa. Unii s-au entuziasmat, zgomotos, alţii, însă, au devenit sceptici!... Deşi există documentaţie, privind iubirea şi recunoştinţa lui Brâncuşi faţă de mama sa, căreia îi trimitea scrisori şi veşti, până în 1919, când ea s-a stins, se cunosc, pe de altă parte, opiniile, scrise, ale sculptorului, referitoare la înhumarea pictorului francez Rousseau-Vameşul, susţinând ca el să fie înmormântat la Paris, unde a trăit şi a 
avut întreaga recunoaştere publică, şi nu în satul în care el s-a născut şi a copilărit etc. Trubadurii, toboşarii noştri români ai mediatizării pe sticlă a vieţii şi operei sculptorului nu au ştiut şi au ignorat, încă de la începutul misiei lor, unele elemente şi detalii cu totul esenţiale!...După ce a devenit cetăţean francez, în aprilie 1956, 
văzând că relaţia sa cu Ţara a fost întreruptă politic, prin declararea Republicii populare şi prin ameninţări la 
adresa românilor din străinătate care, neîntorcându-se în 48 de ore, îşi pierdeau cetăţenia), Brâncuşi i-a însărcinat pe viitorii lui legatari (moştenitori) testamentari să achizi-ţioneze un loc de veci în cimitirul Montparnasse („Division 18, numeros des scepultures 4“)!... 
Însă, după ce au plătit, tinerii şi promiţătorii, pe atunci, pictori ai emigraţiei noastre, Al. Istrati şi Natalia Dumitrescu, au trecut pe numele lor actele (ceea ce unor memorialişti li s-a părut firesc!), întrucât şi Brâncuşi presupunea că vor fi înhumaţi, cândva, tot acolo!... Şi, când artistul a văzut chitanţele şi contractul, pe numele lor, ar fi afirmat, după spusele lor: „Să nu puneţi, acolo, întreaga colonie românească!.. A fost ca o premoniţie. Alexandru Istrati a fost înmormântat, alături de Brâncuşi, după aproape 40 de ani, în 1991; iar soţia sa, Natalia Dumitrescu, în 1997. 
Peste superba piatră tombală de marmură, expresivă massă monumentală, prin blocul ei alb şi scriitura esenţă, simplificată: „CONSTANTIN BRANCUSI (1876-1957)“, s-au aglomerat şi înnegurat alte rânduri de litere, cifre: AL. ISTRATI (1915-1991); NATALIA DUMITRESCU (1915-1997); ba chiar au mai fost aduse, de la Iaşi, şi adăugate aici, rămăşiţele osemintelor mamei pictorului DEMETRA ISTRATI (1888-1975). Apoi, observându-se acea aglomerare şi înnegurare, a messei, cu semne, rânduri, litere, noul moştenitor – „moştenitor al moştenitorilor“, a fixat numele mamei lui Al. Istrati, pe marginea pietrei tombale, mărunt, greu lizibil, alături de numele firmei de antreprenori-constructori de morminte: „SCHMITZ“

.La mormântul pictoriţei Natalia Dumitrescu şi a acelui săculeţ cu sepulcre al Dumitrei Istrati, în 2007, s-a petrecut (şi) un alt eveniment, în acelaşi timp simbolic şi mistic: sculptorul român, născut printre moţii Apusenilor, trăitor în emigraţia română de dinainte de 1989, REMUS BOTA, nume cunoscut pe plan internaţional, sub semnă-tura, în piatră: BOTARO, a luat, sub privirile preoţilor, în frunte cu un vechi prieten şi confesor al literaţilor şi artiştilor plastici, Constantin Târziu, un săculeţ cu pă-mânt, pulbere sacră, din osemintele lui C. Brâncuşi, cu gândul să le aducă în Ţară, într-un anume Panteon 


Imediat, însă, după moartea Nataliei Dumitrescu-Istrati şi a soţului ei, neavând copii, moştenitoarea brâncuşiană a trecut la nepotul doamnei, cetăţean canadian, care nu l-a cunoscut, niciodată, pe Brâncuşi, Teodore Nicol. Acesta a oferit, sub forma unui act, numit „Daţiune“, care-l scădea de impozite, statului francez (după ce Constantin Brâncuşi le mai donase, odată, în Testamentul său – Arhivele (Legs-Fonds Brancusi); Biblioteca, Patefonul, Aparatele de fotografiat, Discoteca, alte obiecte: fotografii, clişee, guaşe etc., Muzeului Naţional de Artă Modernă (Centre „Georges Pompidou“).Patrioţii noştri de la Bucureşti, mediatizând avatarurile destinului postum al lui Brâncuşi, nu au ştiut sau au ignorat, că „locul de veci“ al sculptorului este „o proprietate privată“. Însă, au văzut, odată cu mediatizarea lor, o altă idee: BRÂNCUŞI – campion al celor mai vândute sculpturi, în casele de licitaţii, de la Mapamond!... Chiar atunci, un cetăţean izraelian, care şi-a păstrat anonimatul, cumpărase la o licitaţie, în Londra, o Pasăre de aur cu 2.700.000 de dolari, pentru Fundaţia „Rockefeller“ din Ierusalim. Observăm şi aici: opera – obiect de cult;obiect de tezaurizare. Patrioţii, de altfel bine intenţionaţi, de la Bucureşti, poetul şi actorul, nu au ştiut, ori au ignorat, că dl. Teodor Nicol, cetăţean canadian, nu se va supune jurisdicţiei Franţei; în cazul în care vor exista presiuni; şi nu au bănuit ce nivele ale negocierilor vor trebui să fie susţinute şi atinse. Ecuaţia posterităţii sculptorului nostru e următoarea: după ce a oferit bani familiei Istrati Dumitrescu să cumpere mormântul din Montparnasse şi după decesul lor, a venit moştenitorul Teodor Nicol. Astfel, vor putea intra acolo şi moştenitorii moştenitorilor moştenitorului. Dar sepulcrele lui Constantin Brâncuşi aparţin patriei sale şi lui Dumnezeu. Nu poţi amesteca gloria şi noble-ţea cu lucrurile mărunte. „Din cauza lucrurilor mărunte şi meschine se năruie întotdeauna lucrurile măreţe“, a afirmat unul dintre voievozii noştri justiţiari.*


Urmărind pe postul TV „Trinitas“ conferinţa Prea Fericitului DANIEL, Patriarhul României, la Centenarul 
„Păsărilor Măiestre“, având ca sursă gândirea sculptorului român: Aforismele, teoriile, textele sale, am pledat şi susţinut, măcar în faţa specialiştilor Brâncuşiologiei, că putem spera şi întrevedea o salvare – în Biserica 
Ortodoxă a României, al cărui student, bursier, cântăreţ şi diacon, cu salariu, a fost sculptorul Constantin Brâncuşi, socotit astăzi, prin elevaţia şi valoarea apoteotică a creaţiei sale demiurgice, cel mai de seamă reprezentant al Ortodoxiei Universale, alături de F.M. Dostoievski.Sculptorul Constantin Brâncuşi, viaţa şi opera sa: ascetică, martirică, întru măreţia divină şi tainică a Artei – pot fi canonizate. Există, de curând, un precedent ilustru, propus de Biserica catolică a Spaniei: sanctificarea (beatificarea) arhitectului ANTONIO GAUDI, ca „sfânt ocrotitor al constructorilor“ (şi arhitecţilor). Propunerea a fost făcută, înaintată, mai întâi, prin viu grai, apoi prin memorii, din partea unor bresle, societăţi, cinuri, în 2002, la aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Gaudi. Înaintată Vaticanului, propunerea (şi memoriile) se păstrează într-o tainică mediaţie şi discuţii (pro şi contra): „nu e, oare, mai firesc, atunci când se va fini «Sagrada familia»?“ (socotită, până azi, ne-terminată)... Biserica, precum instituţie milenară, nu lucrează cu vremurile şi „timpii“ sociali – ci cu Eternitatea!...Taina se păstează, dogmatic şi diplomatic, până la „annonciamento“.
Sculptorul Constantin Brâncuşi, realizându-şi viziunile, pe plan universal, în emigraţia din Sora Franţă, a devenit (şi) cea mai înaltă împlinire a Civilizaţiei creştine a Poporului Românesc, într-o fastă şi fericită epocă, aceea a României întregite. Pentru noi, românii care trăim în Transilvania, simbolurile artistico-religioase, legate de Opera sa titanescă au prins cote cu mult mai înalte. În toate călătoriile sale, în Patrie, sculptorul a vizitat, cu veneraţie şi pioşenie, Transilvania: Sibiul, Clujul, carierele de piatră de la Baciu-Cluj; reşedinţa primului-ministru, văduva poetului Octavian Goga, de la Ciucea; carierele de la Simeria-Bampotoc şi Deva; atelierele de turnătorie în fontă şi bronz, de la Petroşani; pasul Vulcan şi plaiurile Parâng-Retezat etc.
*

Peste cinci ani, vom aniversa Centenarul Unităţii Românilor şi a Unicei Românii întregite: 1918-2018. Cum 
vom întâmpina, prin împliniri de marcă, această nouă ERĂ –, de altfel plină de războaie, încercări, tulburări 
politice şi dictaturi?... Mai ales că Unitatea noastră se reconstituie şi reconsfinţeşte, în UE... Una din construcţiile monumentale, adânc grăitoare va fi, observăm deja, Catedrala Mântuirii Neamului, din Bucureşti. Va fi, alături de grădinile ei şi ale Maicii Noastre, şi un Panteon?... Există (alte şi alte) precedenţe disparate, în acest sens: Cantemir, adus de la Sankt Petersburg, la Iaşi; Titulescu, la Braşov; Ion Slavici – în murii catedralei din Timişoara etc.Constantin Brâncuşi – „Sfântul din Montparnasse“ – „Patriarhul Sculpturii moderne“ – Sfântul românilor, ocrotitor al sculptorilor, statuarilor şi tuturor cioplitorilor, ce destin va avea El?... Cum îl vom repatria?...
(C.Z.)